RSS
 

Archive for the ‘Ortodoxie’ Category

Cetatea corupta

14 Ian

Într-o dimineață, stăpânul unei cetăți a fost trezit de niște strigăte care se auzeau din piața aflată lângă palatul său: „Hai la mere! Mere dulci cum n-ați mai gustat!”
Ridicându-se indispus din pat și privind pe fereastră, văzu un târgoveț ce vindea într-adevăr mere, înconjurat de o mulțime de mușterii. Trebuie să fie tare bune merele alea, își spuse mai-marele cetății și, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic și îi porunci: „Ia cinci galbeni și mergi în piață de cumpără mere de la târgovețul acela”.
Primul sfetnic îi ordonă paharnicului: „Uite patru galbeni, du-te și cumpără mere de ei”. Paharnicul se adresă la rândul său stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgovețul care-și laudă acum marfa sa”. Stolnicul îl chemă pe primul străjer, îi dădu doi galbeni și îl trimise în piață. Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveț și îl luă la rost: „Hei, ce tot strigi așa?” Ai tulburat somnul mai-marelui cetății, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ți confisc căruța asta cu mere”. Zis și făcut. Întors la șeful său, străjerul se lăudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruța cu mere a târgovețului”. Primul străjer se duse la stolnic: „M-am târguit cu negustorul de mere și cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reușit să cumpăr un sac cu mere”. Stolnicul i-a raportat imediat paharnicului: „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă de mere”. Paharnicul dosi jumătate din cantitate și apoi merse la primul sfetnic: „Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”. Iar primul sfetnic se înfățișă dinaintea stăpânitorului cetății și glăsui: „Măria Ta, am îndeplinit porunca luminăției Tale. Numai că de acei cinci galbeni n-am reușit să cumpăr decât cinci mere.
Mai-marele cetății mușcă dintr-un măr și cugetă: „Un măr să coste un galben… Scump, foarte scump. Și cu toate astea, târgovețul acela avea o mulțime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine în cetatea noastră. Ia să măresc eu birurile…”

http://ziarullumina.ro/cetatea-corupta-118963.html

 

Un nou preot la POPA NANU!

14 Feb

Am asistat astazi la slujba de la Biserica Popa Nanu.

La sfarsitul sfintei liturghii, preotul a prezentat pe noul preot al bisericii _ION GRIGORE, impreuna cu doamna sa si cu fiica- o fetita de patru- cinci ani! El este cel care raspunde de distribuire la Ziarul LUMINA si are de acum si parohie aici.

Deasemenea, a urat la multi ani alaturi de corul bisericii parintelui mai in varsta care i-a fost si profesor.

Doua evenimente frumoase in viata unei biserici!

 
 

Declarație comună Papa Francisc și Patriarhul Kirill

12 Feb

Declarație comună
Papa Francisc și Patriarhul Kirill al Moscovei și al Întregii Rusii

”Harul Domnului Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți” (2 Cor 13, 13).

1. Prin voia lui Dumnezeu Tatăl, de la care vine tot darul, în numele Domnului nostru Isus Cristos și cu ajutorul Duhului Sfânt, Mângâietorul, noi, papa Francisc și Kirill, patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, ne-am întâlnit astăzi în Havana. Îi aducem mulțumire lui Dumnezeu, preamărit în Preasfânta Treime, pentru această întâlnire, prima din istorie. Cu bucurie ne-am regăsit ca frați în credința creștină care se întâlnesc pentru a “vorbi prin viu grai” (In 12, 2), de la inimă la inimă, și să discute despre relațiile reciproce dintre Biserici, de problemele esențiale ale fraților noștri și de perspectivele de dezvoltare a civilizației umane.

2. Întâlnirea noastră fraternă a avut loc în Cuba, la răscrucea dintre Nord și Sud, între Est și Vest. Din această insulă, simbol al speranțelor “Lumii Noi” și al evenimentelor dramatice din istoria secolului XX, adresăm cuvintele noastre tuturor popoarelor din America Latină și de pe celelalte continente. Ne bucurăm că credința creștină este în creștere aici într-un mod dinamic. Puternicul potențial religios al Americii Latine, tradiția sa creștină pluriseculară, făurită prin experiența personală a milioane de oameni, sunt garanția unui mare viitor pentru această regiune.

3. Întâlnindu-ne departe de vechile litigii din ”Lumea Veche”, simțim cu o forță deosebită necesitatea unei lucrări comune între catolici și ortodocși, care sunt chemați, cu blândețe și respect, să dea cont înaintea lumii de speranța care este în noi (cf. 1 Pt 3, 15).

4. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru darurile primite de la intrarea în lume a unicului său Fiu. Împărtășim aceeași Tradiție spirituală a primului mileniu al creștinismului. Martorii acestei Tradiții sunt Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, Fecioara Maria, și Sfinții pe care îi cinstim. Printre aceștia se află nenumărați martiri care au dat mărturie pentru fidelitatea lor față de Cristos și au devenit ”sămânță de creștini”.

