RSS
 

Archive for the ‘Ortodoxie’ Category

Încremenirea sobornicităţii!

20 Oct

“Sa ne iubim unul pe altul, ca intr-un gand sa marturisim”

“Am vazut Lumina cea adevarata! Am primit Duhul Cel ceresc! Am aflat credinta cea adevarata! Nedespartitei Sfintei Treimi inchinandu-ne, ca Aceasta ne-a mantuit pe noi” .

Texte din timpul sfintei liturghi ortodoxe, cântate de preot.

Înălţător, nu ?

Dumitru Stăniloae:

“In acest sens, sobornicitatea poate fi, de asemenea, exprimata ca si comuniune. Sobornicitatea nu e unitate pur si simplu; e un anumit fel de unitate. Este unitatea unui intreg in care partile constitutive nu sunt distincte, nu e o unitate a unui grup care e tinut impreuna printr-o comanda exterioara, sau formata dintr-o uniune de entitati uniforme existand una langa alta. Sobornicitatea nu e nimic din toate acestea. Este distincta de-o unire nediferentiata prin faptul ca e o unire de un anumit fel, o unitate a comuniunii… Unitatea comuniunii e singura unitate care e conforma cu demnitatea persoanelor cuprinse in uniune. E singura uniune care nu subordoneaza o persoana alteia sau in care institutia nu e conceputa ca ceva extern sau superior sau represiv pentru persoanele implicate in ea” .

http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/eclesiologie-euharistica-sobornicitate-deschisa-68974.html

Nevoia omului, reală şi cu putinţă de a fi satisfăcută, trebuie înţeleasă de Biserică, prin slujitorii ei, trebuie aflată prin spovedanie sau prin mărturisire şi trebuie căutată calea rezolvării ei imediate.

Suntem încremeniţi în proiect şi în dogme şi, cred, nu mai vedem oamenii reali, vii, cu durerile ducerii crucii proprii spre Înalt.

Solidaritatea între semeni este virtute înaltă şi pe cale de a nu o mai întâlni împrejurul nostru.

BOR nu ne dă exemplul yilnic de ajutorare a semenilor, de întovărăşire cu bolnavul, trupesc sau sufletesc, cu jertfa lui, cu umilintele lui, cu frământările lui.

Soborul de suflete devine inert, mort în proiect şi necesara povară de a fi OM alături de ceilalţi încetează de a ne întări, de a ne uni, de a ne consolida în rostul jertfirii noastre spre Întruparea Binelui general în societatea tuturor.

Ne demonizăm fără de răspuns uman, ne judecăm fara de lege sufletească, ne omorâm credinţa pentru meschine virtuţi administrative şi încetăm de a mai fi Duh, Flacără, Înalt!

Educaţia firii lasă de dorit şi exemplele cele îndestulătoare de fapte tind să devină rarităţi şi poate unicate de fapte bune.

 

Model moral:Marina Chirca!

17 Sep

Marina Chirca, singura femeie care a ajutat neîntrerupt grupul de rezistenţă anticomunistă din Nucşoara (judeţul Argeş), a murit la finalul acestei săptămâni.

Toma Arnăuţoiu, liderul partizanilor din Făgăraş, spunea despre ea că a fost „cea mai devotată” grupului de luptători. De fapt, Marina Chircă a fost cea mai devotată dragostei adevărate pentru România.

Marina Chirca s-a născut la 18 iulie 1915.

Avea 98 de ani dar, când îi simţeai forţa din glas, nu putea să nu ţi se strângă inima muritoare. Parcă adunase toată istoria tragică a acestui popor în graiul său, aşa tărie avea.

Marina Chirca a rămas una dintre eroinele discrete ale României. Toma Arnăuţoiu, ultimul luptător anticomunist din Munţii Fărăgaş, spunea despre ea că a fost „cea mai devotată“ grupului, iar asta e, poate, cea mai frumoasă recunoaştere a curajului său. Şi trebuie spus că, între femeile din Nucşoara care-i sprijineau pe partizani, se afla şi Elisabeta Rizea, cunoscută ca simbol al luptei anticomuniste.

Marina Chirca a fost acolo, aproape de sufletul partizanilor, de la început până la sfârşit. E aproape imposibil de imaginat această abnegaţie când cea mai mică legătură cu luptătorii anticomunişti era de-ajuns să-i semneze condamnarea. Dar Marina Chirca a rezistat. Şi anchetelor de la Securitate, şi duşmăniei unor săteni, şi singurătăţii, şi sărăciei.

Un cuvânt n-a spus! A rezistat cinci ani ascunsă în podul casei unor străini, dormind pe o uşă de grajd, a rezistat carcerei comuniste şi a avut inteligenţa de a nu se prinde în nicio capcană a Securităţii. Ca o temerară dintr-o altă lume, a rezistat. Şi-apoi, a rămas în picioare în faţa tuturor dezamăgirilor pe care I le-a adus România postdecembristă. Nu s-a luptat cu uitarea, a lăsat-o să vină şi a tolerat-o conciliant.

