RSS
 

Archive for the ‘Politica’ Category

NU Brexit

28 Iun

in cea de-a cincea vizita oficiala a Elisabetei a II-a la Berlin si la Frankfurt,Regina a dat un semnal negativ de netagaduit.

„Stim ca diviziunea in Europa este periculoasa si ca trebuie sa ne ferim de ea”, a spus The Queen intr-un moment mai putin oficial, la banchetul din castelul Bellevue, dupa cum citeaza Saarbrücker Zeitung.

 
No Comments

Posted in Politica

 

Politica minora. Iresponsabili

28 Iun

„Până acum Tsipras și-a făcut o imagine clară despre tipul de târg pe care l-ar putea realiza prin intermediul unor negocieri europene “ortodoxe”. În mod evident, el se teme că dacă ar prezenta acest lucru parlamentului, problema ar fi mult mai mare decât pierderea a 10-20 de deputați. Pericolul pentru el este că ar putea pierde majoritatea suporterilor SYRIZA și ar împinge clientela nehotărâtă în brațele partenerilor săi actuali, care ar dori să meargă pe calea lor.

Elitele europene și grecești au încercat să-l convingă că nici una dintre temerile sale va conta, că ar putea dezvolta un nou centru-stânga și că sprijinul pe care l-ar câștiga ar fi mai mare decât acea pierdere. Este dificil de să ceri unui om să plonjeze în ape necunoscute și să testeze noi parteneri, alianțe și tactici. Tsipras a fost incapabil să îmblânzească factorii extremiști și imprevizibili din jurul lui, ceva ce ar fi trebuit realizat mai devreme.

Există unii care cred că el nu a vrut, de fapt, să-i îmblânzească și alții că el nu a putut suporta să o facă. Oricare ar fi adevărul, mareea este aproape invincibilă și îl va conduce, împreună cu întreaga țară, în ape necunoscute.”

http://www.ekathimerini.com/4dcgi/_w_articles_wsite3_1_16/06/2015_551139#

http://www.contributors.ro/fara-categorie/grecia-referendumul-absurd/

 
No Comments

Posted in Politica

 

Terorism- Franta_ atentate

27 Iun

2015

- 22 aprilie: un student la informatica cu dubla cetatenie franceza si algeriana este arestat la Paris in timp ce pregateste, potrivit politiei, un atentat “iminent” impotriva unor biserici. El are armament de razboi asupra sa si este cunoscut faptul ca vrea sa plece sa se alature jihadistilor in Siria.

Vinerea sangeroasa: Zeci de oameni ucisi intr-un al treilea atentat – Statul Islamic revendica atacul (Video) UPDATE

- 3 februarie: trei militari aflati in post in fata unui centru comunitar evreiesc din Nisa sunt agresati cu cutitul. Moussa Coulibaly, care locuieste la Mantes-la-Jolie (Yvelines), este arestat. El isi exprima, in timpul arestului preventiv, ura fata de Franta, politie, militari si evrei.

Franta: Nivel maxim de alerta terorista in regiunea Lyon

- 8 ianuarie: Amedy Coulibaly omoara o politista municipala si raneste un agent municipal la Montrouge (Hauts-de-Seine), dupa care ia mai multe persoane ostatice, o zi mai tarziu, intr-un magazin alimentar kasher de la Porte de Vincennes, in arondismentul al XX-lea din Paris. El ucide patru persoane si este impuscat intr-un asalt RAID pe 9 ianuarie. Anchetatorii ii imputa agresarea unui barbat care facea jogging, ranit grav prin impuscare la Fontenay-aux-Roses (Val-de-Marne) pe 7 ianuarie, si detonarea unei masini-capcana la Villejuif (Val-de-Marne) pe 9 ianuarie.

- 7 ianuarie: fratii Cherif si Said Kouachi patrund in sediul revistei Charlie Hebdo, in arondismentul al XI-lea din Paris, si omoara cu pusti de tip Kalasnikov 12 persoane, inclusiv pe desenatorii Wolinski, Cabu, Charb si Tignous si doi politisti. Se baricadeaza, o zi mai tarziu, intr-o intreprindere din Dammartin-en-Goele (Seine-et-Marne), si sunt omorati intr-o interventie GIGN.

2014

- 20 decembrie: un barbat in varsta de 20 de ani agreseaza politisti, cu un cutit, strigand “Allah Akbar”, la comisariatul din Joue-les-Tours (Indre-et-Loire), dupa care este impuscat.

2013

- 25 mai: un tanar militar aflat in post este agresat cu un cutter, in La Defense (Hauts-de-Seine), de catre un tanar convertit la islam. Acesta din urma, arestat cateva zile mai tarziu, recunoaste ca a actionat din motive islamiste.

2012

- 11-19 martie: Mohamed Merah, un delincvent marunt care reclama legaturi cu Al-Qaida, ucide prin impuscare trei militari, pe 11 si 15 martie, la Toulouse si Montauban, iar pe 19 martie omoara trei copii si un cadru intr-un colegiu evreiesc de la Toulouse. El este impuscat mortal intr-o interventie RAID, pe 22 martie.

- In perioada 1995-1996, o campanie de atentate lansata din Algeria de catre fostul “emir” al Grupului islamic armat (GIA) Djamel Zitouni se soldeaza, in Franta, cu 12 morti si aproape 200 de raniti:

- 3 decembrie 1996: o bomba artizanala explodeaza la bordul unei rame apartinand RER-B, in statia Port-Royal, in arondismentul al V-lea din Paris, ucide patru persoane si raneste alte 91.

- 17 octombrie 1995: explozia unei butelii de gaz, intr-o rama, pe linia C a RER, intre statiile Musee d’Orsay si Saint-Michel, raneste aproximativ 30 de persoane.

- 7 septembrie: o masina-capcana explodeaza in fata unei scoli evreiesti la Villeurbanne (Rhone) si raneste 14 persoane.

- 3 septembrie: patru femei sunt ranite in explozia unei bombe improvizate intr-o oala sub presiune, intr-o piata de pe bulevardul Richard-Lenoir (arondismentul al XI-lea din Paris).

- 17 august: explozia unei minibutelii, intr-o pubela, pe bulevardul Friedland, in apropiere de Place de l’Etoile, la Paris, raneste 17 persoane.

- 25 iulie: o butelie, umpluta cu suruburi si cuie, explodeaza intr-o rama RER-B, in statia Saint-Michel, omorand opt persoane si ranind alte 119.

- 11 iulie 1995: seicul Abdelbaki Sarhaoui, imamul moscheei de pe strada Myrha, in arondismentul al XVIII-lea din Paris, este asasinat cu un glont in cap, impreuna cu unul dintre adeptii sai.
sursa:http://www.ziare.com/international/terorism/principalele-atacuri-teroriste-comise-in-franta-in-ultimii-20-de-ani-1370444

 
No Comments

Posted in Politica

 

Bolsevismul-control simbolic-ideologic

26 Iun

„Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul controlează trecutul.” [George Orwell]

Tezele din Iulie au avut un ecou semnificativ în societatea românească, iar efectele lor au fost resimțite în toate domeniile culturale. Chiar dacă implementarea Tezelor nu a fost dusă niciodată până la capăt, așa cum ar fi dorit-o regimul Ceaușescu, și au existat, în aproape toate domeniile, mici compromisuri , este de necontestat faptul că redogmatizarea ideologică de la începutul anilor ’70 s-a făcut simțită și în scrierea istoriei.

Era de așteptat, căci importanța istoriei – ca instrument identitar în cunoașterea trecutului – a făcut ca regimul comunist să nu poată lăsa nestingherit cursul istoriografiei, încă de la început, din 1948. Discursul istoric a devenit apanajul Puterii, având ca scop principal educarea populației în baza liniei impuse de centrul politic. În primă fază, imediat după schimbarea regimului, istoria a trebuit să fie rescrisă de la zero „pentru a înlesni subjugarea națiunilor din noul imperiu sovietic” . Apoi, pe tot parcursul perioadei comuniste, istoriografia a fost supusă controlului strict al Partidului (chiar și în perioada în care exista impresia unei liberalizări) pentru a evita ca ideile privind trecutul național considerate „nesănătoase” să ajungă în fața cititorilor. Astfel, istoria se transformă dintr-o știință al cărei scop era cunoașterea, pe cât posibil obiectivă, a trecutului, în armă aflată în mâna Puterii politice, „un secondant al ideologiei în activitatea educativă a statului și societății, privind libertățile individuale și colective ale unei națiuni” .

Pe parcursul celor patru decenii de regim comunist, istoriografia a cunoscut mai multe etape, în funcție de natura ideologiei promovate de puterea politică; evoluția ei poate fi corelată cu însăși evoluția regimului. Avem, la început, perioada stalinistă, a regimului dependent de Moscova – în istoriografie, aceasta este perioada internaționalismului, a ideilor radicale de sorginte stalinistă , când discursul istoric e caracterizat prin aderența la principiile marxism-leninismului și de o uniformitate a perspectivelor asupra trecutului . Urmează apoi perioada distanțării de Uniunea Sovietică, care se traduce, în discursul istoric, prin renunțarea la ideile filosovietice și prin recuperarea valorilor naționale; suprapusă peste anii 1960-1971; aceasta este, de asemenea, o perioadă a diversificării dezbaterilor istorice. În cele din urmă, epoca Ceaușescu, a „național-comunismului”, care conduce la glorificarea la extrem a istoriei și a valorilor naționale. Această ultimă perioadă începe odată cu Tezele din Iulie care, din acest punct de vedere, marchează și schimbarea discursului istoriografic.

Așadar, chiar dacă ideologia comunistă (marxist-leninistă) pune accentul pe viitor, pe societatea pe care urmează să o clădească, orice regim comunist caută să se legitimeze prin trecut, folosindu-se de discursul istoric pentru a-și consolida poziția. Trecutul înseamnă legitimare şi justificare : așadar, istoriografia ocupă un rol esențial în orice tip de regim, fie el democratic sau nu. Însă care sunt, mai exact, funcțiile sale într-un sistem politic și cum se schimbă acestea într-un sistem comunist? În general, funcțiile istoriografiei sunt destul de clare: de a legitima instituțiile politice și practica politică curentă dintr-un stat, de a perpetua anumite moravuri și o mitologie națională, de a raționaliza politicile oficiale ale statului și de a socializa viitoarele generații într-o manieră unitară, oferind trecutul comun drept bază a comunității .

Analizând istoriografia din Uniunea Sovietică, cercetătoarea americană Nancy Whiteer Heer a argumentat că într-un regim dictatorial, putem face distincția între funcțiile formale, oficiale, ale istoriografiei, și cele informale, ce țin de uzanțele mai subtile, pseudo-ascunse (dar pe care o persoanele din afara cercului politic le pot recunoaște) ale discursului istoric. Astfel, funcțiile formale sunt cele pe care regimul le acordă discursului istoric în mod deschis: funcția de depozitar al tradițiilor și mitologiilor naționale și funcția didactică. Funcțiile informale nu sunt recunoscute oficial, dar ele operează în virtutea naturii sistemului politic totalitar; ele sunt încurajate de conducerea politică și sunt, în general, sesizate de către public. Acestea ar fi: legitimarea sistemului, raționalizarea politicilor regimului, folosirea discursului istoric ca barometru al climatului politic, ca suport al discuțiilor ideologice și teoretice și, nu în ultimul rând, ca armă politică .