5. In ciuda acestei Tradiții comune a primelor zece secole, catolicii și ortodocșii, de aproape o mie de ani, sunt lipsiți de comuniune în Euharistie. Suntem despărțiți de rănile provocate de conflictele unui trecut îndepărtat sau recent, de divergențele, moștenite de la străbunii noștri, în înțelegerea și explicitarea credinței noastre în Dumnezeu, unul în trei Persoane, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh. Deplângem pierderea unității, consecință a slăbiciunii umane și a păcatului, care a avut loc în ciuda rugăciunii sacerdotale a lui Cristos Mântuitorul: “Ca toți să fie una. După cum tu, Părinte, ești în mine și eu în tine, să fie și ei în noi una””(In 17, 21).

6. Conștienți de permanența a numeroase obstacole, ne dorim ca întâlnirea noastră să contribuie la refacerea acestei unități voite de Dumnezeu, pentru care s-a rugat Cristos. Fie ca această întâlnire a noastră să inspire creștinii din întreaga lume să se roage Domnului cu fervoare reînnoită pentru unitatea deplină a tuturor discipolilor săi. Într-o lume care așteaptă de la noi nu doar cuvinte, dar acțiuni concrete, fie ca această întâlnire să devină un semn de speranță pentru toți oamenii de bunăvoință!

7. În determinarea noastră de a face tot ce este necesar pentru a depăși divergențele istorice pe care le-am moștenit, vrem să ne unim eforturile pentru a mărturisi Evanghelia lui Cristos și patrimoniul comun al Bisericii din primul mileniu, răspunzând împreună la provocările lumii contemporane. Ortodocșii și catolicii trebuie să învețe să dea o mărturie unită pentru adevăr în domeniile în care acest lucru este posibil și necesar. Civilizația umană a intrat într-o perioadă de schimbări epocale. Conștiința noastră creștină și responsabilitatea noastră pastorală nu ne autorizează să rămânem pasivi în fața provocărilor care necesită un răspuns comun.

8. Privirea noastră se îndreaptă în primul rând la regiunile lumii în care creștinii sunt victime ale persecuției. În multe țări din Orientul Mijlociu și din nordul Africii, frații și surorile noastre în Cristos sunt exterminați ca familii, sate și orașe întregi. Bisericile lor au fost devastate și jefuite în mod barbar, obiectele lor sacre au fost profanate iar monumente lor, distruse. În Siria, Irak și în alte țări din Orientul Mijlociu, constatăm cu durere exodul masiv al creștinilor din țara din care credința noastră a început să se răspândească și în care ei au trăit încă din timpul apostolilor, împreună cu alte comunități religioase.

9. Chemăm comunitatea internațională să acționeze de urgență pentru a preveni expulzarea în continuare a creștinilor din Orientul Mijlociu. Ridicându-ne glasul în apărarea creștinilor persecutați, vrem să ne exprimăm compasiunea noastră pentru suferința îndurată de credincioșii altor tradiții religioase care au devenit, de asemenea, victime ale războiului civil, haosului și violenței teroriste.

10. În Siria și Irak, violența a provocat deja mii de victime, lăsând milioane de oameni fără adăpost și resurse. Îndemnăm comunitatea internațională să se unească pentru a pune capăt violenței și terorismului și, în același timp, pentru a contribui prin dialog la restabilirea rapidă a păcii civile. Este esențial să se asigure un ajutor umanitar la scară largă populațiilor suferinde și numeroșilor refugiați din țările învecinate. Cerem tuturor celor care pot influența soarta persoanelor răpite, printre care se numără mitropoliții de Alep, Pavel și Ioan Ibrahim, răpiți în aprilie 2013, ca să facă tot ceea ce este necesar pentru eliberarea rapidă a acestora.

11. Înălțăm rugăciunile noastre la Cristos, Mântuitorul lumii, pentru restabilirea păcii în Orientul Mijlociu, care este ”rodul dreptății” (cf. Is 32, 17), pentru a se întări conviețuirea frățească între diferitele populații, Biserici și religii prezente, pentru întoarcerea refugiaților la casele lor, vindecarea celor răniți și odihna sufletelor celor nevinovați care au fost uciși.

Ne îndreptăm, cu un apel stăruitor spre toate părțile care pot fi implicate în conflicte, să dea dovadă de bunăvoință și să se așeze la masa negocierilor. În același timp, este necesar să se depună orice efort din partea comunității internaționale pentru a pune capăt terorismului, cu ajutorul unor acțiuni comune, unite și coordonate. Facem apel la toate țările implicate în lupta împotriva terorismului, pentru a acționa în mod responsabil și prudent. Îi îndemnăm pe toți creștinii și pe toți cei care cred în Dumnezeu să se roage cu înflăcărare la Providența Creatorului lumii ca să ferească creația sa de distrugere și să nu îngăduie un nou război mondial. Pentru ca pacea să fie durabilă și demnă de încredere, sunt necesare eforturi specifice menite să redescopere valorile comune care ne unesc, întemeiate pe Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos.

12. Ne închinăm în fața martiriului celor care, cu prețul vieții lor, dau mărturie pentru adevărul Evangheliei, alegând moartea în locul apostaziei de Cristos. Credem că acești martiri ai timpului nostru, care aparțin la diferite Biserici dar sunt uniți printr-o suferință comună, reprezintă un zălog al unității creștinilor. Vouă, celor care suferiți pentru Cristos, vă este adresat acest cuvânt al apostolului: “Preaiubitilor, … întrucât participați la suferințele lui Cristos, bucurați-vă, ca să puteți tresălta de bucurie și la arătarea gloriei lui” (1 Pt 4, 12-13).