Dar, atunci când te-mpotriveşti istoriei, nu recunoaştere aştepţi. Marina Chirca a vrut atât: să fie ştiute războaiele şi patimile eroilor ei, eroii acelei Românii absente, prea absente despre trecutul nostru recent, prea recent. N-a spus vreodată că sunt, în exact aceeaşi măsură, şi patimile, şi războaiele ei. Pentru ea a vrut doar liniştea. Marina Chirca trăia în cei mai modeşti 10 metri pătraţi din inima Făgăraşilor, în satul Slatina (comuna Nucşoara). Pe pereţii proaspăt văruiţi aşezase un frumos covor şi ştergare cu model, iar soba o acoperise cu hârtie albă, curată. De deasupra patului, o veghea Maica Domnului. O oază peste care parcă n-a trecut timpul. Am găsit-o îmbrăcată ţărăneşte, citind din Vechiul Testament. Am răscolit amintiri dureroase, am vorbit despre trădare, sărăcie şi muncă. Marina Chirca şi-a deschis inima, pur şi simplu, în faţa unor străini. La despărţire, ne-a dăruit o pungă cu ouă de ţară. „Cum să plecaţi cu mâna goală? Asta avem noi aici, şi-avem destul şi pentru noi.” Şi, după toate acestea, tot ea a fost cea care ne-a mulţumit. Aşa fac cei cu sufletul curat. „Bandita asta le-a adus armament! De ce n-aţi omorât-o până acum?“ Marina Chirca: Să mă-ntrebi, dragul mamii, că de-aia ai venit! Bogdaproste, Dumnezeu să te ţie sănătos! Să mă-ntrebi, să nu ieşi supărat de la mine că n-ai spus ceva! Nu sunt bolnavă, nu nimic. „Weekend Adevărul“: Eraţi în relaţii bune cu familia Arnăuţoiu înainte de a pleca Toma şi Petre în munţi? Marina Chirca: Ne-aveam bine cu ei. De la domnul Iancu am învăţat şcoală. Ei au plecat în pădure fără să ştiu eu. După ce-au plecat, i-aţi ajutat cu mâncare şi cu de toate… Aveam doi mânzaţi, să-i facem de jug. Se făcuseră boii de doi ani. I-am tăiat pe amândoi şi i-am făcut pastramă. Aveam o putină de lemn cu cercuri şi-am pus acolo. Veneau din pădure când aveau nevoie şi luau. Ciocăneau la uşă: „Să ştii c-am venit“. Atât. Aşa au cărat carnea. Câteodată vorbeam cu ei, câteodată doar luau mâncarea şi plecau în pădure. Am adus armament: două puşti automate. Am făcut desagi pe care-i strângi la gură. Am băgat patul puştilor în desagi, iar ţevile le-am învelit cu ziare. „Ce-aveţi acolo?“, mă întreba lumea. „Nişte lumânări de cununie, mă duc să cunun!“ Le-am mai adus un aparat de radio şi o trusă de medicamente de la Arsenescu de-acasă. Cum stabileaţi întâlnirile? Venea câte unul şi îmi spunea: „În săptămâna cutare vii acolo“. Şi eu ţineam minte. Mă duceam în pădure. Mă duceam cu sapa la spinare. Când mă vedea cineva, spuneam că mă duc să pun muşuroaie pe câmp. Sau luam floare de fân, să pun pe câmp, să crească iarbă. Odată s-au dus pe Valea Largă. Ninsese, dar puţin. Am venit şi le-am dat patru meltice de mălai. Tică (n. r. – Tică Jubleanu) şi cu Petrică (n. r. – Petre Arnăuţoiu) au venit. Unul a luat două meltice, altul două. Dac-au văzut că e zăpadă pe jos, au mai cojit fagi, au pisat-o şi au amestecat-o cu mălai. Au făcut mămăligă. Ce era să mănânce dac-a nins? Au mâncat aşa până a ieşit primăvara. Nu mai puteau să iasă, că le luau urma. Nu ieşeau pe zăpadă. Era Securitatea peste tot.

Toma Arnăuţoiu m-a întrebat cum face să o moşească pe Maria Plop. I-am spus, i-am dat un mosorel de aţă, foarfecă. A făcut bine. El a fost singur acolo. Apoi, mă duceam cu mâncare, cu hăinuţe. V-aţi întâlnit şi dumneavoastră cu Securitatea. Au venit să mă-ntrebe de Aurel. „Unde e bărbatu-tău? A venit azi-noapte? Ai vorbit cu el?“ „Păi, de ce n-aţi venit să ne prindeţi? Nu l-am mai văzut de-atâta timp.“ Când l-au prins pe Aurel, m-au luat şi pe mine. M-au dus la miliţie, la Nucşoara, şi, de-acolo, m-au luat la miezul nopţii şi m-au pus într-o căruţă. Ploua rău tare. Pe la Domneşti, în căruţă, au început: „Bandito, spui tu şi ţâţa pe care-ai supt-o de la maică-ta când te-or băga într-o cămaşă de forţă acum.“ M-au dat jos şi m-au băgat într-o maşină. Nici n-am apucat să bag şiretul la ghete că am ajuns în Câmpulung. Cu maşina, cu „rândunica“. Acolo, mai eram cu cineva în celulă, care mi-a spus: „Să nu-ţi fie frică! Şi la 12 noaptea te iau la anchetă!“. Aşa a fost. M-a luat. Am spus: „Să trăiţi!“. „Ei, doamnă, te rog să-mi spui de partizani.“ Avea o grămadă de bani pe o masă, m-a luat şi mi-a arătat un apartament în Câmpulung. „Uite, îţi dau apartamentul ăla, îţi dau banii. Să-mi spui de ei ce ştii, când vor veni.“ „Nu ştiu, domnule. Dac-aş şti, v-aş spune. Dar nu ştiu. Dacă aud, vin şi vă spun.“ Mi-au dat drumul. Tragica epopee a lui Toma Arnăuţoiu, eroul din munţi, spusă de Marina Chirca Şi tot aşa, 10 ani, iar după ce au fost prinşi, aţi fugit. Au pus trei oameni sub un nuc să mă păzească noaptea. Am pus apă şi busuioc într-o sticlă şi m-am dus la părinte: „Părinte, eu fug. Că dacă mă prinde?“ Noaptea nu puteam, că erau miliţienii. Am fugit ziua. Am luat o traistă cu două rânduri de haine. Am lăsat tot acasă. Şi pe băieţi i-am lăsat. La podul ăla de la vale am fugit prin pădure. Ne-am dus (n.r. – Marina Chirca şi sora sa, Ana Simion) şi-am stat în Corbi, sub un jgheab mare, două nopţi şi două zile. Mai ieşeam şi mai mâncam câte-o ţâr’ de frunză de fag, că mâncare n-am luat. Am plecat pe-un potop mare de ploaie. Am făcut un foc şi ne-am zvântat acolo, pe câmp. O femeie ne-ntreabă: „De unde veniţi, fetelor?“.„De la mănăstire.“ „Stingeţi focul când ’oţi pleca!“ „Stingem!“ Doar am sosit la jgheab, acolo, şi am văzut maşinile ca rândunicile la popa Andreescu. Dac-au văzut că am plecat, au luat pe popa. Ca rândunicile treceau maşinile! Ce să vezi? Că lui Andreescu i-au rupt piciorul şi tot n-a spus. I-a scos un dinte, „Spune!“, alt dinte, „Nu ştiu!“, alt dinte, „Spune!“, până i-au scos toţi dinţii din gură şi tot n-a spus. Unde v-aţi dus? Am văzut nişte oi în satul Corbi: „Oile astea se duc în sat. Hai să ne ţinem după ele“. Am venit de la jgheab în sat şi nu ştiam unde să ne ducem. Am mers la un fin: „Fine, ne laşi şi pe noi să ne culcăm, că e noapte?“ „Păi, de unde veniţi? Haida, să vă las.“ Dimineaţa, a văzut că nu mai plecăm.