Tradiție și educație

În orice societate, discursul istoric are două funcții oficiale: de a depozita tradiția și mitologia națională a unei țări, a unei națiuni, și de a educa cetățenii în funcție de această tradiție, în spirit patriotic.

În ceea ce privește prima funcție, aceea de depozitar al tradiției, pentru România epocii Ceaușescu, vorbim mai întâi de păstrarea și glorificarea istoriei muncitorești, de integrarea istoriei partidului și a mișcării comuniste în istoria națională. În al doilea rând, istoriografia are rolul de a construi mitologia națională în jurul conceptelor-cheie utilizate de propaganda de partid (unitate, independență, suveranitate) și în jurul conducătorului.

Discursului istoric i se acordă o importanță capitală în educarea cetățenilor patriei. Aceștia trebuie să cunoască lupta îndelungată a mișcării muncitorești pentru eliberarea țării de sub dictatura burgheziei și pentru ridicarea regimului comunist; Ceaușescu insistă asupra acestui aspect în discursul din 9 iulie, vorbind despre pericolul ca tineretul să nu cunoască această istorie, să nu știe cât de mult s-au luptat comuniștii pentru progresul României. Apoi, prin tematica generală a discursului istoric popular (manuale școlare, cărți de popularizare a istoriei), românii sunt educați în spiritul luptei pentru apărarea patriei și a realizărilor comuniste. Rolul educației este surprins de Ceaușescu într-o cuvântare la o conferință cu cadrele din învățământul superior. „Școala este principalul mijloc de educare și formare a tineretului” , declară liderul P.C.R., insistând asupra importanței educației în spiritul idealurilor socialiste. Și Tezele din Iulie pun accent pe importanța educației comuniste, ca pilon al procesului de edificare a lumii noi și a creării omului nou. Asta ne trimite cu gândul la o idee exprimată de Hannah Arendt în Originile totalitarismului cu privire la rolul educației într-un sistem totalitar: „scopul educației totalitare nu a fost niciodată de a inculca convingeri, ci de a distruge abilitatea de a forma convingeri.” Tocmai de aceea, în cazul de față, regimul comunist acordă o mare atenție modului de predare a acelor științe care formează capacitatea de analiză critică a cetățenilor, iar acestea sunt științele sociale.

23aug.jpg

Legitimare, justificare, armă

Într-un regim comunist, funcțiile informale ale istoriografiei sunt cele care influențează în mod categoric discursul istoric; ele sunt legitimarea sistemului; raționalizarea politicilor regimului; folosirea discursului istoric ca barometru al climatului politic; folosirea discursului istoric drept suport al discuțiilor ideologice; în fine, folosirea discursului istoric ca armă politică.

Legitimarea sistemului este, de departe, cea mai importantă funcție a istoriografiei într-un regim comunist, iar România nu face excepție, căci este în însăși tradiția ei politică: în România modernă, legitimarea prin istorie a fost una din formele preferate de legitimare politică , folosită de toți conducătorii, indiferent de natura regimului lor. Regimul comunist continuă această tradiție și se folosește din plin de discursul istoric. Din acest punct de vedere, istoriografia capătă același rol ca și ideologia: ea menține și întârește identitatea și coerența internă a regimului. Cum anume? Prin găsirea în trecutul național al unor legături (fictive sau nu, exploatate în exces de cele mai multe ori) dintre evenimente sau personaje istorice cu prezentul sau prin critica regimurilor anterioare. Astfel, Partidul Comunist Român se legitimează căutându-și rădăcinile în mișcarea muncitorească și social-democrată din România modernă. Regimul republican, impus prin forță, este legitimat căutând în istoria națională vechimea „ideii de republică la români” și aducând argumente ale personalități din istoria țării care ar fi militat pentru această formă de guvernare . Nicolae Ceaușescu, conducătorul țării, se legitimează prin apelul la panteonul de eroi naționali: el devine continuatorul lui Burebista ca civilizator al țării, al lui Mircea cel Bătrân ca apărător al țării, al lui Ștefan cel Mare ca învingător (în fața inamicului sovietic, în cazul lui Ceaușescu) și ca mare ctitor, al lui Mihai Viteazul ca unificator, al lui Bălcescu drept revoluționar și, în fine, al lui Alexandru Ioan Cuza ca reformator.

Astfel, regimul comunist caută neîncetat să se legitimeze, căutându-și permanent justificări în trecutul cât mai îndepărtat posibil. Motivul este evident: „comunismul românesc luptă de fapt împotriva propriilor sale complexe de uzurpator”; știind că, de fapt, puterea sa este ilegitimă, rezultat al unor circumstanțe excepționale (războiul câștigat de Uniunea Sovietică, ajutorul dat de Moscova ), Partidul Comunist Român se folosește de istorie pentru a-și legitima puterea, căutând să împletească istoria națională cu propria sa istorie. Nu întâmplător una dintre schimbările evidente în istoriografia anilor ’70-’80 este accentul pus pe istoria mișcării muncitorești, care capătă un rol din ce în ce mai mare în istoria națională, acaparând-o chiar. În acest sens, istoricul Dan Berindei consideră că unul din efectele vizibile ale Tezelor în istoriografie avea să fie chiar această „legare forțată a istoriei partidului de istoria generală a națiunii, în proporții nefirești și cu tendința unei subsumări care nu-și avea rostul”. Acest fapt se observă cu ușurință dacă ne uităm pe manualele școlare de istorie din acea perioadă. Spre exemplu, într-un manual de istorie contemporană , istoria mișcării muncitorești acoperă mai mult de jumătate din numărul total de pagini, rezumând practic istoria României din perioada 1918-1947 la istoria Partidului, a cărei importanță este mult exagerată.

Raționalizarea/justificarea politicii. Putem aplica această funcție atât la nevoile politicii externe ale României comuniste, cât și la cele ale politicii interne. Spre exemplu, istoriografia relațiilor româno-ruse (în faza stalinistă) explică și justifică relațiile apropiate cu URSS, rezultat „natural” al evoluției istorice și al influenței benefice pe care Rusia a avut-o în istoria României. În această perioadă, istoriografia sprijină „prietenia româno-sovietică”, accentuând rolul Uniunii Sovietice (al Rusiei) în dezvoltarea României; se vorbește despre rolul slavilor în formarea poporului român sau despre influența limbii slave asupra limbii române.

Pe plan intern, istoriografia este folosită pentru a justifica măsuri ce țin de politica economică și socială: astfel, discursul istoric despre subdezvoltarea socială și economică a României (cauzată de regimul burghez) vine să justifice colectivizarea, industrializarea și urbanizarea accelerată. Cărțile de istorie vorbesc despre înapoierea economică a României în perioada ante-comunistă, despre exploatarea regimului burghez, și arată apoi cât de benefice au fost schimbările aduse de regim: în sprijinul acestor teze se aduc deseori statistici, care arată dezvoltarea țării, rata rapidă de urbanizare sau industrializare sau creșterea productivității în agricultură. Astfel, se arată că „naționalizarea industriei, băncilor, transporturilor și comerțului a dus la lichidarea proprietății capitaliste asupra mijloacelor de producție, la crearea în economie a proprietății socialiste a întregului popor, marcând de fapt începutul făuririi societății socialiste din România” sau că procesul de cooperativizare a agriculturii „a însemnat o profundă revelație în viața satului: țărănimea a fost eliberată de povara exploatării, devenind stăpână pe propria soartă și pe roadele muncii ei” . Un alt exemplu: în 1968, regimul sărbătorește 120 de ani de la Revoluția din 1848. În discursul de la adunarea populară din București organizată cu această ocazie, Ceaușescu vorbește în detaliu despre istoria Revoluției pașoptiste și trasează o paralelă între cererile revoluționarilor și realizările regimului comunist .

Barometru al climatului politic. Pentru că discursul istoric oficial respectă linia politicii de partid, el se va schimba odată cu aceasta. În cazul României, cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă tot cazul relațiilor româno-ruse. În prima fază a istoriografiei comuniste, cea de inspirație stalinistă, istoria bunelor relații româno-ruse ocupa un loc central în opera istoricilor, care subliniau cu orice ocazie influența pozitivă a Rusiei și a slavilor în istoria spațiului românesc. Odată ce relațiile cu Moscova se răcesc, iar regimul comunist de la București pornește pe calea „națională”, importanța Rusiei în istoriografia românească scade. Ea nu dispare însă complet, deși vom întâlni idei precum influența nefastă a imperiului rus asupra Principatelor Române . În strânsă legătură cu evoluția relațiilor româno-sovietice se află și două evenimente istoriografice semnificative. Mai întâi, publicarea în 1964 a lucrării Karl Marx. Însemnări despre români, o inițiativă curajoasă a conducerii P.M.R. care a atras repede atenția (și criticile Moscovei). Apoi, în anii ’80, apariția în lucrările de istorie a Basarabiei, un subiect evitat până atunci. Se vor putea publica, așadar, documente esențiale din istoria națională precum rezoluția Sfatului Țării din 27 martie 1918 și, încă și mai surprinzător, protocolul adițional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov cu privire la Basarabia și Bucovina de Nord .

O altă funcție a istoriografiei este de a servi drept suport al discuțiilor idelogice/teoretice, prin folosirea exemplelor istorice pentru confirmarea/susținerea ideologiei marxist-leniniste privind evoluția istoriei. Astfel, discursul istoric, prin concepția marxism-leninismului și a materalismului dialectic, explică natura exploatatoare a burgheziei și perimarea sa, necesitatea istorică a schimbării regimului, caracterul natural al evoluției către socialism etc. În epoca Ceaușescu, mania regimului pentru istorie va face ca aceasta să fie instrumentată din ce în ce mai des în discuțiile ideologice.

În fine, istoriografia mai are o ultimă funcție, cea de armă politică. Pentru perioada anilor ’70-’80, cea mai bună exemplificare a acestei funcții este folosirea istoriei ca armă a naționalismului românesc împotriva maghiarilor. Deși, la nivelul discursului public, regimul insistă asupra armoniei dintre „națiunile conlocuitoare” și asupra luptei împotriva „învrăjbirii naționale”, regimul Ceaușescu resimte presiunile revizionismului maghiar cu privire la problema Transilvaniei, iar istoricii sunt chemați să răspundă la aceste „provocări”. Spre exemplu, după ce în Ungaria este publicată o lucrare despre istoria Transilvaniei ce contestă teoria continuității, la București este redactată rapid o culegere de studii intitulată Jocul periculos al falsificării istoriei. Coordonată de Ștefan Pascu și Ștefan Ștefănescu și conținând articole semnate de Mircea Mușat, Florin Constantiniu, Ion Calafeteanu, Viorica Moisuc ș.a., lucrarea demontează argumentele istoricilor maghiari și vine cu propriile argumente istorice în favoarea teoriei continuității.