13. În această epocă zbuciumată, dialogul inter-religios este indispensabil. Diferențele în ceea ce privește înțelegerea adevărurilor religioase nu trebuie să împiedice oamenii de diferite credințe să trăiască în pace și în armonie. În actualele circumstanțe, liderii religioși au o responsabilitate specială de a-i educa pe credincioșii lor într-un spirit de respect față de convingerile celor care aparțin celorlalte tradiții religioase. Sunt absolut inacceptabile încercările de justificare prin sloganuri religioase a acțiunilor criminale. Nici o crimă nu poate fi comisă în numele lui Dumnezeu, pentru că ”Dumnezeu nu este un Dumnezeu al dezordinii, ci al păcii” (1 Cor 14, 33).

14. În afirmarea înaltei valori a libertății religioase, îi mulțumim lui Dumnezeu pentru reînnoirea fără precedent a credinței creștine care se întâmplă acum în Rusia și în multe țări din Europa de Est, unde regimurile atee au dominat timp de decenii. Astăzi, lanțurile ateismului militant s-au sfărâmat și în multe locuri creștinii pot profesa liber credința lor. Într-un sfert de secol s-au construit zeci de mii de noi biserici și s-au deschis sute de mănăstiri și școli teologice. Comunitățile creștine duc înainte o importantă activitate caritabilă și socială, oferind o asistență diversificată celor nevoiași. Catolicii și ortodocșii de multe ori lucrează împreună cot la cot. Ei dovedesc existența unor temelii spirituale comune ale conviețuirii umane, dând mărturie pentru valorile Evangheliei.

15. În același timp, suntem preocupați de situația din multe țări unde creștinii se confruntă din ce în ce mai des cu o limitare a libertății religioase, a dreptului de a-și mărturisi credința lor și posibilitatea de a trăi în conformitate cu acestea. În special, constatăm că transformarea unor țări în societăți secularizate, străine de orice referință la Dumnezeu și la adevărul său, constituie o gravă amenințare pentru libertatea religioasă. Este pentru noi o sursă de neliniște, limitarea actuală a drepturilor creștinilor, dacă nu chiar discriminarea lor, atunci când unele forțe politice, susținute de ideologia unui secularism adesea foarte agresiv, încearcă să-i împingă la marginea vieții publice.

16. Procesul de integrare europeană, care a început după secole de conflicte sângeroase, a fost întâmpinat de mulți cu speranță, ca o garanție a păcii și securității. Cu toate acestea, invităm la a rămâne vigilenți față de o integrare care nu ar respecta identitățile religioase. Păstrând deschiderea față de contribuția altor religii la civilizația noastră, suntem convinși că Europa trebuie să rămână fidelă rădăcinile sale creștine. Cerem creștinilor din vestul și din estul Europei să se unească pentru a-l mărturisi împreună pe Cristos și Evanghelia sa, astfel încât Europa să-și păstreze sufletul său format de două mii de ani de tradiția creștină.

17. Privirea noastră se îndreaptă spre oamenii care se află în situații de mare dificultate, care trăiesc în condiții de nevoie extremă și de sărăcie, în timp ce sunt în creștere bogățiile materiale ale umanității. Nu putem rămâne indiferenți față de soarta a milioane de migranți și refugiați care bat la ușa țările bogate. Consumul dezlănțuit, așa cum se observă în unele țări mai dezvoltate, epuizează treptat resursele planetei noastre. Inegalitatea crescândă în distribuția bunurilor pământești mărește sentimentul de nedreptate față de sistemul de relații internaționale care s-a instaurat.

18. Bisericile creștine sunt chemate să apere cerințele dreptății, respectarea tradiției popoarelor și solidaritatea autentică cu toți cei care suferă. Noi, creștinii, ar trebui să nu uităm că ”Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de rușine pe cei înțelepți. Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de rușine pe cele puternice. Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii și disprețuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să le distrugă pe cele ce sunt, așa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor 1, 27-29).

19. Familia este centrul natural al vieții umane și al societății. Suntem preocupați de criza familiei din multe țări. Ortodocșii și catolicii împărtășesc aceeași concepție despre familie și sunt chemați să dea mărturie că aceasta este o cale de sfințenie, care dovedește fidelitatea soților în relațiile lor reciproce, deschiderea lor la procreare și educarea copiilor, la solidaritatea între generații și respectul pentru cei mai slabi.

20. Familia se întemeiază pe căsătorie, un act liber și credincios de iubire dintre un bărbat și o femeie. Iubirea este cea care sigilează unirea lor și îi învață să se accepte unul pe altul ca un dar. Căsătoria este o școală de iubire și fidelitate. Regretăm că alte forme de conviețuire sunt puse acum pe același nivel al acestei uniuni, în timp ce conceptul de paternitate și maternitate ca vocație particulară a bărbatului și a femeii în căsătorie, consfințită de tradiția biblică, este îndepărtat din conștiință publică.