Aţi stat cinci ani ascunse în podul unei case. Păi, fă socoteala. Am plecat din ’58. Iar în ’63 le-a dat drumul băieţilor mei. Am mai stat într-un coteţ de porc o lună. Am mai venit prin sat în miezul nopţii. Nu ne-a primit nimeni. Dacă-i prindea, îi băga la puşcărie. Băieţilor le-a dat drumul mai devreme, ca să mă duc eu la ei să-i văd. Da’ ce?, eu eram proastă să mă duc? Mi-a părut bine că le-au dat drumul, dar ce era să fac? Ioanei îi duceam orez în cratiţă. Vine rar aici şi mi-e dor de dumneaei. E om bun. Era şi mă-sa bună. Ştiu omul după inimă, şi care-i rău, şi care-i bun. Ieşeaţi din ascunzătoare? Ce mâncaţi? Seara, după ce se-ntuneca, şi dimineaţa, până să se lumineze… Când ieşeau merele, mâncam mere. Cartofii îi curăţam şi îi mâncam acolo, în pod. Am stat pe-un cătăroi de lemn şi pe-o uşă de grajd. Am cerut un pieptar cu mâneci de lână, pe care l-am aşternut peste lemn. Mai puneam un flanel. Şi, de-acoperit, am luat o cojoacă. Dar era plin de păduchi! Aoleu, ce să fac? Şi-n cap se suiseră păduchii! M-am dus la gârlă, m-am schimbat şi am azvârlit cojocul cât toate zilele. Dar pe urmă nu mai aveam haine. M-am dus într-o noapte la un frate de-al lui tata, tocmai la Brădet. Am mers toată noaptea, până s-a făcut ziuă. Am strigat şi-am strigat. Mai era o oră până la ziuă. Dacă nu mi-a răspuns, am plecat. Mai târziu, mi-a dat o femeie de la Corbi un costum de haine de sus până jos, dar nu mi-a dat încălţăminte. Mi-am luat nişte pătălâgi de-ale lor, de-acolo, şi m-am dus în Corbi, la magazin. Am pus o broboadă în cap, miliţianul era în spatele meu, dar nu m-a cunoscut. Am luat şoşoni, ciorapi şi-am plecat. Tragica epopee a lui Toma Arnăuţoiu, eroul din munţi, povestită de Marina Chirca – partea a II-a Cum v-au prins? Au venit la noi. Eu, din pod, m-am băgat sub pat. Sora mea a rămas sus. Dar ce să vezi? Prima dată sub pat au venit, după aia s-au suit în pod. Când ne-au prins, era puhoi de lume să vadă. Când m-au judecat, mi-au dat 20 de ani de condamnare, cu averea confiscată. „Ai stat 5 ani în pod, mai stai 15 la noi.“ Nouă zile n-am mâncat. Nici apă n-am băut. M-am îmbolnăvit aşa, ca femeia, de supărare. Am făcut greva foamei. De ce mi-a dat 20 de ani? Am căzut pe mâinile lui Aurică Enache, ăsta de l-a împuşcat Jubleanu în mână şi-n picior. Vai!, ce m-au bătut, mă mir că mai sunt! „Cine e?“ „Chirca Marina.“ „Bandita asta le-a adus armament să ne omoare! De ce n-aţi omorât-o până acum?“ M-au dus la Bucureşti şi m-au băgat într-o cameră singură. Un an de zile singură. Mi-e necaz că i-au prins. Ei nu sunt de vină. Dacă nu-i dădea hoţul ăsta în mână, un an tot mai stăteau. Ieşeau şi ei după decret.