Intelectualul în comunism

Pentru că, în fond, istoria nu se scrie singură, este necesară și o scurtă reflecție asupra funcției intelectualului (și a istoricului, implicit). Oricâte indicații a dat Partidul Comunist pentru scrierea istoriei, mergând până la elaborarea propriilor rezumate ale istoriei naționale, aceste texte – și multe altele – erau scrise, de cele mai multe ori, de istorici.

În regimul comunist, funcția intelectualului este una de natură politică, de legitimare și sprijinire a puterii. Sarcina intelectualilor nu mai este de a reflecta asupra realității; el nu mai poate fi un „aliat” al puterii pentru analizarea sau soluționarea problemelor din societate și nu mai poate fi, cu siguranță, un critic al sistemului. Intelectualitatea, ca grup social, devine un alt „vector de legitimare politică” .

În cazul regimului Ceaușescu se observă o atitutine ambivalentă față de intelectuali: în primii ani, noul regim a încercat să-i atragă pe intelectuali de partea sa, pentru a câștiga sprijin politic și legitimitate, dar pe de altă parte, nu a renunțat niciodată la măsurile pentru controlul acestora (cenzură, control instituțional etc.), deoarece tendințele de autonomie ale acestui grup puteau fi periculoase pentru regim. Astfel, intelectualii erau chemați să contribuie la consolidarea noului regim, prin acordarea fățișă de sprijin noii conduceri, însă li se acorda doar un rol secundar în procesul de „recuperare a culturii naționale” (care trebuia controlat de regim), și asta doar în măsura în care ei acceptau monopolul ideologic al partidului . Așadar, pentru a ne referi strict la grupul istoricilor, istoricii cunoscuți au fost folosiți de centrul politic doar în măsura în care lucrările lor nu contraveneau ideologiei de partid. Prin urmare, istoricii deveneau un instrument de legitimare al puterii. Potrivit cercetătoarei franceze Catherine Durandin, „istoricul român al anilor Ceaușescu este în mod oficial un pedagog, un agent de propagandă” , misiune ce îi este conferită oficial de către Ceaușescu în 1971, prin Teze. Există însă istorici care ar contesta această etichetă, spunând că s-au străduit să evite cât mai mult compromisurile ideologice și să realizeze cercetări de valoare, potrivit normelor științifice occidentale, fapt ce nu poate fi negat. Suntem însă de acord cu teoria lui Katherine Verdery, care argumentează că intelectualii (implicit și istoricii) care fac eforturi pentru a-și păstra o relativă autonomie față de putere servesc totuși ideologia, „construiesc autoritate pentru regim” , prin simplul fapt că discursul lor nu depășește barierele impuse de regim.

Faptul că regimul acorda o atenție sporită istoricilor se reflectă și în modalitatea în care aceștia erau formați. Pe măsură ce regimul începe să acapareze tot mai mult acest domeniu, selecția celor cărora li se permitea să se formeze în această profesie se face cu mult mai multă atenție. Astfel, persoanele care doreau să urmeze un doctorat în istorie aveau de parcurs un sistem de verificare în 8 trepte, începând de la universitate, trecând prin organizația de partid și ajungând, în cele din urmă, direct la Comitetul Central, instanța supremă care decidea cine putea fi admis . Prin urmare, selecția doctoranzilor nu se face după criterii ce țin de capacitatea intelectuală, ci după criterii politice. În fond, în discursul din 9 iulie 1971, Ceaușescu declarase foarte clar că istoria, ca și filosofia, face parte din activitățile „prin excelență ideologice”; ea nu era o simplă meserie pe care o poate face oricine, ci doar oamenii „recrutați prin partid”. A te specializa în istorie devenea, așadar, un privilegiu acordat de Partid doar celor care nu dădeau niciun semn de devianță ideologică.

1980-1-septembrie.-adunare-populara-la-motru1.jpg

Controlul simbolic-ideologic al societății

Am văzut așadar cum istoriografia este folosită pentru legitimarea regimului și crearea identității sale. Discursul istoric mai capătă însă și o altă funcție: integrat discursului ideologic național, el devine un instrument de control simbolic-ideologic al societății. Într-o lucrare despre cultura română sub Ceaușescu, Katherine Verdery vorbește despre anumite strategii sau modalități de control într-o societate, fie ea totalitară sau nu. Căci chiar și în democrație, societatea trebuie, într-o anumită măsură, controlată, pentru ca opoziția față de sistem să fie minimă. Am avea, astfel, trei moduri de control: remunerativ, coercitiv și simbolic-ideologic.

Controlul remunerativ presupune oferirea de beneficii materiale. Acesta nu se aplică în cazul României, căci regimul rareori a ales să-și subordoneze cetățenii prin beneficii materiale. Există, într-adevăr, un relativ control remunerativ la nivelul membrilor și activiștilor de partid, care au anumite câștiguri față de populația de rând: locuințe mai bune, magazine cu circuit închis, case speciale de vacanță în țară sau posibilitatea vacanțelor în străinătate. Însă acest tip de control remunerativ devine propriu-zis o strategie de control generalizată atunci când ea este aplicată întregii societăți. Un exemplu potrivit ar fi cazul Ungariei conduse de János Kádár: după anii de represiune care urmează Revoluției Maghiare, odată ce stabilitatea regimului a fost asigurată, Kádár trece la adoptarea unor reforme pentru atragerea sprijinului popular. Reușește acest lucru prin „mituirea” maghiarilor cu compensații materiale, promovând consumerismul. Astfel, perioada de după 1962 e cunoscută drept „Kádárism” (sau „gulaș-comunism”) și stă sub semnul Noului Mecanism Economic, un ambițios program de reforme de pe urma cărora populația a avut de câștigat prin creșterea nivelului de trai. O strategie asemănătoare a fost aplicată în anii ’70-’80 în Cehoslovacia, de către regimul Husák. A fost tot un fel contract social între o societate ce trebuia să rămână pasivă și un regim al cărui mesaj era, după cum îl surprinde istoricul Timothy Garton Ash, următorul: „Uitați 1968. Uitați tradiția noastră democratică. Uitați că ați fost vreodată cetățeni cu drepturi și datorii. Uitați de politică. În schimb, vă oferim o viață sigură, confortabilă. Magazinele vor fi pline de mâncare și cârciumile de bere ieftină. [...] Tot ce vă cerem e să vă conformați exterior și public.” .

A doua strategie de control este cea coercitivă, prin forță și teroare. Exemplul clasic ar fi Uniunea Sovietică din timpul lui Stalin, cu omniprezența poliției secrete, a arestărilor și a Gulagului. În România, ea se aplică cu precădere primilor ani de comunism și anilor 1958-1960, când există o recrudescență a violenței.

În fine, ultima strategie de control este controlul simbolic-ideologic, care presupune promovarea constantă a unui discurs pe baza unor simboluri importante și a unor mesaje ideologice care să atragă populația. În cazul României, este vorba despre dezvoltarea ideologiei naționale, de stimularea patriotismului și de promovarea, în exces chiar, a anumitor teme precum unitatea și independența țării sau vechimea și gloria națiunii.

Regimul Ceaușescu îmbină două moduri de control: cel coercitiv, al cărei pilon de bază este Securitatea, și cel simbolic-ideologic. Cel coercitiv caracterizează, în esență, întreaga perioadă comunistă (cu anumite valuri mai intense de represiune), dar pentru epoca Ceaușescu, este mai vizibil în anii ’80, deci în perioada de acutizare a crizei sistemului, în timp ce anii ’70 stau sub semnul controlului simbolic-ideologic, în cadrul căruia discursul istoric joacă un rol esențial, ca „sursă majoră de resurse simbolice pentru aparatul politic”. Îmbinând cele două, cu o balanță înclinată în favoarea controlului simbolic, Partidul Comunist își schimbă relația cu societatea românească de la o relație bazată pe dominație la una bazată pe manipulare .

Astfel, Tezele din Iulie, ca ofensivă împotriva culturii libere, apar drept instrument de control simbolic-ideologic, prin care partidul își revendică dominația asupra discursurilor culturale din orice domeniu, monopolizând conceptele atrăgătoare pentru populație: Partidul Comunist se prezintă ca unic promotor și apărător al națiunii, al unității și independenței statului și ca unic succesor legitim al marilor personalități din istoria țării. Prin aceasta, strategia de control simbolic-ideologic devine automat și o strategie de legitimare.

Foto deschidere: Fototeca online a comunismului românesc, Cota: 3/1974

sursa:http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/construind-viitorul-comunistii-au-schimbat-istoria-cum-influentat#ziarecom

 