21. Facem apel la toți oamenii să respecte dreptul inalienabil la viață. Milioane de copii sunt lipsiți de însăși posibilitatea de a se naște în lume. Vocea sângelui copiilor nenăscuți strigă către Dumnezeu (cf. Gn 4, 10). Dezvoltarea așa-numitei eutanasii face astfel încât persoanele în vârstă și cei infirmi încep să se simtă o povară excesivă pentru familiile lor și pentru societate, în general. Suntem, de asemenea, preocupați de dezvoltarea tehnicilor de reproducere asistată medical, pentru că manipularea vieții umane este un atac la bazele existenței omului, creat după chipul lui Dumnezeu. Credem că este de datoria noastră să reamintim imutabilitatea principiilor morale creștine, bazate pe respectarea demnității omului chemat la viață, după planul Creatorului.

22. Astăzi, dorim să ne adresăm în mod special tinerilor creștini. Voi, tineri, aveți îndatorirea de a nu ascunde talantul în pământ (cf. Mt 25, 25), ci de a utiliza toate capacitățile pe care Dumnezeu vi le-a dat pentru a confirma în lume adevărul lui Cristos, pentru a întruchipa în viața voastră poruncile evanghelice ale iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Nu vă fie teamă să mergeți împotriva curentului, apărând adevărul lui Dumnezeu, la care normele seculare de astăzi sunt departe de a se conforma întotdeauna.

23. Dumnezeu vă iubește și așteaptă de la fiecare dintre voi să fiți ucenicii și apostolii săi. Fiți lumina lumii pentru cei din jurul vostru, pentru ca văzând faptele voastre bune, să-l preamărească pe Tatăl vostru, care este în ceruri (cf. Mt 5, 14, 16). Educați-vă copiii în credința creștină, transmiteți-le mărgăritarul de preț al credinței (cf. Mt 13, 46) pe care ați primit-o de la părinții și strămoșii voștri. Amintiți-vă că ”ați fost cumpărați cu un preț mare” (1 Cor 6, 20), cu prețul morții pe cruce a Omului-Dumnezeu, Isus Cristos.

24. Ortodocșii și catolicii sunt uniți nu doar de aceeași Tradiție a Bisericii primului mileniu, dar și de misiunea de a predica Evanghelia lui Cristos în lumea de azi. Această misiune presupune respectul reciproc față de membrii comunităților creștine și exclude orice formă de prozelitism. Nu suntem concurenți, ci frați, și de această viziune trebuie să fie călăuzite toate acțiunile noastre reciproce și cele față de lumea externă. Îi îndemnăm pe catolicii și ortodocșii din toate țările să învețe să trăiască împreună în pace și iubire, și să aibă ”unii față de alții aceleași sentimente” (Rm 15, 5). De aceea, nu putem accepta uzul mijloacelor neloiale pentru a-i incita pe credincioși să treacă de la o Biserică la alta, negând libertatea lor religioasă și tradițiile lor. Suntem chemați să punem în practică porunca apostolului Pavel care și-a făcut ”o cinste din a predica Evanghelia mai ales acolo unde nu fusese vestit numele lui Cristos, ca să nu clădesc pe temelia altuia” (Rm 15, 20).

25. Sperăm ca întâlnirea noastră să contribuie, de asemenea, la reconciliere acolo unde există tensiuni între greco-catolici și ortodocși. Astăzi este clar că metoda «uniatismului» din trecut, înțeleasă ca unire a unei comunități la alta, separând-o de Biserica sa, nu este o modalitate care permite restabilirea unității. Cu toate acestea, comunități bisericești care au apărut în aceste circumstanțe istorice au dreptul de a exista și de a întreprinde tot ceea ce este necesar pentru a satisface nevoile spirituale ale credincioșilor lor, căutând în același timp să trăiască în pace cu vecinii lor. Ortodocșii și greco-catolicii trebuie să se împace și să găsească forme reciproc acceptate de a trăi împreună.

26. Deplângem confruntarea din Ucraina care a provocat deja multe victime și nenumărate răni pentru locuitorii pașnici și a aruncat societatea într-o criză economică și umanitară gravă. Invităm toate părțile implicate în conflict la prudență, solidaritate socială și acțiune pentru a construi pacea. Îndemnăm Bisericile noastre din Ucraina să lucreze pentru a ajunge la armonie socială, să se abțină de la a participa la confruntare și să nu susțină o ulterioară dezvoltare a conflictului.

27. Sperăm ca schisma dintre credincioșii ortodocși din Ucraina să fie depășită pe baza normelor canonice existente, ca toți creștinii ortodocși din Ucraina să trăiască în pace și armonie, iar comunitățile catolice ale țării să contribuie în așa fel încât să se vadă din ce în ce mai mult fraternitatea creștină.

28. În lumea contemporană, cu multiple fațete și, totuși, unită printr-un destin comun, catolicii și ortodocșii sunt chemați să colaboreze frățește la vestirea Evangheliei mântuirii, pentru a mărturisi împreună demnitatea morală și libertatea autentică a persoanei ”pentru ca lumea să creadă” (In 17, 21). Această lume, din care dispar treptat pilonii spirituali ai existenței umane, așteaptă de la noi o puternică mărturie creștină în toate domeniile vieții personale și sociale. De capacitatea noastră de a da mărturie împreună în aceste timpuri dificile pentru Duhul adevărului depinde în mare măsură viitorul omenirii.