Ieşeau, nu mai stăteau în pădure. V-aţi eliberat cu decretul, în ’64. La Bucureşti, la sediul Securităţii, deschide unul vizeta: „Ai avut noroc doamnă, a venit decretul. Nu trebuie să mai fie un deţinut politic în interiorul puşcăriei“. M-a dus la două călugăriţe. Am stat noaptea. Dimineaţa, călugăriţele mi-au spus că-mi dă drumul acasă, dar m-au dus la Jilava. Acolo erau un miliţian şi o miliţiancă. „Fir-ai a hârea, bandito! Tu eşti bandita Chirca Marina, de-ai adus armament?“ „Nu mai ai voie să m-atingi c-un deget, c-a venit decretul!“ M-a dus într-un coteţ. Nu era uşă, era fereastră fără geam. Mi-a dat un stutoi de mămăligă, iar seara m-a luat: „Ce-ai făcut pe unde-ai fost? Ţi-a plăcut?“ „Am fost bătută şi omorâtă şi vreţi să-mi placă?“ „Hai, că vă dăm drumul, nu vă mai ţinem, dar să nu mai spui la nimeni“. „Ne daţi acum, după ce ne-aţi omorât în bătăi.“ „Hai, că sunteţi cei mai tari de pe pământ, c-aţi putut rezista.“ Cum aţi găsit acasă? N-aveam nici ce mânca, nici lingură să mănânc cu ea. Când au venit băieţii mei, n-au mai găsit nimic. Am avut două vaci cu lapte, una abia fătase, şapte porci şi-o scroafă – un porc era boşorog –, 17 oi şi haine ca la om acasă. Tot ce era – hainele băieţilor, ale mele – tot le-a confiscat. Porcul care-a fost boşorog l-a fript pe grătar aci. Când au venit, n-aveau cu ce să se îmbrace, cu ce să se învelească. Deloc. Le-a dat un vecin o pocladă băieţilor (n.r. – ţesătură din lână nevopsită). Bărbatu-meu a venit cu două săptămâni sau trei înaintea mea. Şi cum v-aţi descurcat? Eu m-am dus la munte. Am făcut 10 ani pe munte. Am făcut mâncare la oameni. Eram şi la magazie, unde vindeam scule… A fost greu, dar a trecut. Dar le-am făcut de parcă ni le-a dat Dumnezeu! A trecut, domnule, ne-a ajutat Dumnezeu. Pe El l-am avut mare şi puternic. Am trecut prin foc şi prin apă, dar tot am trecut. Tot neamul Chirca a făcut puşcărie Marina Chirca şi fiul său, Gheorghe (73 de ani) „Pe data de 15 mai 1951, Marina Chirca ne-a spus că organele de miliţie au sesizat de faptul că fiul său (n.r. – Gheorghe, în vârstă de 11 ani) a cumpărat de la Cooperativă multe ţigări – 400 bucăţi – şi au fost cercetaţi la postul de miliţie din comuna Nucşoara [...] Marina Chirca l-a învăţat pe fiul său să declare că el a furat de acasă 500 de lei şi şi-a cumpărat ţigări“, este consemnat în interogatoriul luat lui Petre Arnăuţoiu la 6 februarie 1959. La 29 iunie 1958 însă, după arestarea grupului, n-a mai scăpat. La fel ca mama sa, Gheorghe Chirca s-a împăcat cu trecutul său. Povesteşte de parcă totul i s-ar fi întâmplat ieri, dar fără regrete şi uri. „Ne-a dus la Jilava, apoi la Insula Mare a Brăilei. Acolo făceam dig pe lângă Dunăre. Dacă nu făceai norma… bătăiţă! Stăteai la poartă până-ţi venea rândul. Punea cearşaful ud pe fund, te băga cu capul sub pat şi-ţi trăgea cu funia. De la 5 la 25. Un picior pe-o mână, alt picior pe cealaltă, unul pe ceafă şi două – pe picioarele tale. Nu mai puteai să mişti. 12 ore munceam. Când am ajuns acolo aveam aproape 80 de kilograme. În ’63, ajunsesem la 35. Eu n-am recunoscut nimic-nimic. La judecată, chiar acuzarea a spus că nu sunt vinovat. La urmă, mi-a dat 8 ani. Şi mie, şi fratelui.“ Puşcărie a făcut toată familia Chirca, dar poate cea mai cinică tactică a Securităţii i-a fost aplicată Anei Simion, sora Marinei Chirca. Agentul cu numele conspirativ Mihail Mohor, cunoscut în sat sub numele de Vasile Linie, a primit misiunea de a se apropia cât mai mult de Ana Simion, pentru a o seduce. În dosarele Securităţii scria chiar aşa: „starea sufletească a Anei trebuie exploatată“, iar biata femeie cade în capcana sinistră a agentului: acceptă căsătoria. Mohor inventează necesitatea birocratică a unui voiaj prenupţial, cu singurul scop de a o îndepărta pe Ana de sora sa şi de a smulge informaţii de la viitoarea sa soţie. Toată această acţiune, desfăşurată pe durata mai multor ani, are însă un succes minor, fiindcă Ana nu ştie care-i locul de ascunzătoare al „bandiţilor“. Din cauza remuşcărilor insuportabile de a-şi trăda familia, din pricina fricii sau a singurătăţii, Ana suferă o cădere şi se îmbolnăveşte. Neliniştile ei culminează însă cu un act de raţiune: îi lasă un bilet lui Mohor, în care îşi anunţă plecarea, fără să dea vreun indiciu despre destinaţia sa: se întoarce la sora sa, alături de care fuge din Slatina şi alături de care se ascunde, timp de cinci ani, în podul unei case.

http://adevarul.ro/cultura/istorie/marina-chirca-nucsoara-partizan-anticomunist-1_5234dbc9c7b855ff5683abf9/index.html

Un Om care mai rar am avut in epoca contemporana!

Un modest trecator prin aceasta lume nedreapta care a stiut sa apere valori, credinta si sangele fratilor sai de suferinta, de bejenie, de chin.

Dumnezeu sa o ierte !

 

Romaniola/ Romandiola

12 Iun

Istoricul Şerban Papacostea a pus în lumină o sursă care dovedeşte indubitabil că românii (şi anumiţi cunoscători străini) îi ziceau în vechime Ţării Româneşti într-un fel care aminteşte de Romania (Rumânia).

Izvorul este din secolul al XVI-lea, fiind un memoriu al iezuitului ungur Ştefan Szántó (Arator), prin care se cerea înfiinţarea la Roma a unor colegii pentru diverse naţiuni, între care şi pentru Valachia inferior, quae Romandiola et Romaniola dicitur.

Clericul spune că ţara aceasta era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia şi că locuitorii ei vorbesc limba italică coruptă, pe care italienii o puteau înţelege. „Romaniola”/ „Romandiola” este un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume.

Iezuitul ungur spune că „Valahia inferioară este numită Romaniola” şi „Romandiola”, fără să indice de către cine.

Se înţelege însă că de către locuitorii săi, românii, pe care îi prezintă ca italianofoni/ latinofoni, descendenţi de la Roma. Fireşte, românii nu pronunţau Romania sau Romaniola/ Romandiola, dar iezuitul nu a putut reda în latină anumite sunete (mai ales vocale) specifice limbii române.

Faptul că autorul mărturiei de mai sus este maghiar, adică un cunoscător al românilor, este extrem de important, fiindcă el i-a putut auzi pe români cum îi ziceau efectiv celei mai vechi dintre ţările lor.

Atestarea pentru secolul al XVI-lea a unei variante a numelui de Romania (Romaniola) în legătură cu Ţara Românească de atunci nu este surprinzătoare. Era firesc să fie aşa, în urma întregii evoluţii istorice.