XXV ani – Piata Universitatii

22 Apr

Fenomenul Piata Universitatii 1990 a fost cel mai radical si moral discurs anticomunist al societatii civile dupa caderea dictaturii ceausiste in Romania. Cei care astazi au douazeci de ani nu isi mai amintesc nimic de atunci, asa cum nu isi mai amintesc nimic nici de revolutia din decembrie 1989. De aceea, textul care urmeaza se doreste a fi un remember. Dar nu unul romantic, ci unul punctual si, pe cat se poate, exact.
Slogane si etica
Duminica, 22 aprilie 1990, are loc mitingul electoral al PNTCD, unde se scandeaza cateva din lozincile care vor face cariera in Piata Universitatii: “Iliescu nu dezbina tara”, “Proclamatia de la Timisoara, lege pentru toata tara”, “Apel din Timisoara, trezeste, Doamne, tara”, “16-22, cine-a tras in noi”, “Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea”, “Treziti-va romani, aveti din nou stapani”, “Iliescu pentru noi este Ceausescu II”, “Ceausescu nu fi trist, Iliescu-i comunist”, “Iliescu nu uita, te votam la Moscova”, “Adevarata emanatie a Revolutiei – Proclamatia de la Timisoara”, “Nu va fie frica, comunismul pica” etc.
Lasand la o parte patetismul, dar si umorul catorva din aceste slogane, ele, in majoritatea lor, depun marturie despre cateva obsesii ale celor care se considerau urmasi ai revolutiei din decembrie 1989: incapacitatea sau lipsa de vointa a Puterii de a clarifica cine a actionat violent impotriva demonstrantilor din decembrie 1989, lipsa de apetenta etica a presedintelui interimar Ion Iliescu, ca fost aparatcik comunist, somnolenta si pasivitatea romanilor de a opta pentru o comoda solutie de compromis in alegeri, care ar fi invalidat tocmai revolutia din decembrie 1989.
Dupa epuizarea mitingului electoral, o parte dintre participanti, dar si curiosi (la fel ca dupa mitingul din 21 decembrie 1989) se grupeaza in Piata Universitatii pe care o ocupa, blocand circulatia. Inca din primele zile are loc structurarea fenomenului Piata Universitatii din punct de vedere moral; pe pancartele protestatarilor scrie: “Ieri huligani, azi golani”, “Somnul ratiunii naste monstri”, “Astazi capitala, maine toata tara”, “Libertate te iubim, ori invingem, ori murim”, “Nu plecam acasa, mortii nu ne lasa”, “Vom muri si vom fi liberi”.
Toate aceste slogane vizau continuitatea spirituala si morala intre cei aflati pe baricade in 21 decembrie 1989 si “golanii” din aprilie 1990, intrucat o parte dintre ele fusesera scandate de cei dintai.
Radicalismul protestatarilor este esential si pentru aceasta pledeaza intonarea ritualica a altui refren specific Pietei Universitatii: “Mai bine haimana, decat tradator, / Mai bine golan, decat dictator, / Mai bine huligan decat activist, / Mai bine mort decat comunist!” Aceasta etica aparent boema va domina Piata Universitatii, de ea fiind legate cele mai multe reprosuri de declasare sociala formulate de Putere (FSN) la adresa manifestatiei-maraton.
Se mai scandeaza: “Suntem golani! De 45 de ani!”, “Iliescu nu uita, tara nu-i mosia ta”. Protestatarii se revendica nu doar de la luptatorii din decembrie 1989, ci si de la detinutii politici din timpul comunismului. De Facultatea de Arhitectura atarna pancarte uriase pe care scrie: “Facultate de golani”, “Nu exista socialism cu fata umana, ci doar totalitarism cu dintii sparti”; este expusa inclusiv o fotografie trucata cu Ceausescu si Iliescu, dedesubtul careia scrie (fiind imitata pronuntia gresita a lui Ceausescu) “Pretinii”.
Un scurt istoric al declaratiilor din Piata Universitatii devine necesar, in acest punct, pentru a intelege evolutia fenomenului. Astfel, manifestantii se radicalizeaza in 25 aprilie (dupa ce fusesera catalogati ca “golani” de catre Ion Iliescu), facand publica prima lor Declaratie in care se cerea: scoaterea in afara legii a oricarui partid de tip comunist, inlaturarea din functiile de conducere a celor care au facut parte din nomenclatura comunista si din aparatul de represiune in perioada 1945-1989, sustinerea punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara.
Se tin discursuri, se citesc liste cu revendicari, apar intelectualii de marca, unii, fosti dizidenti, care vor credita manifestatia-maraton: Lucian Pintilie, Stelian Tanase, Radu Filipescu, Octavian Paler, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Ovidiu Iuliu Moldovan si multi altii. Din punct de vedere social, discursurile afirma si mizeaza pe solidaritatea dintre intelectualitate si muncitori, tocmai pentru a contracara manipularile din ianuarie si februarie 1990, cand “forte cetatenesti” mai mult sau mai putin reale fusesera dirijate spre a actiona ofensiv impotriva mitingurilor si revendicarilor Opozitiei (PNTCD, PNL) si intelectualitatii, in general.
Vorbitorii sustin ideea de puritate etica a manifestantilor. La acuza care i se aduce, ca ar face politica mascata, Piata Universitatii se declara apolitica, acceptand membri ori lideri ai partidelor politice doar in calitate de persoane particulare care se opun reinstalarii comunismului.
In “Golania” sunt proiectate pe un panou urias diferite discursuri televizate ale lui Ion Iliescu afirmand ca Nicolae si Elena Ceausescu “au intinat idealurile nobile ale comunismului”. De asemenea, sunt difuzate inregistrari cu discutiile Politiei, in noaptea de 23-24 aprilie 1990, in legatura cu prima incercare de evacuare violenta a manifestantilor.
Este proiectata si o caseta filmata la 22 decembrie 1989, cu constituirea FSN, din care rezulta ca liderii noului organ postcomunist se cunosteau dinainte si incercau sa ofere aparenta spontaneitatii.
Rastalmaciti si banuiti de tot felul de conspiratii, reprezentantii manifestantilor din Piata Universitatii dau declaratii in care precizeaza ce doresc sa discute cu presedintele interimar Ion Iliescu: asigurarea liberei circulatii a informatiilor in mass-media (Televiziunea sa treaca sub controlul unei comisii mixte in asa fel incat sa nu mai aiba loc manipularea informatiilor); autorizarea unor posturi independente de radio si TV; incetarea presiunilor asupra mijloacelor mass-media; demiterea generalilor care coordonasera reprimarea din 24 aprilie in Piata Universitatii; numirea unui ministru de Interne civil; trimiterea in judecata a militarilor din Ministerul de Interne si din Ministerul Apararii Nationale care au participat la represiunea din decembrie 1989; completarea (la nivelul intregii populatii mature a tarii) unor declaratii despre activismul (acolo unde era cazul) in PCR, UTC, MI, MApN; adoptarea punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara.
Toate aceste cereri au iritat Puterea, care a cautat o serie de subterfugii pentru a le refuza ori denigra. Cativa intelectuali de elita – Ion Caramitru, Mircea Dinescu, Andrei Plesu, Dan Haulica – au facut demersuri pe langa Ion Iliescu sa accepte dialogul cu Piata Universitatii, precizandu-se ca “golanii” nu cer amanarea alegerilor (asa cum pretindeau ziarele Puterii).
Dar Ion Iliescu a mimat doar dorinta de dialog; intalnirea cu reprezentantii manifestantilor din Piata Universitatii a esuat dintr-un motiv clar: presedintele a refuzat filmarea dialogului, precum si prezenta ziaristilor. Puterea a evitat, in chip limpede, reflectarea mediatica fara controlul sau autoritar si cenzurant. In Piata Universitatii vorbeste, de altfel, la un moment dat, si un miner care denunta felul in care sunt solicitati ortacii sa participe la mitingurile pro Iliescu, dupa modelul adunarilor populare comuniste.
Una din nemultumirile acute ale manifestantilor din Piata Universitatii era aceea legata de ascensiunea fostei nomenclaturi de rangul doi in noile structuri ale Puterii.
De aceea, in “Golania”, unii vorbitori din Balcon vor prezenta metodele de dezinformare ale Puterii neocomuniste: partializarea adevarului, conservarea ignorantei, tehnica zvonurilor, incercarea de compromitere a adversarilor etc. In ziua de 16 mai, amenintati cu evacuarea violenta, manifestantii dau o declaratie prin care solicita pentru Piata Universitatii protectia opiniei publice internationale si a ONU. Cererea va ramine, insa, fara rezultat. La o luna dupa inceperea manifestatiei-maraton, majoritatea formatiunilor care au participat in Piata Universitatii (Asociatia 21 decembrie, Liga Studentilor, Grupul independent pentru democratie, Asociatia Studentilor Arhitecti) se retrag, pentru a nu pune in pericol viata grevistilor foamei. Se afirma ca se va apela saptamanal si lunar la o forma de protest, ca memento al revolutiei din decembrie 1989 si al “Golaniei”.
Romania libera, comentand comunicatul de retragere, considera ca, prin acest gest, manifestatia din Piata Universitatii “se retrage in mit”, sugerand inceputul unei legende a rezistentei in postcomunism. Grupul pentru Dialog Social afirma ca manifestatia-maraton a obtinut o victorie morala, chiar daca scopurile concrete ale protestelor nu au fost atinse. In schimb, alte formatiuni precum Consiliul National pentru Alianta Poporului si Asociatia 16-21 decembrie anunta ca nu vor parasi Piata Universitatii si ca raman alaturi de grevisti.
Prin acest flux si reflux, Piata Universitatii se videaza de o mare parte dintre “golani”, ramanand vulnerabila si mai usor de incriminat ca infractionala, intrucat grupurile interlope (desi in minoritate) devin mai vizibile. In luna iunie, manifestantii ramasi in Piata Universitatii initiaza marsuri de protest in fata Ambasadelor SUA si URSS, in Piata Victoriei si la Televiziune. Aceste marsuri sunt confuze in comparatie cu revendicarile radicale din Piata Universitatii aflata la momentul sau de apogeu.
Reactia Puterii la ceea ce se intampla in Piata Universitatii este vehementa. Dupa ce ii catalogase pe manifestanti drept “golani”, Ion Iliescu recidiveaza prin alte expresii: presedintele interimar considera ca protestatarii “se adapa” (fiind niste animale, adica).
Atunci cand, la conferinta de presa, un ziarist ii comunica intentia manifestantilor de a bloca Piata Universitatii pana la alegeri, Ion Iliescu replica, printr-o alta blamare jignitoare: “Sa fiarba in sucul propriu cat ii va duce rabdarea”. Presedintele se lauda, apoi, ca i-ar fi impiedicat pe muncitori sa vina sa evacueze Piata Universitatii (termenul folosit a fost, insa, nu a evacua, ci “a sterge”, cu sensul de a rade, a lichida). La aceeasi conferinta de presa, Ion Iliescu declara ca nu ii considera reprezentativi pentru poporul roman pe cei care au murit in 21 decembrie 1989, pe baricada de la Universitate, sustinand, mai apoi, ca manifestantii din Piata Universitatii sunt niste contrarevolutionari. Toate acestea evidentiaza intentia Puterii de a-i considera “bastarzi” pe protestatari, pentru a taia cordonul ombilical moral si psihologic care ii lega de revolutionarii din decembrie 1989.
Proiectati in sfera infractionala si animaliera, ei puteau fi mai usor sanctionati. Aflat in campanie electorala, Ion Iliescu declara despre “golani”, cu alta ocazie, ca stau “ca neghiobii in strada”, sugerand ca ar fi cazul sa se termine cu “comuna primitiva”. Limbajul grobian, nepotrivit, al presedintelui Iliescu, manifestat de mai multe ori in violenta campanie electorala din 1990, demonstreaza iritarea Puterii (cu sechele autoritare) la posibilitatea de a fi contestata moral (asa cum se intampla, de fapt, in Piata Universitatii).
Iritarea mocninda s-a preschimbat, cu timpul, in furie si in amenintarea cu suprimarea. Intentiile de lichidare a “comunei primitive” depun marturie pentru aceasta.
O serie de mitinguri pro FSN, concepute ca sustinatoare in special ale lui Ion Iliescu, propun lozinci contra celor din Piata Universitatii, de genul: “Iliescu nu ceda, muncitorii toti te vrea”, “Iliescu sa fii tare, cum a fost Stefan cel Mare”, “Iliescu vom vota, fara Kent, dolari, cafea”, “Iliescu e roman si are sufletul bun”, “Proclamatia de la Timisoara – atentat la democratie”.
Obsesiile participantilor la aceste mitinguri sunt strict legate de exaltarea figurii presedintelui interimar (in ciuda conditiei acestuia de fost aparatcik). La fel de obsedanta este iritarea fata de Proclamatia de la Timisoara, vazuta ca un fel de decalog periculos. In Dealul Mitropoliei are loc o manifestatie pentru sustinerea alegerilor din 20 mai, construita intentionat ca opusa celei din Piata Universitatii.
Se scandeaza: “Iliescu nu uita / Te votam cu totii/ Ca sa moara de necaz/ Lenesii si hotii” sau “Tara lui Eminescu voteaza cu Iliescu”. Un manifestant iritat de protestatarii din “Golania” declara: “Daca e studenti ei crede ca e mai destepti ca noi?” Se remarca din nou acuza de infractionalitate asupra Opozitiei, apoi confiscarea figurii poetului national (la fel procedase si Ceausescu) pentru a fi circumscris imaginii presedintelui “intelept”, in ciuda “nebunilor” (“golanii”); nu in ultimul rand, este detectabila alergia pe care o provoca conditia de student sau intelectual, vazut ca un inamic existential, de catre partizanii FSN sau Iliescu.
Acuzele de legionarism la adresa manifestatiei-maraton incep sa se faca tot mai mult simtite. Unul din ziaristii de la Adevarul incrimineaza scandarea “Libertate, te iubim, ori invingem, ori murim” ca fiind o adaptare dupa imnul legionar care suna astfel: “Capitane, te iubim, ori invingem, ori murim”. Romania libera se intreaba, contracarand atacul absurd, cum ar trebui atunci interpretata lozinca “Iliescu, te iubim, ori invingem, ori murim”, care aparea pe pancartele de la mitingurile pro FSN din Moldova. Acuzele de legionarism la adresa “Golaniei” se fac auzite pana in ultima zi a Pietei Universitatii, semn ca Puterea se pregatea pentru ziua de 13 iunie.