29. În această mărturie îndrăzneață pentru adevărul lui Dumnezeu și Vestea cea bună a mântuirii, să ne susțină Omul-Dumnezeu Isus Cristos, care ne întărește spiritual cu făgăduința sa infailibilă: ”Nu te teme, turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăția” (Lc 12, 32)!

Cristos este izvor de bucurie și speranță. Credința în El transformă viața umană, o umple cu semnificație. De acest fapt au ajuns să se convingă, prin intermediul experienței, toți cei la care se pot aplica cuvintele apostolului Petru: ”Voi, care odinioară nu erați popor, acum sunteți poporul lui Dumnezeu; voi, care nu aveați parte de îndurare, acum ați obținut îndurare” (1 Pt 2, 10).

30. Pătrunși de recunoștință pentru darul înțelegerii reciproce, manifestat în timpul întâlnirii noastre, privim cu speranță la Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, chemând-o în ajutor prin cuvintele străvechii rugăciuni: ”Sub ocrotirea ta alergăm, preasfântă Născătoare de Dumnezeu!” (Sub tuum praesidium – n.t.). Prin mijlocirea ei, Fericita Fecioară Maria să-i încurajeze la fraternitate pe cei care o cinstesc, pentru ca toți să fie uniți din nou, la vremea hotărâtă de Dumnezeu, în pace și armonie, într-un singur popor al lui Dumnezeu, spre gloria Preasfintei și Nedespărțitei Treimi!

 
 

APEL NAŢIONAL pentru înfiinţarea Muzeului Memorial Războiul Întregirii Naţionale

25 Ian


APEL NAŢIONAL
pentru înfiinţarea
Muzeului Memorial Războiul Întregirii Naţionale

Suntem în anul în care comemorăm centenarul Războiului Întregirii Naţionale!

Fiind unul dintre cele mai mari evenimente de transformare din secolul al XX-lea, acest conflict global a stabilit scena geopolitică a Neamului Românesc, a condus la eliberarea provinciilor româneşti vremelnic asuprite de marile imperii vecine şi la realizarea României Mari.

Din august 1916 si până în august 1919, Armata Română a fost subiectul numărul unu al zilei, a fost cea care a dus la îndeplinire dezideratele Neamului.

Jertfa ei sfântă pe toate câmpurile de luptă nu este astăzi la înălţimea la care trebuie să o aşeze un popor onest, cinstit şi mândru de trecutul său!

În România, nu există nici o tradiție națională de comemorare a jertfelor din Primul Război Mondial aşa cum este în Europa când la ora 11, a celei de a 11 zi de noiembrie, se sărbătoreşte Ziua Armistițiului, dată la care armele au amuțit.

Cum se poate asta?

De ce nu se știu mai multe despre Primul Război Mondial în România?

Românii nu împărtășesc o memorie modernă comună a acestui eveniment care a schimbat lumea.

Tânăra generaţie nu mai are cunoştinţele necesare pentru a aprecia efortul nemărginit al străbunilor lor pentru a întregi România.

Peste un milion de morţi, răniţi şi dispăruţi au pus bazele unui legământ al onoarei care a stat la temelia existenţei noastre în epoca contemporană.

O Românie îndoliată după război, o ţară a sacrificiului suprem pentru Neam şi Ortodoxie a păşit mândră în noua construcţie a statelor. Astăzi, nu există familie în care să nu fie un străbunic participant-mort, rănit sau dispărut, în timpul celor patru ani de conflagraţie.

Nu îi mai ştim pe aceşti eroi!

Nu mai avem numele lor de pomenire!

Nu mai le aducem fiecăruia Onorul nostru pentru că ei au dat ŢĂRII înaltul lor sacrificiu-VIAŢA lor!- şi s-au jerfit pentru Neam!

Avem nevoie de veneraţie, avem nevoie de modele de oameni de stat şi de oameni care au iubit Ţara, avem nevoie de MEMORIA NEAMULUI ROMÂNESC vie, întreagă, curată, avem nevoie de vindecare, avem nevoie de normalitate.

De aceea, avem nevoie de un Muzeu Memorial al Războiului Întregirii Nationale, care să fie înfiinţat în Bucureşti, din bani publici şi din coletă naţională.

Magnitudinea acestui memorial și baza largă de popularizare a lui pot fi suportul pe care să se bazeze ridicarea noastră spre RESPECT, spre ÎNCREDERE în forţele naţionale, în tăria celor care cred că merităm mai mult decât umilinţele prezente!

Muzeul Memorial al Războiului Întregirii Naţionale poate să creeze mirare națională și admirație pentru toţi ai noştri care cu vieţile lor au clădit un stat al tuturor românilor.

Acest muzeu este o datorie, este o posibilă lecţie a Istoriei noastre pentru a demonstra respectul oamenilor de astăzi faţă de cei care şi-au dat VIAŢA pentru idealurile noastre, pentru proiectul de ţară numit ROMÂNIA MARE.

Muzeul Memorial al Războiului Întregirii Naţionale trebuie să reprezinte dovada clară a efortului general de a susţine o cauză a tuturor pentru desăvârşirea făuririi statului naţional românesc.