Ţara Românească a păstrat şi prin numele său denumirea poporului pe care-l adăpostea, a conservat cea dintâi, inclusiv sub aspect politic, identitatea românească şi a preluat apoi misiunea de reconstituire a unităţii tuturor românilor.

Erau mai multe ţări româneşti, cum arătam, dar numai una purta în chip oficial numele poporului român. Iorga credea chiar că „Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l-au uitat şi unii nu l-au înţeles niciodată; ea însemna – spune istoricul – tot pământul locuit etnograficeşte de români”.
Natural, Iorga scrie într-o viziune postromantică şi naţionalistă, iar unele dintre înflăcăratele sale idei trebuie astăzi temperate, în acord cu rigoarea criticii istorice.

Prezenţa consoanei „l” în Romaniola sau Romandiola poate să încerce o apropiere de forma originară („Românioara”?) sau să fie o inserţie a umanistului iezuit, fie spre a suna bine în adaptarea sa latină diminutivată, fie sub influenţa limbii sale materne maghiare.

Ş. Papacostea: Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, ediţie adăugită. Bucureşti 1999, p. 249-253.
În ziua de 29 mai 2013, ora 11.00 în Aula Academiei Române Acad. Ioan-Aurel Pop a susţinut discursul de recepţie cu tema „Semnificaţia istorică a unor nume: român şi România” unde la pagina 13 avem aceste date.
sursa :http://acad.ro/com2013/pag_com13_0529.htm

 

Starea de umilire !- 1

14 Apr

Sub greutatea vremurilor si a luptei pe care am dus-o din 1821 incoace, elitele nostre (or fi ale noastre?!?) incearca sa conduca Neamul Romanesc spre vigoarea lui cea mare, spre implinirea sa etnica.

Dar, observ eu, cu greu traversam epoca de aproape doua sute de ani.

De ce?

Unii au cautat remedii in trecut si de acolo au dorit sa ia ce le-au convenit in acel moment, epocile de glorie si de victorie in luptele noastre cele putine cu mai marii clipei din partea aceasta de Europa.

Altii au privit spre viitor si au construit scenarii de vis , de epoca de aur pentru neamul nostru , dar utopice si de esenta nerealiste, avantandu-se in extreme socialiste, criticisme etc.

Elitele au avut un ferment pentru innoire in micii si mijlocii boieri, tineri avantati de studiile din Apus si intorsi acasa, dar totul s-a stopat dupa Akkerman-1826 si dominatia noua ruseasca dintre anii 1828-1834, cand marii boieri si asa majoritari neromani au pactizat cu cei care le promiteau conservarea statutului si a proprietatilor – rusii.

Conservatorismul lor, ura lor fata de noi, romanii, dorinta lor de a ne distruge si a ne transforma in gubernii rusesti s-a intalnit cu stagnarea noastra culturala, cu dorinta mai marilor vremii de a fi in continuare slugi, oameni fara de coloana verticala si fara dorinta de a face ceva pentru cei multi si saraci lipiti pamantului, ruinati fizic, economic si cultural. Aici si Biserica a vut ” meritul” ei de infratire cu marele frate ortodox din Rasarit.

Inapoiere, injosire, umilire, jafuri zilnice, mizerii permanente in tot cuprinsul Principatelor – a fost starea de fapt a tarii in tot locul si in tot secolul al XIX-lea.

Elitele mari se rusinau sa declare ca sunt romani!!!!!
Boieri slugarnici, instrainati si doritori sa pupe mana acelora care le dadeau dreptul sa fure ei pentru ei si cu strainii asupritori in dauna unui marunt program de ridicarea gloatelor la cultura, la starea de om si de a iesi din animalitate.

S-au accentuat necontenit diferentele uriase dintre cei care cutezau a fi elitele tarii si talpa tarii, goala din cap pana in picioare, straina de carte si de minima existenta civilizata.

Adevaratul romanism scoate capul prin tinereii bonjuristi, prin cei care in dorinta masonica de a ridica masele incercau sa mimeze progresul european pe meleaguri romanesti instrainate de Europa vremii lor.

Pasoptistii si cei care au aderat la ei, la ideile LIBERTE, EGALITE, FRATERNITE, au croit un plan, parte al unuia mai mare european, de desteptare a Romaniei, de trezire a firii ingenunchiate a neamului, de armonizare a spiritului nostru cu cel din Apus.

Greu…grea misie si imposibil de atins…incercari au facut…realizari au fost, plapande di abia mocnite …dar cei investiti a strica planul erau multi si distrugatori mari de idei!!!!

Misia Apusului era ca acest spatiu geografic si cultural sa nu ramana in afara Europei si ei faceau presiune asupra noastra sa ne asumam desteptarea, sa cladim o casa a noastra solida si pe o stanca a omeniei, a valorilor si a eticii muncii echilibrate.

Starea de umilire nationala a fost ameliorata de incercarile cauzasilor nostri prin momentul Cuza, momentul Carol si Constitutia din 1866. Ceva s-a realizat, ceva s-a inaintat, ceva s-a pornit, dar drumul nu era decat de forma european ca in mentalitati, stil, cruzime, jaf si nelegiuire era cam la fel.

Taranul nostru nu a dat de Lumina, nu i s-a ameliorat soarta, nu a capatat un drept la educatie adevarata, nu a avut starea materiala de propasire si de inaltare.

Nu intamplator avem la inceput de secol XX o rascoala -1907- ce a uimit aceasta zona de continent!!

STRAINISMUL, ‘ europeismul”, formele noi ale Apusului junimistizant, criticii, revolutionarii, dandystii, snobistii, idealistii erau putini si nu faceau fata la marea elita aservita, in fratietate cu inapoierea, cu dorinta Binelui ei si a Raului tuturor celorlalti ai neamului.

Ei prin glasul lor, criticau abuzurile, inapoierea economica, starea de coruptie generalizata, lipsa de libertate si de avant al cuvantului spus in public etc.