Romania libera relateaza cazul societatii Vulturul Brancovenesc, in numele careia au fost redactate manifeste de adeziune legionara, fara ca societatea sa fi avut stire de asa ceva. Inscenarea este considerata a fi tipica pentru masina de zvonuri a Securitatii inca active, in ciuda desfiintarii ei.
Manifestatia din Piata Universitatii a provocat o serie de solidarizari, atat din tara (unde, in cateva orase, au luat nastere piete-satelit ale celei bucurestene), cat si din strainatate. In ziua de 2 mai, studenti de la universitatile Cambridge, Harvard, Sorbona si Oxford se declara “golani” solidari cu studentii din Piata Universitatii (Liga Studentilor din Bucuresti se implicase deja in manifestatia-maraton, una din vocile esentiale fiind cea a lui Marian Munteanu – ma ocup aici doar de figura acestuia in timpul fenomenului Piata Universitatii 1990, nu si de involutia sa politica ulterioara).
Orasul Timisoara si societatea cu acelasi nume (care gandise Proclamatia) sustine ca in Piata Universitatii, incepand cu 22 aprilie, s-a declansat o noua revolutie (se mizeaza si pe simbolismul 22 decembrie 1989-22 aprilie 1990, patru luni de la revolutie).
Romania libera anunta ca Proclamatia de la Timisoara are peste 3 milioane de semnatari (cifra nu a fost, insa, verificata niciodata). Este de presupus ca cel putin cei care au votat Opozitia (adica 30% din votantii in 20 mai) vor fi semnat Proclamatia, mai cu seama pentru celebrul punct 8. Eugen Ionescu trimite telegrama de la Paris, declarandu-se “golan academician”, fapt care anuleaza persiflator asa-zisa infractionalitate a protestatarilor din “Golania”, venita dinspre Putere.
Foarte cunoscuta calugarita misionara Maica Tereza transmite, si ea, mesaj de solidaritate catre Piata Universitatii. Diferite tari europene isi trimit steagurile in “Golania” si diverse ligi pentru apararea drepturilor omului trimit, la randul lor, mesaje de solidaritate cu Piata Universitatii.
Golania: fiesta si ironie
Fenomenul Piata Universitatii nu a avut doar o anvergura morala, ci a constituit si un fenomen uman aparte. La 25 aprilie, Romania libera indica cifra de 30.000 de “golani” de toate categoriile (de la someri la universitari, de la “golan convins” la “golan manipulat”), participanti, mai cu seama seara, la manifestatia din Piata Universitatii.
Verva devine spectaculoasa si hibrida, intr-o etalare a unor forme variate de comuniune: de la fondul Odei Bucuriei la intonarea refrenului din Imnul golanilor (“Noi de-aicea nu plecam, nu plecam acasa, / Pana nu vom castiga libertatea noastra”). Se canta Desteapta-te, Romane si Hora Unirii. Exista chiar un fel de stratificare sociala a Pietei Universitatii, constituita din nuclee cu specific propriu, cercuri unite insa, in ciuda diferentierii lor, prin solidaritate.
Se canta, se parodiaza, se discuta, se fac acrobatii, exista si altercatii ori neintelegeri. In “Golania” locuiesc atat intelepti, cat si colerici, atat senini, cat si indarjiti. Piata Universitatii este Zona, o matrice vie, o luare in posesie a Bucurestiului (adica a inimii Romaniei) in deplinatatea constiintei. Iata cum arata stratificarea “zonei libere de neocomunism”: “Fiecare categorie sociala isi construieste la demonstratie propriul sau microclimat: mitingul intelectualilor subtiri se infatiseaza ca o mondenitate, al studentilor – ca un festival nocturn, mitingul celor foarte tineri – ca un moment disco si mitingul tiganilor ca o minisatra transplantata in centrul metropolei” (observa un reporter de la Romania libera).
Ziua, Piata Universitatii are un aspect oarecum dezolant (fiind locuita de grevistii foamei, bisnitari, curiosi, protestatari belicosi ori, dimpotriva, indolenti), animatia incepand dupa-amiaza si luand amploare din amurg pana la miezul noptii, cand spectacolul se stinge de la sine. Fenomenul Piata Universitatii se cuvine inteles si ca o “fronda jubilativa” desfasurata intr-un spatiu interetnic si intersocial, chiar daca cercul exterior al zonei libere de neocomunism a fost vizibil populat de lume interlopa, intentionat tolerata de fortele de ordine.
Spatiul Pietei Universitatii este, in acelasi timp, unul spectaculos ca decor: “Golania” isi asuma rolul de scena pe care se desfasoara o propaganda caricaturala la adresa comunismului. Scenografia isi are rolul ei: pancarte, afise, graffitti-uri, ecran de proiectie, confectionate de studentii de la Arhitectura si Arte Plastice.
Devenise Piata Universitatii inclusiv un spatiu boem? Faptul ca artistii de toate genurile (scriitori, filosofi, actori, plasticieni, arhitecti, muzicieni, regizori etc.) isi aflasera un loc de creativitate spontana pledeaza pentru o forma de happening. Se improviza sau, dimpotriva, se regiza persiflator dupa un scenariu gandit, se recitau poezii, se canta. Toate acestea puteau fi patetic-naive, dar isi aflau rostul lor in animarea “Golaniei” si in libertatea creatoare generata de Piata Universitatii.
Luna mai, pana la alegeri, reprezinta apogeul fenomenului Piata Universitatii, o adevarata fiesta. Se scandeaza “Noi suntem poporul!”, minoritatea protestatara din Piata Universitatii dorind sa atraga atentia asupra revendicarilor sustinute in continuitate legitima cu revolutia din decembrie 1989. Zeci de vorbitori (din toate categoriile sociale) se perinda la microfonul din Balcon, refuzand, in discursurile lor, ca Romania sa fie condusa de fosti comunisti si clamand o reinviere nationala fara pata.
Este criticata prezentarea deformata, la televiziune, a manifestatiei-maraton (nu degeaba se scandeaza “Ati mintit poporul cu televizorul!”, cu referire si la confiscarea revolutiei dupa ziua de 22 decembrie 1989). In afara figurilor de marca deja amintite, in Piata Universitatii apar Doina Cornea, Petru Cretia, Victor Rebengiuc si altii. Un oarecare aer de cenaclu (care va fi incriminat de Puterea postcomunista) il aduc cantecele lui Valeriu Sterian. Participanti la manifestatie sunt si reprezentanti ai unor grupari de tineret din Occident, suporteri ai unor echipe de fotbal, chiar cativa mineri. Paleta socio-umana este extrem de nuantata.
Este tot mai evident ca Piata Universitatii functioneaza ca un parlament spontan al minoritatii politice din Romania sau ca o “sezatoare” civica. Ironia este o alta caracteristica a manifestatiei din Piata Universitatii. Spionii Puterii, prezenti (cum altfel), si ei, la manifestatie, sunt ironizati: unui politist care fotografiaza clandestin i se confisca filmul, alti infiltrati sunt aplaudati. Una din atractiile manifestatiei-maraton a constituit-o parodia ca protest subtil, ca spectacol teatral la adresa cliseelor Puterii.
Astfel, cateva seri la rand, regizorul Nae Caranfil a parodiat, cu ajutorul manifestantilor, mitinguri electorale FSN-iste sau PCR-iste, decamufland, prin persiflare, mecanismele Puterii. Zornaitul cheilor, de pilda, era insotit de scandarea “ti-a sunat ceasul”, subintelegandu-se ca era vorba despre comunism. Se scanda cantat si “La palatul Cotroceni canta cucuveaua, / Iliescu si ai lui si-au gasit beleaua”, dintr-un fel de apetenta umoristica si persiflatoare vadita.
Provocatorii din multime erau aplaudati si, in general, se apela la ironie si nu la agresiune. Reprezentantii partidelor istorice au fost invitati in “zona libera de neocomunism” ca “golani” onorifici “manipulati de constiinta nationala”, prin aceasta fiind, din nou, ironizate acuzele si sloganele Puterii. La 8 mai, Doinei Cornea i se inmaneaza Diploma de “Golan” cu numarul 1.
Categoriile de “golani” se ramifica si nuanteaza la maximum in apropierea alegerilor: “golan pensionar”, “pui de golan”, “golan batran”, “golan radical”, “supergolan” etc. A existat si patetism, si anacronism in Piata Universitatii, a functionat, uneori, chiar o limba de lemn in sens invers, dar constanta manifestatiei-maraton, cel putin in luna mai, au fost ironia si spiritul parodic.
Atmosfera de feerie si sarbatoare a fost marcata de spirit religios: preoti si calugarite vegheau in Piata Universitatii. Zona libera de neocomunism era dominata, de sus, de o icoana expusa in Balconul Universitatii. S-ar putea interpreta, intr-adevar, spatialitatea Pietei Universitatii, ca omphalos al capitalei, ca operatie deschisa pe cord impotriva comunismului, in vazul lumii, ca matrice a unei libertati lucide. Unul din grevistii foamei va folosi o expresie foarte sugestiva, de altfel, aceea de “pamant sfintit” de mortii din decembrie 1989.
Asa se explica exaltarea unei alte greviste a foamei care simte in “Golania” un spatiu al jertfei, un altar autosacrificial, singurul loc unde moartea poate fi dusa pana la capat, iar implinirea ei ar fi o forma de mantuire: “Refuz sa mai mananc o mancare in comunism, refuz sa muncesc in comunism, refuz sa respir aerul dintr-o tara comunista: dar refuz si sa plec in alta tara, prefer sa mor aici”.
Ziaristii care vor analiza acest fenomen ii izoleaza pe grevisti intr-un spatiu aparte, numit “careu al foamei”. Acesta este, insa, intuit ca virtual careu al mortii sacrificiale. In orice caz, simbolurile religioase din Piata Universitatii au iritat Puterea: asa se face ca, in dimineata zilei de 13 iunie, cand ii evacueaza brutal pe ultimii protestatari si grevisti ai foamei, politistii vor “aresta” si icoana din Balconul Universitatii, ca si cum aceasta ar fi constituit un obiect-delict.
Grevistii foamei si-au avut rostul lor in Piata Universitatii. In prima faza, le este refuzata asistenta medicala de catre Crucea Rosie Romana. De-abia dupa ce se vor implica diferite organizatii medicale internationale, Crucea Rosie Romana isi va indrepta atentia asupra lor. Numarul total al grevistilor, decalat pe diferite perioade, a fost de 128.
In punctul maxim al grevelor foamei declansate in Piata Universitatii, numarul este de 68 de protestatari care afirma ca vor sa mearga pana la capat. La inceputul lunii iunie, ingrijorarea pentru starea grevistilor foamei sporeste.
Diferite asociatii profesionale se declara solidare cu ultimii mohicani din Piata Universitatii, solicitand ajutor medical pentru ei si conjurand Puterea sa intre in dialog cu protestatarii. Romania libera initiaza ideea de stafeta a grevei foamei, pentru a evita pierderea de vieti omenesti; sunt opriti doi tineri care voiau sa se transforme in torte vii, ca forma de protest impotriva indiferentismului sau dispretului Puterii la adresa a ceea ce se petrecea in Piata Universitatii.
Romania libera publica o serie de scrisori deschise adresate presedintelui Ion Iliescu, in care se insista asupra concretizarii unui dialog cu protestatarii ramasi in “Golania”. Nouasprezece grevisti ai foamei declara ca vor inceta greva daca li se vor da asigurari ca doleantele lor vor fi indeplinite: cererea cea mai importanta a acestora este infiintarea unui post privat de televiziune.
La 11 iunie, o comisie guvernamentala se intalneste cu o delegatie din Piata Universitatii, dar tratativele esueaza.
Agora zonei libere de neocomunism
Diferiti gazetari si intelectuali incearca sa interpreteze sensul “Golaniei”. Abordand fenomenul Piata Universitatii, prin feeria comuniunii ce se petrecea in centrul Bucurestiului, unii considera ca este vorba despre o “sarbatoare a constiintei eliberate de frica”. Asa se explica de ce spatiul Piata Universitatii devine o tribuna, un megafon al nemultumirilor impotriva Puterii, un loc de defulare socio-politica, o matrice de dialog si dezbatere, adica o agora.
Alte voci vad in fenomenul si in spatiul Piata Universitatii o matrice “a veghei”, “locul unui sfant Remember”, ca spatiu al adevarului si al puterii morale. Ideea de spatiu privilegiat, imaculat, va fi intuita si de alti comentatori ai fenomenului, care vorbesc despre un loc al dorintei de innoire, o mica Europa angrenata in a oferi “spectacolul unei vointe colective”.
Este observata ideea de spectacol cu procesiuni (amintind altarele improvizate, cu lumanari, unde erau pomeniti mortii din decembrie 1989), sesizandu-se o anumita forma de sacralitate practicata in “Golania”, ca spatiu aproape religios, distinct de restul Romaniei si de restul capitalei.
Fratricidul care avea sa se petreaca in 13-15 iunie 1990 este intuit de Romania libera si revista 22 care dezbat, la un moment dat, schisma intre diferite categorii sociale (muncitori si intelighentie), dar si schisma intre generatiile de parinti conservatori si elevi/studenti produsa de fenomenul Piata Universitatii.
Dupa alegerile din 20 mai, elevi de la cateva licee bucurestene au marsaluit pe strazile capitalei, purtand pancarte pe care scria: “Parinti, ne-ati vandut comunismului!”, alegerile fiind considerate a fi o frauda morala si o tradare a revolutiei din decembrie 1989 si a celor care au murit atunci.
In 24 aprilie, Politia incearca prima evacuare a protestatarilor, aplicand lovituri cu bastoanele de cauciuc. Sunt vanati, in mod aparte, “barbosii”, considerati, in mod vizibil, a fi impotriva Puterii (iata o tipica ramasita comunista de mentalitate). Inainte de alegerile din 20 mai, in Piata Universitatii erup tot soiul de provocari, chiar oferte virtuale cu armament. Prin aceste provocari se urmarea crearea unei motivatii pentru a se interveni in forta in contra “Golaniei”.