Muzeul Memorial al Războiului Întregirii Naţionale trebuie să ilustreze sentimentele populare, baza largă de cunoaștere publică a participării românilor la acest conflict mondial.

Facem un apel naţional pentru a strâge cât mai multe artefacte din acea vreme, de la cele personale la cele publice, resurse esenţiale pentru a înţelege acest mare capitol al istoriei naţionale.

Războiul nu mai are o tradiție orală, deoarece veteranii săi au murit.

La Muzeul Memorial al Războiului Întregirii Naţionale să avem creată atmosfera epocii şi să expunem faptele cu sursele vremii, cu amintirile participanţilor, cu memoriile lor, folosind cărți audio, podcast-uri, documentare, arte vizuale, arte auditive – muzica, cântece din vremea razboiului, creaţii literare – versuri, conținut video online, fotografii din epocă, articole de ziar echivalentul de blogging, bază de date etc.

Această bogăţie de surse primare acum este răspândită în diverse locuri în arhivele personale ale unor familii, în colecţii private .

Este o provocare extremă a aborda conținutul necesar unui asemenea demers istoric!

Fac apel la toţi oamenii care vor să aibă respectul pentru rudele lor, pentu istoria naţională să ofere copii după aceste nestemate muzeului!

Angajamente mici pentru un impact mare!

Profesorii, preoţii de toate cultele, oamenii de cultură pot contribui la strângerea acestor documente pe care să le ofere Muzeului Memorial al Războiului Întregirii Naţionale.

Bogat cu surse primare dinamice, acesta poate fi un instrument puternic pentru predarea gândirii critice la elevi, pentru schimbarea logicii de a vedea războiul , pacea şi libertatea.

Este important să se recunoască necesitatea unui asemenea demers!

La Muzeul Memorial al Războiului Întregirii Naţionale, misiunea noastră este de a inspira gândire, dialog și modalităţi noi de învățare, de a angaja elevii să înțeleagă și să umanizeze experiența din timpul conflagraţiei, pentru a face din acţiunile din perioada Primului Război Mondial un eveniment semnificativ și relevant pentru fiecare tânăr aparţinând generațiilor prezente și viitoare.

Avem nevoie de Încredere!

Avem nevoie de Muzeul Memorial al Războiului Întregirii Naţionale!

Fiţi susţinătorul lui!

Doamne, ocroteşte-i pe români!

24 ianuarie 2016

 

Săptămâna Albă

24 Feb

Incepand cu 24 februarie, ortodocsii intra in “Saptamana Alba sau a branzei”. In aceasta saptamana nu se mai consuma carne, iar in zilele de miercuri si vineri se face dezlegare la oua, lapte, branza si peste. In calendarele bisericesti, pentru aceste zile apare mentiunea “harti”, un termen popular care desemneaza zilele de dezlegare a postului.

Miercuri, 26 februarie, se rosteste pentru prima data in perioada Triodului, rugaciunea Sfantului Efrem Sirul – “Doamne si Stapanul vietii mele”, rugaciune care inceteaza in miercurea din Saptamana Mare.

In zilele de miercuri si vineri din “Saptamana Alba” nu se savarseste Sfanta Liturghie, cele doua zile sunt aliturgice.

In Sambata lasatului sec de branza, Biserica ii pomeneste pe toti barbatii si femeile care au fost “luminati prin postire”. Aceasta zi este numita “a ascetilor”. Biserica ii aseaza ca modele, calauzitori pentru parcurgerea postului si a pocaintei:

“Veniti toti credinciosii sa laudam cetele cuviosilor parinti: pe Antonie capetenia, pe luminatul Eftimie, pe fiecare deosebit si pe toti impreuna si vietile acestora ca un alt Rai al desfatarii cu gandul socotindu-le …”.

Duminica, 2 martie, exista randuiala de a se cere iertare. Este cunoscuta sub denumirea de “Duminica Iertarii”. Asadar, prima incercare de iesi biruitori din lupta cu pacatul este iertarea, reintoarcerea la iubire. Este dureros ca aceasta slujba unica lipseste din multe biserici. Faptul ca e intalnita mai mult in manastiri, denota despartirea noastra de duhul Bisericii. Aceste randuieli sunt trepte spre a deschide inima catre “o alta lume”. Din cauza pacatului, omul a pierdut puterea de a pasi in mod natural catre Dumnezeu. Si prin aceste randuieli, Biserica ne poarta incet catre unirea cu Dumnezeu.

 
 

Obiceiuri-Lasata Secului de Pasti

22 Feb

Lasata Secului reprezinta o sarbatoare ce semnifica ultima zi, cand se mai poate manca “de dulce”, inainte de a incepe unul din cele patru mari posturi randuite in Biserica Ortodoxa (Postul Nasterii Domnului, Postul Sfintelor Pasti, Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel si Postul Adormirii Maicii Domului).

Postul cel Mare sau Postul Sfintelor Pasti, este singurul care are doua Lasata Secului, unul pentru carne (Duminica Infricosatei Judecati), celalalt pentru lactate, oua si peste (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai).

In lumea satului, Lasata Secului de Pasti pastreaza acte rituale specifice unui inceput de An Agrar celebrat la echinoctiul de primavara. In acest sens, Prof. Ion Ghinoiu afirma: “prin fixarea Pastelui in raport cu echinoctiul de primavara si faza lunara, cele mai importante sarbatori si obiceiuri pagane au fost impinse in afara ciclului pascal, la Lasatul Secului si la Rusalii”.