Dar degeaba, cuibarirea starii de umilire nationala era desavarsita si adusa la dezvoltarea moderna de cei care stiau sa pupe mana celor care jefuiau Romania fara clipire, fara suflet si dupa un program clar, numai de ei stiut.

Un lucru este clar:

Nu am avut decat cateva momente in care am scos capul, am fost in zvacnirea cea mare pentru a fi ROMANI si in care am crezut in sentimentul nostru national si in dreptul nostru european de a fi o individualitate care cladeste Europa, o certitudine care adauga valoare batranului continent, o zona care inpodobeste paleta diversitatii acestui spatiu.

In rest, umilire, stransoare, pacoste si …”ciocul mic” si “stai locului…si nu vorbi ca superi..!!!” mai marii zilei, orei, politicului zonei, Europei etc.

P.S. Am sa continui…

 

Nepăsători în general

10 Apr

Există o povestire din viaţa lui Alexie, un rus nebun pentru Hristos din regiunea Voronejului. La acest om au venit două femei. Prima şi-a mărturisit greşeala şi sufletul ei se frângea sub conştiinţa unui păcat cumplit, săvârşit de ea; a doua se văita: „Părinte, sunt păcătoasă ca toată lumea, ştiţi, e imposibil să trăieşti şi să nu păcătuieşti“. Atunci Alexie le-a arătat printr-un exemplu viu ce înseamnă pocăinţa lor. Le-a trimis pe ambele în câmp; celei care a făcut păcatul cel greu i-a poruncit să găsească cel mai mare bolovan pe care îl poate ridica şi să-l aducă la el. Celeilalte i-a spus să adune în şorţ cât mai multe pietricele. Când femeile s-au întors, le-a spus ambelor să meargă şi să pună pietrele exact acolo de unde le-au luat. Prima a mers direct către locul de unde luase bolovanul – urma lui era întipărită în pământ, iar cea de-a doua a cutreierat ore în şir pe câmp, nefiind în stare să-şi amintească de unde a luat o pietricică sau alta. Astfel a arătat acest nebun că nu trebuie să fii nepăsător faţă de lucrurile aparent mărunte, dar de care nu te poţi dezbăra.

Povestea celor două femei vrea să ne spună că, dacă nu ţinem seama de lucrurile mărunte, nu ne mai putem descotorosi de ele. Pe de altă parte, obişnuindu-ne să fim nepăsători în general, vom începe să păcătuim tot mai mult, să ne schilodim şi să necinstim chipul lui Dumnezeu din noi. (Preluare din volumul Despre întâlnirea cu Dumnezeu, Mitropolit Antonie Bloom, Editura Cathisma, 2007)

http://ziarullumina.ro/repere-si-idei/pocainta-celor-doua-femei

 

Pustiirea cetatii cu mult popor!

01 Apr

Pustiirea cetatii cu mult popor!

Duşmanul a avut biruinţă.

S-a dus veselia inimii noastre, jocul nostru s-a schimbat în plâns.

Afară sabia seceră pe feciorii mei, iar înăuntru, moartea.

Moştenirea şi casele noastre au căzut în mâna celor străini, de alt neam.

Bem apa noastră cu bani, lemnele noastre le primim cu plată.

Toate căile cetăţii sunt pline de jale şi nimeni nu mai vine la sărbătoare.

Cu primejdia vieţii noastre ne agonisim pâinea, în faţa sabiei care ne ameninţă în pustiu.

Şi ochii noştri se sting de supărare, aşteptând zadarnic un ajutor!

Căpeteniile ei sunt asemenea cerbilor care nu află păşune şi fug sleiţi de puteri dinaintea urmăritorului.

Acum însă, când poporul a căzut în mâna vrăjmaşului şi când nimeni nu-i poate veni în ajutor, duşmanii lui se uită la el şi râd de prăbuşirea lui.

El s-a prăbuşit în chip uluitor şi n-are pe nimeni să-l mângâie!

“Vezi, Doamne, necazul meu, căci vrăjmaşul biruieşte”.

Tot poporul Tău suspină căutând pâine, şi îşi dau odoarele lor pentru mâncare, ca să-şi ţină viaţa.

Vezi, Doamne, şi ia aminte cum am ajuns de ocară!

Prigonitorii noştri erau mai iuţi decât vulturii de pe cer; umblau după noi prin munţi, ne pândeau în pustiu.

Şi pândeau paşii noştri ca să nu umblăm prin pieţele noastre.

Sfârşitul nostru se apropia, sosise!

joc si joaca : Plângerile lui Ieremia,1-5.

 

Salut inaltatorul gest!

20 Mar

Biserica Ortodoxa din Cipru a anuntat, miercuri, ca este dispusa sa renunte la toate averile de care dispune, pentru a scapa tara de criza.

Liderul cipriot al Bisericii Ortodoxe, Chrysostomos al II-lea, a declarat ca intentioneaza sa puna la dispozitia autoritatilor toate bogatiile institutiei, pentru ca tara sa fie salvata de la criza.

Anuntul a venit imediat dupa ce Parlamentul din Cipru a respins ideea de a impozita cu 10% depozitele oamenilor din banci, plan propus pentru a putea accesa un imprumut extern, noteaza itv.com.
(sursa:http://www.ziare.com/international/stiri-externe/biserica-ortodoxa-din-cipru-isi-doneaza-averile-pentru-a-scoate-tara-din-criza-1225346)

daca este adevarat si nu este o bula de sapun , atunci gestul Bisericii Ortodoxe Cipriote este inaltator si patriotic pana in maduva oaselor!

Cinste inaltului ierarh!

Unde sunt ai nostri ???

Poate au si ei de auzit, de citit sau de invatat!!!
ca de , tot ortodocsi suntem cu totii!!!

Sa fiti sanatosi pentru ca aceasta decizie nu face decat s intareasca institutia bisericii pentru multi, multi ani!

aceasta decizie nu se va uita in istoria acestei tari!!

Sa ne inchipuim ca in anul 2009 , BOR nostru avea o tresarire si anunta ca ii afuriseste pe ierarhii tarii pentru masurile luate , cu care nu este de acord si ca ajuta ea pe cei saraci, in necaz etc. si poporul va da inapoi cand va avea Bisericii si cand se va indrepta financiar tara!!