Cum diversiunile se amplifica, manifestantii declara intr-un comunicat oficial ca manifestatia-maraton nu are caracter electoral si nu cere amanarea alegerilor, intrucat nu propune nici un candidat si nici o grupare politica.
Opozitia sesizeaza ca operatorii TVR selecteaza, pentru a filma in Piata Universitatii, doar figuri suspecte de infractori. Intentia Puterii manipulatoare este aceea de a nu prezenta nucleul real al manifestatiei, alcatuit din fosti luptatori in decembrie 1989, studenti, intelectuali etc. La 30 mai, masini ale Salubritatii si buldozere incearca sa-i evacueze pe manifestantii nocturni din “Golania”. Sunt masati, in jurul Pietei Universitatii, inclusiv politisti, care se retrag pana la urma. In zorii zilei de 13 iunie 1990, insa, nimic nu va mai putea opri violenta exploziva.
Revista 22 acorda, la randul sau, o importanta aparte sloganelor din Piata Universitatii, sesizand umorul si ironia demonstrantilor, dar si luciditatea lor radicala: “Iliescu – Teoctist, / Comunist si Anticrist”, “PCR – FSN / Diferenta unde e?”, “FSN – agentura KGB”, “Iliescu esti ateu – Te va bate Dumnezeu”, “FSN, FSN, du-te in URSS”, “Timisoara – Bucuresti? Iliescu o patesti”, “Romani, ne credeti numai cand murim?”.
Unele dintre aceste slogane fusesera deja mediatizate in Romania libera sau chiar de gazetele Puterii, altele, cele cu alura religioasa, atrag atentia pentru intaia data. Continutul acestora trimite la ideea care a fost doar intuita in Piata Universitatii, fara sa fi fost afirmata raspicat decat rar, ca “Golania” a concretizat si un fenomen religios aparte, “eretic” – cum il percepeau autoritatile. Biserica Ortodoxa (ma refer la ierarhii ei) nu s-a implicat in Piata Universitatii; in schimb Piata Universitatii a fost locuita si vizitata de preoti-profeti ori de calugarite de veghe etc., ce si-au asumat individual participarea in “Golania”.
A functionat, astfel, un continut religios profund, acela al “Golaniei” ca altar laic impotriva neocomunistilor marcati de ateism, ce se instalasera la Putere. Figura ateului Ion Iliescu era cea mai notorie, in acest caz (fiind vizibile eforturile pe care le facea presedintele de a poza in “credincios”, pentru a fi in rand cu poporul roman, care isi redescoperise fervent credinta dupa decembrie 1989). Impotriva ipocriziei credintei oficiata din obligatie, Piata Universitatii opunea o forma vie, necanonica si, de aceea, neinteleasa decat partial sau aproape deloc de romani.
Stelian Tanase si Toma Roman incearca sa explice in 22 miza fenomenului Piata Universitatii. Cel dintai afirma ca inclestarea dintre Putere si “Golania” este aceea dintre noua nomenclatura (FSN intentionand sa instaureze o forma camuflata de dictatura, ascunsa dupa paravanul unei pretinse social-democratii) si cei care vor pana la capat o democratie anticomunista. Protestatarii din Piata Universitatii au intuit in FSN un avorton al revolutiei din decembrie 1989, de aici radicalismul manifestatiei-maraton. Stelian Tanase analizeaza frica din timpul ceausismului, care a fost inlocuita, in postcomunism de “frica de libertatea celorlalti”, Puterea din 1990 facandu-se vinovata de rationalizarea fricii prin mistificari, dezinformari, instigari la violenta, diversiuni si provocari. Toma Roman apeleaza la termenul politologic cel mai adecvat pentru confiscarea Puterii efectuata de FSN: acela de restauratie.
Toma Roman explica mecanismul prin care FSN a uzurpat revolutia din decembrie 1989: in vidul de putere din timpul revolutiei, s-au regrupat fosti demnitari PCR de rangul doi (acestia functionasera in constiinta colectiva ca dizidenti in ceausism) care au creat o formatiune “monolitica” (Frontul Salvarii Nationale).
Acesta s-a simtit amenintat de reinvierea partidelor istorice (care au fost imediat demonizate in mass-media), drept care FSN a renuntat la apolitismul clamat initial si s-a constituit in partid, apeland la fosta nomenclatura de rangul doi, mercenari si naivi manipulabili. Piata Universitatii s-a dorit, la randu-i, o regrupare (insa tocmai impotriva confiscarii revolutiei) a marginalilor, fosti detinuti politici, studenti (care erau acceptati de Putere doar in ipostaza eroilor morti in decembrie 1989), intelectualilor de elita etc.
Foarte elocvent este si titlul unui articol de Florin Iaru, publicat tot in 22, Poporul era sa fure Revolutia Securitatii, autorul demonstrand tocmai divergenta intre uzurpatorii reprezentati de FSN si Ion Iliescu, si cei care protesteaza in Piata Universitatii, pentru a recupera revolutia confiscata si idealurile acesteia.
Articolele de analiza si reportajele din revista 22 insista pe ideea de stare de gratie si umor din Piata Universitatii. Populatia “Golaniei” nu este mitizata, ci nuantata: sunt prezentati atat “iacobini”, cat si Don Quijoti, intr-un ambalaj de Tienanmen bucurestean. Termenul de golan este transfigurat intr-o legitimatie de onoare, derapajul verbal al lui Ion Iliescu fiind metamorfozat intr-o decoratie.
De aici, paleta larga a termenului de “golani”: de la “golan – fost huligan”, la “golan tenace” etc. Poreclele liderilor aflati la Putere (Ion Ilici Iliescu si Pedro Urdemalas, adica Urzeste Rele, cum il numeste Sorin Marculescu), care ravneau sa demonizeze Piata Universitatii, fac parte, alaturi de umorul debordant, dintr-un spectacol ironic.
Televiziunea vinovata mai ales pentru dezinformarea provinciei este taxata persiflator, precum mincinosul Pinocchio, multimea scandand: “Sa ii creasca nasul”. Atmosfera de satira la adresa Puterii neocomuniste, hazul, explozia glumeata, veselia, spiritul hazliu si ghidus au facut din “Golania” un spatiu al libertatii creatoare, fapt observat si comentat de gazetarii Opozitiei.
Astfel, Piata Universitatii este perceputa de intelighentie ca fiind Zona, o enclava etica, sugerandu-se sacralitatea si legitimitatea ei morala. In centrul Zonei se afla tocmai cladirea Universitatii, cetate a intelectualitatii, fortareata a studentilor, a mintilor libere, a creierelor nereeducate. Ideea de fortareata spirituala va fi cea care ii va leza pe politisti si mineri, acestia intuind gherila studentilor, nonconformismul lor de gandire, drept care Universitatea va fi nu doar asediata, ci vandalizata in 13-15 iunie 1990. Mai cu seama ideea de universitate era cea pe care minerii simteau nevoia sa o pedepseasca.
Invazia minero-securistilor
Cu putin inaintea mineriadei, in 22 sunt publicate inregistrarile pe banda din dimineata de 24 aprilie, cand Politia incercase pentru intaia data sa evacueze violent manifestantii din Piata Universitatii: termenii folositi sunt elocventi: “sa intre cu bastoanele in ei”, “sa intre cu forta in ei”, “despicati-i in patru”. La 13 iunie 1990, indicatiile aveau sa fie concretizate si mai apoi (in 14-15 iunie) surclasate de mineri.
Piata Universitatii s-a nascut din nevoia de tribuna a dezamagitilor care nu se simteau reprezentati de regimul Iliescu. Ea a incarnat o directie anticomunista radicala, spatiul “Golaniei” devenind un megafon al nemultumirilor impotriva Puterii, o agora. Aspectul si continutul de “confrerie, cu propriile ei ritualuri, cu cantecele, sloganurile, tribunii, cu folclorul ei propriu” a facut ca Piata Universitatii sa-si creeze o mitologie specifica (Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Anne Planche, Romania, cartea alba. 13-15 iunie 1990); la nivel afectiv-etic, ea a avut un continut de cruciada si de scoala formatoare moral.
La aproape sase luni de la revolutia din decembrie 1989, prin ziua de 13 iunie si mineriada consecutiva, Puterea a recurs la aceeasi maniera de reprimare ca si Ceausescu. Este posibil ca ziua de 13 iunie sa fi fost intentionat aleasa de Putere, mizandu-se pe ideea de cifra fatidica si nefasta. In atacurile din 13 iunie au fost implicate elemente ale fostei Securitati si ale Politiei, precum si diferiti infractori ori mercenari. Venirea minerilor (proiectati anume de Putere sub sigla falsa a “bunului salbatic”, aspru, dar onest, primitiv, dar drept) a fost strict legata de pedepsirea studentilor, partidelor de opozitie si ziarelor care simpatizau Opozitia, dar cei vizati in mod special au fost studentii, intrucat devastatorii au avut ca tinta fixa cladirea Universitatii.
Din perspectiva Opozitiei, minerii din 1990 sunt niste “creiere spalate”, niste indivizi manipulati, ei nemaifiind mostenitorii morali ai protestatarilor din 1977. Ceea ce s-a petrecut in timpul mineriadei din iunie 1990 a fost un fel de “fenomen Pitesti” adaptat la postcomunism, fiindca a demonstrat ideea de fratricid, intentionat pusa in scena de catre Putere. Fratricidul a fost nu doar moral si psihologic, ci si brutal fizic: mortii celei mai violente si salbatice mineriade din Romania au fost inhumati ca neindentificati la cimitirul Straulesti.
Voi prezenta acum, pe scurt, concluziile Raportului asupra evenimentelor din 13-15 iunie 1990, sintetizate de Grupul pentru Dialog Social si de Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania – Comitetul Helsinki. In viziunea raportorilor, ziua de 13 iunie a constituit o inscenare a regimului Iliescu si un “pretext cinic pentru declansarea teroarei din 14-15 iunie” impotriva Opozitiei si a simpatizantilor acesteia; “actiunea terorista” din cele doua zile “a fost premeditata si organizata la cel mai inalt nivel, cu participarea esentiala a Securitatii” (un rol central avandu-l instigatorii).
Raportul foloseste, la un moment dat, un termen improvizat, dar adecvat, pentru membrii represiunii din 14-15 iunie, acela de minero-securist; identitatea aceasta hibrida exprima cel mai bine amestecul de membru al politiei secrete de odinioara si miner-mercenar in slujba Puterii neocomuniste.
Abuzurile si violentele din zilele 13-15 iunie s-au concretizat in scene de un primitivism aberant: de la maltratari variate la macularea unor simpatizanti ai Opozitiei prin intentia de a urina asupra acestora, urinarea propriu-zisa pe carti si in salile Universitatii, calificarea studentelor drept “tarfe” si agresarea lor ca atare si, in general, timorarea si molestarea tuturor intelectualilor considerati “imputiti” si “omorati” cel putin prin batjocura. In actiunile de maltratare, minerii au avut un fel de antrenori-mentori, proveniti fie din foste cadre ale Securitatii, fie din aparatul politienesc.
Agresorii s-au manifestat si ca jefuitori, victimelor sustragandu-li-se bani, bijuterii, ceasuri, aparatura: acestea erau, apoi, negociate intr-un fel de troc intermineresc. Mentalul minerilor a functionat, in acest caz, dupa modelul asediatorilor care, odata orasele cucerite, treceau la jefuirea cetatilor, violarea femeilor, uciderea barbatilor, incendierea locuintelor etc. Nu trebuie uitata nici actiunea rasista a minerilor contra tiganilor bucuresteni, prin invadarea catorva cartiere din capitala, jefuirea unor familii si maltratarea membrilor acestora.
In Romania, cartea alba. 13-15 iunie 1990, Mihnea Berindei, Ariadna Combes si Anne Planche ajung la aceleasi concluzii. Ziua de 13 iunie a constituit un urias “montaj” al Puterii (fiind coordonata de presedintele Ion Iliescu si premierul Petre Roman, alaturi de acestia fiind angrenate si figuri extrem de dubioase precum Gelu Voican-Voiculescu, instrument-calauza si in procesul cuplului Ceausescu, din decembrie 1989).
Discursul lui Ion Iliescu, din seara de 13 iunie, in care este folosit, de la o tribuna oficiala, termenul de “rebeliune legionara” si “extremism” joaca rolul unui “catehism” pentru dogma politica a zilelor urmatoare. Folosindu-se, in acuzele asupra episoadelor violente ale zilei de 13 iunie, termenul legionar, se miza de fapt pe o reactie pavloviana a inconstientului colectiv al romanilor intoxicati, de catre comunisti, cu sintagma “rebeliune legionara”, care consacrase tentativa de lovitura de stat din 1941, oficiata de catre Garda de Fier.
Mineriada din iunie 1990 a fost o “operatiune premeditata, organizata si dirijata la scara nationala, bine orientata pe teren, si implicand in consecinta raspunderea totala a autoritatilor la cel mai inalt nivel”. Organizatorii directi ai violentelor au fost Puterea (Ion Iliescu, FSN, Guvernul) si Serviciul Roman de Informatii, in care fusese deversata Directia a V-a a Securitatii. “Arta” provocarilor si manipularii, de catre fosta Securitate, a fost esentiala in violentele din iunie 1990, mineriada fiind vizibil inrudita cu surorile sale mai mici din ianuarie si februarie, dar si cu schisma interetnica din martie, de la Targu Mures.
Cat despre mineri, violentele comise la vedere li s-au datorat acestora in iunie 1990, dar a existat si o violenta comisa la adapost de ochii populatiei (in arest), actionata de politisti si de membrii fostei Securitati. Asa se face ca minerii din iunie 1990 au avut diferite identitati: mineri reali (mobilizati cu de-a sila de sindicate si directori de mine), mineri recent incadrati (majoritatea infractori reeducati la locurile de munca), falsi mineri (politisti deghizati in ortaci).
Acestora li s-au adaugat politistii-umbre si civilii (securisti) calauze. Aceasta este, deci, povestea Pietei Universitatii in 1990, pe care nadajduiesc ca am reamintit-o celor care au trait-o si relatat-o pe intelesul celor care fie au auzit cate ceva despre ea, fie afla acum pentru intaia oara care i-au fost continuturile morale si legitimitatea.
sursa:http://www.revista22.ro/fenomenul-piata-universitatii-1990-445.html