Lasata Secului este momentul de cumpana dintre vechiul si noul An Agrar “un scenariu ritual de imbatranire si innoire a timpului, in care ritualurile si datinile pregatesc evenimentul si-l consfintesc – adica sunt impartite simetric intr-un ciclu de sarbatori care au loc de-a lungul a doua saptamani, o parte dintre ele fiind celebrate inaintea Lasatului Secului in “Saptamana Nebunilor”, altele dupa, in saptamana “Caii lui Santoader”.

Sarbatorile traditionale desfasurate pe parcursul acestor doua saptamani sunt despartite simetric de sarbatoarea nocturna a Lasatului de Sec, cunoscuta sub diferite denumiri zonale: Strigatul peste sat, Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodaite etc. si pastreaza anumite elemente care sunt specifice noptii dintre ani.
Obiceiuri ce premerg Lasata Secului de Pasti

Revelionul Lasatei Secului este considerat punctul central al ritualurilor desfasurate de-a lungul a doua saptamani, are loc in sambata sau duminica dinaintea de Lasata Secului de carne (deci inaintea Saptamanii albe) o sarbatoarea asemanatoare cu Revelionul care, in functie de zonele geografice, poarta denumiri diferite precum: La Zapostit (Lasatul Secului), Priveghiul cel Mare (priveghi – termen care defineste orice petrecere nocturna), Alimori (nume dat rotii de foc, cu alta semnificatie speciala), Hodaite (nuia cu doua crengi intre care se pun paie, panuse de porumb, fan si se da foc), Opait (denumirea vine de las arhaicul instrument de iluminat) dar in esenta traditia este similara.

Sarbatoarea se desfasura o noapte intreaga, sub cerul liber si era un prilej colectiv de veselie a intregii comunitati satesti, la care toti trebuiau sa ia parte. Ca in toate marile evenimente colective din viata satului si acum se aprind pe dealuri focuri rituale (fiecare aducand lemne, paie sau coceni de porumb) in jurul carora se strang, cu mic, cu mare si petrec pana dimineata, se canta, se chiuie, se joaca, se fac “strigaturi peste sat” asemanatoare cu cele de la Anul Nou sau din sambata Pastelui. Scopul lor era identic – prin comunicare faptelor urate facute de diferiti membrii ai comunitatii satesti, ei erau iertati si purificati. In Maramures, “strigatul peste sat” se incheia cu versurile: „cele bune sa se-adune, cele rele sa se spele”. Daca cineva lipsea de la ceremonia obstei, era intrebat in ziua urmatoare: „din ce cauza n-a fost aseara la priveghi, ca Dumnezeu stie, mai trai-vom pana la alt an?”.

Punctul culminant al serbarii era incinerarea in camp liber a unei papusi facute din paie. Dupa unii cercetatori aceasta presupune ca in vremuri ancestrale, la ceremoniile innoirii timpului existau jertfe umane. Pe de alta parte, obiceiul Papusii din paie – existent aproape la toate popoarele si practicat si acum (a se vedea traditiile secerisului) sugereaza ca de fapt ar fi o practica de stimulare magica a fertilitatii pamantului.

Saptamana Nebunilor coincide “Saptamana branzei”, denumita si “Saptamana alba”, in care, pentru a se putea pregati treptat intrarea in Postul Mare, dupa ospetele din “Caslegii de Iarna” (perioada intre Craciun si Lasatul Secului, cand se fac petreceri, nunti, oamenii se distreaza, se mananca de toate – de fapt se fac abuzuri), se elimina din alimentatie carnea si “clisa” (slanina) si sunt admise branzeturi, lactate si oua.

Numele de “Saptamana Nebunilor” are doua semnificatii. Pe de o parte, in unele zone ale tarii ca Banat, Muntenia, Transilvania – era perioada ingaduita sa se casatoreasca, cei care n-au reusit sa faca asta in timpul petrecerilor – deci a Caslegilor. Cea de-a doua – Saptamana Nebunilor este legata de crearea imaginii de imbatranire, moarte si renastere a timpului calendaristic – identic acum la Anul Nou Agrar, cu cel al Anului Nou calendaristic.

In Joia Furnicilor situata in Saptamana Alba, femeile aduceau ofrande acestor insecte, facand o turta din faina sau malai, pe care o ungeau cu unt sau branza si o puneau pe un musuroi, crezand astfel ca acestea nu vor face pagube in timpul verii.

Legarea granelor este o datina celebrata de Lasata Secului, pentru ca pasarile si toate daunatoarele sa nu distruga recolta.Traditia este ca peste zi sa nu se puna de loc mana pe cereale si nici sa se dea din acestea de mancare la pasari si animale, doarece superstitia este ca atunci recolta va fi distrusa pe camp de pasari si daunatori. Seara insa, se iau graunte diferite in gura, se iese in curte si stand cu ochii inchisi se scuipa la oratanile curtii, apoi se spune: ”cum nu vad eu acuma nimic, asa sa nu vada nici pasarile holda mea”.