Ce credinta , ce patos si ce inaltare ar fi avut stramoseasca Biserica !!!
dar de unde???

 

FEMINISM & Balcani

07 Feb

În ţările Europei de Sud-Est, o dezbatere pe tema discriminării sexuale, similară celei din Germania, n-ar fi posibilă. Dimpotrivă, pentru femeile din aceste ţări, sexismul este omniprezent: în presă, la locul de muncă, în reclame sau politică.

Recent, premierul sârb Ivica Dacic a fost ţinta unei farse. În timpul unui show de televiziune, de genul “Camera ascunsă”, o pretinsă jurnalistă cu fustă mini, dar fără lenjerie intimă, l-a lăsat fără cuvinte. În ţările vecine, Bosnia şi Croaţia, farsa – respectiv politicianul păcălit – au fost temă de discuţie în presă, zile în şir. Pe ecrane şi în ziare a revenit obsesiv, în format XXL, imaginea femeii în vârstă de 36 de ani, care s-a inspirat din celebra scenă a filmului “Basic Instinct”.

În presa din ţările balcanice, “femeia e redusă la un trup şi nişte trasături” – reclamă Sanja Sarnavka, coordonator al organizaţiei “B.a.B.e.” (abrev. “Fii activă, fii emancipată”). “B.a.B.e.” este una dintre cele mai importante organizaţii pentru drepturile femeilor din Croaţia. De aceeaşi părere sunt şi reprezentantele grupului “Izvor” din Zagreb – finanţat din fonduri europene. Ambele organizaţii luptă, printre altele, împotriva discriminării femeilor.
Sexismul in reclame

În multe spoturi publicitare în care apar femei lejer îmbrăcate, de exemplu în unele reclame la bere, bărbaţii fac aluzii sexuale. “Dar, prin aceste materiale publicitare, şi bărbaţii sunt degradaţi, fiindcă trec drept nişte oameni cu o capacitate intelectuală redusă, conduşi numai de instincte primare”, se plâng feministele.

“Măi, păsărică, n-ai şi tu treabă azi?”

“Din păcate, în Bosnia-Herţegovina, ca de altfel în întreaga regiune, discriminarea sexuală e la ordinea zilei”, au constatat reprezentanţii fundaţiei “Cure” din Sarajevo. În societăţile tradiţional structurate din sud-estul Europei se ştie de secole ce rol trebuie să joace femeia. De exemplu, cunoscutele cântăreţe de muzică uşoară Severina Vockovic din Croaţia şi Svetlana «Ceca» Raznatovic din Serbia se ambiţionează să joace rolul de sex-simboluri – acompaniate de ample relatări în presă.

În Bulgaria, o reclamă la brânză de oaie a atras numeroase critici: o chelneriţă lasă să-i alunece în decolteu o bucată de brânză, pe care apoi o bagă în gura unui client. După nenumărate proteste, spotul a fost difuzat în varianta cenzurată. În România, acum câţiva ani, preşedintele Traian Băsescu i s-a adresat unei jurnaliste cu apelativul “păsărică”.

La sfârşitul anului 2011, în Serbia, ONU a demarat acţiunea “Bărbaţi adevăraţi împotriva violenţei asupra femeilor”. Cât mai mulţi bărbaţi erau îndemnaţi să semneze declaraţia în care se menţiona că “un bărbat adevărat nu este un agresor, nu foloseşte pumnul (…)”. Acţiunea a fost necesară. A demonstrat-o însăşi atitudinea politicienilor de rang înalt. Cu ani în urmă, ministrul sârb al construcţiilor, Velimir Ilic, a hărţuit secretara unui coleg din minister. Nu au lipsit aluziile sexuale, cuvintele murdare şi injuriile.
Contra discriminarii

Bărbaţii din Croaţia încearcă să le arate limpede femeilor că politica e domeniul care le aparţine exclusiv. “Femeile nu sunt făcute pentru gândit, ci pentru saltea” sau “Vorbeşte mai puţin şi fă mai mulţi copii” – sunt doar două din expresiile des rostite în Croaţia. Conform unui studiu al organizaţiei “Izvor”, 10% din candidatele care aplică pentru un post au parte de “avansuri” chiar la interviul pentru angajare.

Un pas înainte, doi înapoi

Albania demonstrează că, totuşi, ceva s-a schimbat. După ani de eforturi, albanezii au stabilit prin lege procentul femeilor care ocupă locuri în parlament (30%). Din păcate însă, nici Albania nu s-a eliberat de vechea mentalitate. La următoarele alegeri, în iunie, cele două mari partide din ţară au scos din vigoare regula celor 30 de procente.

În Bosnia, femeile reprezintă peste jumătate din populaţie (52%). Totuşi, doar 17% din posturile publice sunt ocupate de femei. Feministele care cer egalitate în drepturi se lovesc de o problemă cu totul neaşteaptată: “Inclusiv multe reprezentante ale sexului frumos sunt de părere că o femeie adevărată nu trebuie să pună la îndoială valorile tradiţionale”, spune coordonatoarea organizaţiei “B.a.B.e.”, Sanja Sarnavka.
(SURSA:http://www.dw.de/sexismul-%C3%AEn-balcani/a-16576636)

 

Dorinţele lui Alexandru cel Mare

01 Feb

La moartea sa, petrecută la vârsta de 33 de ani, Alexandru cel Mare era stăpânul celui mai întins imperiu existent vreodată. Povestea celor trei dorinţe ale lui Alexandru aflat pe patul de moarte este pilduitoare pentru noi. Înainte de a-şi da sfârşitul, împăratul a vrut să arate oamenilor că moartea nu alege şi că toţi suntem egali în faţa ei, fie că suntem cerşetori sau împăraţi.