 

70 de ani – primul guvern cu majoritate PCR(dr.Petru GROZA)

06 Mar

La 6 martie 2015 se împlinesc 70 de ani de la instalarea guvernului condus de dr. Petru Groza, primul guvern din istoria României cu majoritatea formată din membri ai PCR.

Petru Groza s-a născut la Băcia, pe 7 decembrie 1884, tatăl său fiind preot. Cu studii finalizate peste hotare, fiind doctor în științe juridice, Petru Groza devine membru al Partidului Național Român, condus de Iuliu Maniu, fiind ales deputat din partea acestei formațiuni politice. Apoi trece în Partidul Poporului, condus de Alexandru Averescu, fiind, între 1921 și 1927, ministru fără portofoliu, în două rânduri, dar și ministru al Lucrărilor Publice. În 1933 formează Frontul Plugarilor, această formațiune fiind sub aripa protectoare al Partidului Comunist Român. În 20 iunie 1944, Groza a susținut formarea Blocului Național Democratic, compus din Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat și Partidul Comunist. Dr. Petru Groza ajunge, din nou, în Guvernul Constantin Sănătescu, în octombrie 1944, ca vicepremier, funcție pe care o va păstra și în următorul executiv, condus de Nicolae Rădescu. La 2 martie 1945, la presiunile Moscovei și pe fondul unor vremuri extrem de tulburi, Regele Mihai I îl însărcinează pe Petru Groza să formeze un nou guvern, care își va intra în atribuțiuni patru zile mai târziu. A urmat, apoi, simulacrul de alegeri din noiembrie 1946, trecerea țării sub control sovietic și eliminarea partidelor istorice, cu Groza ca premier. Acesta a avut un rol primordial și în abdicarea Regelui Mihai, pe 30 decembrie 1947, zi în care a fost proclamată Republica Populară Română. Petru Groza a fost prim ministru al României până pe 2 iunie 1952, după care a fost numit președinte al prezidiului Marii Adunări Naționale, funcție asimilată cu cea de șef al statului, post pe care a stat până la data decesului, la 7 ianuarie 1958.

O pacoste pentru Romania!

A fost instaurat prin vointa straina!
NIMENI NU A PROTESTAT!

toti au jucat teatrul cel mai prost si in primul rand regele MihaiI.

Bine, putem spune ca URSS/rusii aveau totul, tara, avutia Roamaniei etc.
Si ce ?

Atitudinea noastra lasa de dorit.
din ce in ce mai mult am cedat, am cedat si am ajuns gubernie sovietica sub papucul celei mai odioase dictaturi.
Nu puteam face mare lucru cand totul era hotarat dar puteam sa fie drepti, corecti si iubitori de Neam si sa LUPTAM dintrun in ceput contra acestei plagi rosii cu regele nostru, cu partidele democratice, cu intelectualii mareti ai tarii.
Unde au fost toti?
Unii pot spune ca ne nimiceau,
Poate!
Dar aveam onoare, demnitate nationala, verticalitate!
E de retinut!

Altii or sa spuna ca astfel ne omorau pe toti!
Si…si nu au facut-o!
Nu in 1945, ci din 1945 in 1989!!!

Un RAU absolut s-a instaurat cu forta sovietica si cu toate cozile de topor romanesti.
Incepea o drama de cinzeci de ani de teroare, de spaima si multiple frici intelectuale la adresa romanismului.

Cu acest moment putem spune ca ainceput distrugerea noastra programatica si sistematica.
Cu acest act istoric negativ s-a sters posibilitatea noastra de a fi de partea democratiei.
cu aceasta clipa nefasta libertatea omului incepe sa se micsoreze si apoi sa dispara definitiv .
cu acest inceput se incepe, mai mult decat in epoca noastra moderna, sa incetam descatusarea de fortele Raului. De la TUDOR pana aici am realizat Desteptarea Romaniei si acum am trecut la bolsevizarea Romaniei.

 

A infiinta un partid politic-CCR!!!

26 Feb

Judecatorii Curtii Constitutionale (CCR) au stabilit, joi, 26 februarie 2015, ca articolul de lege care stabileste numarul minim de membri fondatori care trebuie sa fie prezenti pe lista cu semnaturile de sustinere pentru inregistrarea unui partid politic este neconstitutional.