După cucerirea de noi teritorii, Alexandru cel Mare s-a îmbolnăvit şi a căzut la pat. Cu moartea privindu-l în faţă şi spunându-i să se pregătească de ultima călătorie, generalul grec a realizat că toate cuceririle sale, falnica sa armată, sabia lui ascuţită şi vitejia sa nu mai aveau nici o importanţă. Tot ce-şi mai dorea era să ajungă acasă să-şi vadă mama şi să-şi ia adio de la ea. Dar a trebuit să accepte faptul că sănătatea sa, care se înrăutăţea tot mai mult, nu-i va permite să facă acest lucru. Aşa că puternicului cuceritor nu i-a mai rămas decât să stea întins în pat, slăbit, aşteptând să-şi dea ultima suflare. Şi-a chemat generalii şi le-a spus: „Curând voi pleca din această lume şi am trei dorinţe pe care vă rog să mi le îndepliniţi întocmai.“ Cu lacrimile curgându-le pe obraji, generalii au promis conducătorului că-i vor îndeplini dorinţele.

„Prima mea dorinţă, a spus Alexandru, este ca doctorii să-mi ducă sicriul fără a fi ajutaţi de nimeni altcineva.“

După o pauză, el a continuat: „A doua dorinţă este ca atunci când îmi duceţi sicriul spre groapă, drumul spre groapă să fie presărat cu aurul, argintul şi pietrele preţioase pe care le-am adunat în războaie.“

Alexandru s-a simţit epuizat după ce a rostit aceste cuvinte. S-a odihnit puţin şi a continuat: „A treia şi ultima mea dorinţă este ca mâinile să-mi fie lăsate să atârne în afara sicriului.“

Oamenii adunaţi la căpătâiul lui Alexandru s-au mirat auzind aceste dorinţe ciudate. Dar nici unul nu a îndrăznit să-l întrebe ceva. Generalul cel mai iubit al împăratului s-a apropiat de el, i-a sărutat mâna, apoi, ţinând-o în dreptul inimii, a vorbit: „Te asigurăm că-ţi vom îndeplini dorinţele. Dar spune-ne, de ce aceste dorinţe ciudate?“

La auzul acestei întrebări, marele comandant grec a tras adânc aer în piept şi a răspuns: „Mi-ar plăcea ca lumea să ştie despre cele trei lecţii pe care tocmai le-am învăţat. Vreau ca doctorii mei să-mi ducă sicriul pentru ca oamenii să realizeze că doctorii nu pot vindeca orice boală. Ei sunt lipsiţi de putere şi nu pot salva un om din ghearele morţii atunci când acestuia îi sună ceasul.“

„A doua dorinţă – drumul spre mormânt presărat cu aur, argint şi alte bogăţii – este pentru a aminti oamenilor că nimic din aurul meu nu vine cu mine în mormânt. E o pierdere de timp să alergi după atâtea bogăţii.“

„Şi a treia dorinţă – mâinile lăsate să atârne pe lângă sicriu – e pentru a le arăta oamenilor că am venit cu mâinile goale în această lume şi tot aşa plec din ea.“
( sursa:http://ziarullumina.ro/repere-si-idei/dorintele-lui-alexandru-cel-mare)

 

O anume deschidere…

20 Dec

A sosit secerisul( Marcu, 4, 29)??
NU, fireste.
Rodul lumii s-a copt?
NU.
Se tot discuta despre sfarsitul lumii!!!!!!!
Care lume, aceasta fizica???
Care sfarsit, acesta pamantean??

Ma simt dator a aminti, ca avem texte care sa ne conduca la ceea ce dorim atat de mult sa fie !

Hristos spune in Luca, 12, 49: Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!

Iata:
I.Matei, 24, 45-51:

45. Cine, oare, este sluga credincioasă şi înţeleaptă pe care a pus-o stăpânul peste slugile sale, ca să le dea hrană la timp?
46. Fericită este sluga aceea, pe care venind stăpânul său, o va afla făcând aşa.
47. Adevărat zic vouă că peste toate avuţiile sale o va pune.
48. Iar dacă acea slugă, rea fiind, va zice în inima sa: Stăpânul meu întârzie,
49. Şi va începe să bată pe cei ce slujesc împreună cu el, să mănânce şi să bea cu beţivii,
50. Veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua când nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l cunoaşte,
51. Şi o va tăia din dregătorie şi partea ei o va pune cu făţarnicii. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

II.Luca, 12, 42-48:

42. Şi a zis Domnul: Cine este iconomul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl va pune peste slugile sale, ca să le dea, la vreme, partea lor de grâu?
43. Fericită este sluga aceea pe care, venind stăpânul, o va găsi făcând aşa.
44. Adevărat vă spun că o va pune peste toate avuţiile sale.
45. Iar de va zice sluga aceea în inima sa: Stăpânul meu zăboveşte să vină, şi va începe să bată pe slugi şi pe slujnice, şi să mănânce, şi să bea şi să se îmbete,
46. Veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua în care ea nu se aşteaptă şi în ceasul în care ea nu ştie şi o va tăia în două, iar partea ei va pune-o cu cei necredincioşi.
47. Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult.
48. Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere.

III.Marcu, 13, 30-37:

30. Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta până ce nu vor fi toate acestea.
31. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.
32. Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl.
33. Luaţi aminte, privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va fi acea vreme.
34. Este ca un om care a plecat în altă ţară şi, lăsându-şi casa, a dat puterea în mâna slugilor, dând fiecăruia lucrul lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze.
35. Vegheaţi, dar, că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşilor, sau dimineaţa.
36. Ca nu cumva venind fără veste, să vă afle pe voi dormind.
37. Iar ceea ce zic vouă, zic tuturor: Privegheaţi!

IV.Matei,25, 1-13:

1. Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui.
2. Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înţelepte.
3. Căci cele fără minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn.
4. Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor.
5. Dar mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit.
6. Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui!
7. Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi au împodobit candelele lor.
8. Şi cele fără minte au zis către cele înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre.
9. Dar cele înţelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi.
10. Deci plecând ele ca să cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a închis.
11. Iar mai pe urmă, au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă.
12. Iar el, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi.
13. Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.

Inchei cu dorinta data de la Hristos in Matei, 25,13:
13. Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului!!

Sa fim cu mila si cu bucurie ca suntem in aceasta LUME!