CCR a stabilit, cu majoritate de voturi, ca dispozitiile art.19 alin. (3) din Legea partidelor politice nr.14/2003 incalca Legea fundamentala, scrie Mediafax.

Textul de lege declarat neconstitutional de judecatorii CCR stabileste ca lista semnaturilor de sustinere pentru inregistrarea unui partid politic “trebuie sa cuprinda cel putin 25.000 de membri fondatori, domiciliati in cel putin 18 din judetele tarii si municipiul Bucuresti, dar nu mai putin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste judete si municipiul Bucuresti”.

Exceptia de neconstitutionalitate a fost ridicata de Petru Cristian Bulumac, Ionut Valentin Cucu, Claudiu Nicolae Marginean, in calitate de membri fondatori ai Partidului Pirat Romania.

 
No Comments

Posted in Politica

 

Lituania= zona euro-al 19-lea membru

01 Ian

Lituania a intrat in zona euro la 1 ianuarie, devenind al 19-lea membru al uniunii monetare cu speranta unei apropieri mai mari de vestul Europei, pe fondul tensiunilor cu Rusia si in pofida riscurilor de crestere a preturilor, scrie AFP, citat de Mediafax.

Finalizand adoptarea monedei unice europene de catre tarile baltice, dupa Estonia in 2011 si Letonia in 2014, Lituania se vede un simbol al integrarii economice si politice cu Occidentul, a declarat presedinta tarii, Dalia Grybauskaite.

“Aderarea marcheaza simbolic etapa finala a integrarii in Uniunea Europeana si reprezinta securitatea noastra, nu doar economica ci si politica”, potrivit unui comunicat al Presedintiei.

Evenimentul conincide cu afirmarea rolului mai important jucat de membrii mai recenti ai UE, cu ex-premierul polonez Donald Tusk ales recent presedinte al Consiliului European, in timp ce Letonia preia la 1 ianuarie presedintia semestriala a Uniunii.

Tarile baltice, care au pus capat ocupatiei sovietice in anii ¬90, dupa o jumatate de secol, au aderat la UE si NATO in 2004.

Potrivit unui sondaj publicat in noiembrie de banca centrala, 53% dintre cei 3 milioane de lituanieni sustin adoptarea euro si 39% sunt impotriva.

http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-18984562-lituania-intrat-zona-euro.htm

 
No Comments

Posted in Politica

 

Noul guvern

18 Dec

CExN al PSD a votat, duminică, cu unanimitate de voturi, structura şi componenţa Guvernului Ponta 4.
Viitorul Cabinet va avea un singur vicepremier, această funcţie urmând a fi deţinută de Gabriel Oprea.
Oamenii grupul lui Călin Popescu Tăriceanu (PLR, partidul acestuia, nu este încă înființat juridic) primesc portofoliile de la Mediu şi Energie (care include acum şi IMM).
Parlamentarii PSD au fost avertizaţi că vor fi excluşi din partid dacă lipsesc sau votează împotriva guvernului Ponta 4 la investitură.
În cele ce urmează, schimbările din guvern operate de liderii partidelor de coaliţie.
Noutăţile de structură a cabinetului și de miniștri în guvernul Ponta 4
Potrivit listei de miniştri prezentată de premierul Victor Ponta pe Facebook, guvernul va avea un singur vicepremier, Liviu Dragnea rămânând doar cu portofoliul Dezvoltării. Lista noutăților :
Darius Vâlcov va prelua portfoliul Finanţelor, comasat cu cel al Bugetului
Graţiela Gavrilescu (PLR) va fi noul titular de la Ministerul Mediului
Andrei Gerea (PLR) va deţine portofoliul Energiei, comasat cu domeniul IMM. Fost ministru al Economiei între octombrie 2013- februarie 2014, apropiat al lui Daniel Chiţoiu.
Mihai Tudose, deputat PSD, proaspăt preşedinte al organizaţiei Brăila, apropiatul lui Liviu Dragnea, preia Ministerul Economiei.
Sorin Câmpeanu (PC) preia portofoliul Educaţiei. Este rector al Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti, susţinător în campania electorală al candidatului PSD la Preşedinţie.
Sorin Grindeanu, deputat PSD, preia portofoliul la Comunicaţii
Ionuţ Vulpescu, deputat PSD, nominalizat la Ministerul Culturii
Adrian Anghel, senator PSD, preia Ministerul Românilor de Pretutindeni, care se va păstra şi în viitorul guvern
Liviu Pop, senator PSD, preia portofoliul pentru Dialog Social, care se păstrează şi în noul guvern. Ultima funcție deținută a fost cea de Ministru delegat pentru Dialog Social în perioada 7 mai 2012 – 21 decembrie 2012. Între 16 mai 2012 și 29 iunie 2012 a fost Ministru interimar al Educației, Cercetării și Tineretului.
(Citiţi şi “Cristea, Nicolescu, Jianu, Stanoevici- primii 4 restructuraţi ai Guvernului Ponta”)
Ceilalţi deţinători de portofolii rămân neschimbaţi:
Gabriel Oprea (Interne),
Daniel Constantin (Agricultură),
Robert Cazanciuc (Justiţie),
Mircea Duşa (Apărare),
Gabriela Szabo (Sport),
Ioan Rus (Transporturi),
Nicolae Bănicioiu (Sănătate),
Orlando Teodorovici (Fonduri Europene),
Bogdan Aurescu (Externe),
Rovana Plumb (Muncă),
Eugen Nicolicea (Relaţia cu Parlamentul).
Potrivit anunţurilor precedente ale premierului Victor Ponta, structura noului guvern ar urma să fie prezentată Parlamentului luni, un vot de investitură fiind anticipat pentru data de 21 decembrie, astfel încât guvernul Ponta 4 să depună jurământul în faţa preşedintelui Klaus Iohannis, pentru a evita eventuale surprize neplăcute din partea lui Traian Băsescu.
Precedentele guverne Ponta
Guvernul Ponta 1 a deținut puterea executivă între 7 mai 2012 și 21 decembrie 2012. Guvernul a fost susținut de către Uniunea Social Liberală, formată din Partidul Social Democrat și Alianța de Centru-Dreapta, formată din Partidul Național Liberal și Partidul Conservator.
Guvernul Ponta 2 a guvernat între 21 decembrie 2012 și 5 martie 2014. Guvernul a fost susținut de către Uniunea Social Liberală, formată din Alianța de Centru-Stânga (compusă din PSD și UNPR) și Alianța de Centru-Dreapta (formată din PNL și Partidul Conservator). Pe 25 februarie 2014 USL s-a rupt iar PNL a decis ieșirea de la guvernare.
Guvernul Ponta 3 a funcţionat începând cu 5 martie 2014. Guvernul este susținut de către PSD, UDMR, PC și UNPR. În 13 decembrie, UDMR a decis oficial ieşirea de la guvernare. Decizia fusese anunţată încă de la sfârşitul lui noiembrie, moment în care Victor Ponta a decis restructurarea şi cooptarea echipei Tăriceanu, care se autodenumeşte Partidul Liberal Reformator cu toate că juridic funcţionează ca Partidul Naţional al Mediului.

 
No Comments

Posted in Politica

 

V.I.S.E.!!!

30 Noi

Ma gandesc la tot tumultul ultimelor luni, la toata neincrederea in noi si in toate, la rasturnarile de situatii si la haosul creat in jurul nostru de clasa politica.

Nimic nu este asezat spre stat de drept si spre performanta individului.

De ce?

Cred ca un posibil raspuns poate fi dat de V.I.S.E.!!!

Sa ma explic:

S-a pornit in decembrie 1989 prost si aproape tulburator de scenaristic.

Nu eram pregatiti sa ne asumam visul mare de schimbare pe care il doream.

Inghesuiala de proiecte si de utopii ne-a falimentat visul democratic si ne-a dat in mana celor pregatiti de schimbare cosmetizata : cei care erau aparatul/ cei care insumau TOTUL din regimul ce se dorea distrus.

Cred ca au stiut ce fac, cred ca au croit totul prost pentru a fi inutil dupa ani si ani de a aseza organismul social intro directie numita “calea cea dreapta”.

Suntem acum unde ei au dorit si noi ca niste mioritici am mers dupa ei.

Am cutezat a visa la altceva, am mers cu pasi mici spre Vest dar incalcirea lucrurilor ne primejduieste FIINTA.

O scapare avem daca am gasi in viitor o forta politica ce trebuie sa apara pentru a urni lucrurile spre
Valori,
Incredere,
Solidaritate si
Educatie.

Adica: V.I.S.E.!!!

FARA DE ELE SUNTEM PIERDUTI, FARA DE ELE MERGEM INAINTE DAR NU GASIM CALEA, FARA DE ELE AGONIZAM IN INTUNERICUL LASAT MOSTENIRE.

Avem forta de a schimba, avem tineretul care este dornic de a fi el insusi stapan in statul lor, avem tinerete in mii de suflete, avem tarie si putere dar…

Nu este organizare, nu este subiectul care sa innoiasca lucrurile, nu este LIDERUL care sa cuteze a-si asuma aceste directii si a crea parghiile necesare, de a nu negocia cu VISE-le noastre.

Suntem in seara Sfantului Andrei si poate avem taria de a ne asuma esecul unei constructii in care poporul nu este parte, in care el este din sarac mai infometat, din frica si teroare a ramas cu frici multiple de la a nu mai avea o perspectiva pana de a nu mai fi in stare sa-si asume viitorul propriu prin forte proprii.

Cred ca multi se simt straini in tara lor, cred ca multi vor o radicalizare a deciziei in favoarea celor care muncesc cinstit si responsabil.

Ajunge cu pomeni de pomeni, ajunge cu blestemul de a fi neputincios in crearea unui viitor, in a nu putea sa-ti croiesti un viitor prin munca corecta, prin educatie aleasa, prin angajare in cariera responsabila!!!

NU avem valori , nu avem o clara despartire a ceea ce e Bine de ceea ce este Raul absolut.
Nu se doreste?

Nu avem incredere unii in altii, nu ne simtim laolalta semeni in miscare sociala si economica deschisa.
De ce?

Din ce in ce mai mult vad ca se duce solidaritatea la nivelul identitar!
Nu poti cladi un stat solid fara solidaritate reala intre semeni!!

Si toate pe fondul unei batai de joc la adresa educatiei, la adresa educatorilor care in numele unei natiuni isi asuma viitorul statului.

Umilinta si supunere, injosire si meschinarie in statutul unui educator al secolui XXI, voite toate pentru ca unii stiu clar ca un neam il distrugi cand educatia lui este la pamant!!

Cat mai putem merge pe aceasta infundatura, cat mai pot rabda semenii un asemenea statut dat fiilor lor, cat mai poate fi umilit acest neam cu o debusolare totala a scolii si cu o crestere a inculturii, a unei pseudocalitati a scolii contemporane?

Timpul acesta va fi pierzania noastra si orice continuare va fi vai si amar la nivel general.

De aici se poate ajunge la ruperi si la dezastre care nu mai pot fi tinute in zagazul fiintei noastre.

Se pot intrezari fulgere si forte centrifuge si politic si economic si nu avem solutii decat ineficiente si distrugatoare.