Baterea alvitei (halvitei) reprezinta un alt obicei de Lasata Secului, de fapt o ceremonie practicata in sudul tarii. Este tot un prilej de mare veselie colectiva, o petrecere tinereasca organizata mai ales de catre adolescenti. Alvita legata cu o sfoara, este plimbata prin fata tinerilor care organizati pe echipe de cate doi, cu mainile legate la spate, incearca s-o prinda cu gura, lucru extrem de dificil, cel mai ades reusind doar sa se murdareasca pe fata si pe haine.

Vergelul sau refenelele sunt petreceri din comunitatea satului, care au loc in duminica Lasatei Secului. Este de fapt ultimul prilej de distractie colectiva, inainte de a se intra in perioada Postului Pastilor. Sarbatoarea are loc dupa asfintitul soarelui si este legata prin tematica de ceremonialul Mascatilor, dar se reduce doar la un schimb de strigaturi satirice, chiar rautacioase – refenele – intre fetele batrane si “tomnaticii” ce au ramas necasatoriti.
Obiceiuri de dupa Lasata Secului de Pasti

In Saptamana Caii lui Santoader, a doua parte a ciclului, viata intra in normal: spatiul este purificat cu ajutorul Santoaderilor si focurilor rituale: roata de foc, Hodaitele etc.
Cu acest prilej se fac urari de sanatate si rod bogat, oamenii se impaca. etc. Aceste zile, cu obiceiuri, acte rituale si practici magice, poarta diferite denumiri: Martea Santoaderului, Vinerea Santoaderului, Joia Iepelor, Sambata Santoaderului.

Se spune despre Santoaderi ca sunt o herghelie divina, formata din opt feciori frumosi, imbracati in costume populare de sarbatoare, cu copite in opinci si cozi de cal in cioareci, condusa de Santoaderul cel Mare sau Santoaderul cel Schiop. Despre Caii lui Santoader se credea ca intra prin casele cu sezatori si iau fetele la joc, zboara cu ele, le lovesc cu copitele etc. De aceea, fetele nu parasesc locuinta in Saptamana Caii lui Santoader, nu meag la sezatoare.

Sarbatoarea cucilor este o datina de primavara cu rol de purificare. Cucii sunt de fapt flacai ce poarta fuste, mascati cu o gluga special alcatuita, din panza de canepa, cu aplicatii din lana, broderii, hartie colorata, fulgi, pene si doua coarne inalte, legate intre ele ca o scara. Ei au un clopot in spate si un bat in mana iar in dimineata de Lasata Secului, sau a doua zi, alergau dupa copii si femei, uneori chiar ii tranteau. Dupa amiaza purtau o nuia de care era legata o opinca, cu care atingeau pe trecatori. Spre seara mergeau pe la casele oamenilor si incingeau hore. Superstitiile legate de ei sunt multe, cea mai importanta este: “Daca omul sau oricine nu primeste vreo lovitura de la cuci in aceasta zi, se zice ca acela nu va fi sanatos peste an”.

Lunea curata, prima zi dupa Lasatul Secului, era consacrata prepararii borsului, aliment nelipsit din Postul Pastelui. Metoda prepararii nu era intamplatoare ci se faceau “vraji, descantece, gesturi si formule magice care garantau fermentarea, puritatea si calitatea tamaduitoare de boli, la trecerea de la iarna la primavara (Bucovina, Moldova, Transilvania).

Martea vaselor denumea ziua in care vasele folosite pentru mancarea “de dulce” se spalau cu lesie pentru a fi purificate in vederea mancarii de post, se procura “piatra vanata” (pentru stropirea vitei de vie impotriva manei) , se strangea zapada netopita, pentru a se face apa folosita in rituri magice de infrumusetare, sau pentru a se stropi ritual podelele cand se maturau, se faceau farmece si vraji.

Miercurea stramba era o sarbatoare tinuta, mai ales in Oltenia, pentru sanatatea oamenilor, mai ales pentru prevenirea paraliziilor.

Joia iepelor era celebrata prin diferite interdictii de munca, pentru a asigura sanatatea animalelor, mai ales a cailor. O intalnim in sate din Oltenia, Muntenia si Moldova .

Vinerea Santoaderului, vinerea de dupa Lasatul Secului de Paste ii este dedicata unuia dintre Caii lui Santoader si este asteptata cu interes de fetele nemaritate si de tinerele neveste. Inainte de rasaritul soarelui, fetele scot radacina omanului, iarba cu intrebuintari in medicina populara, in vraji si in descantece.

Din relatarile prof. Ion Ghinoiu aflam: “Planta cunoscuta si sub numele de Iarba Mare era invocata in ziua de vineri, dupa Lasatul Secului de Pasti, sa dea frumusete si par bogat fetelor si nevestelor. Dimineata, inainte de rasaritul soarelui, fetele cautau si scoteau din pamant radacina Homanului, cinsteau cu sare si paine pamantul in care a crescut si-l invocau pe Santoaderul cel Mare: “Toadere, Santoadere,/ Da cosita fetelor/ Cat e coada iepelor!”.

Sambata Santoaderului se spune ca apartine celui mai puternic si afurisit dintre Caii lui Santoader. Este ziua cand se spala parul cu apa amintita, se tunde parul de pe fruntea vacilor ( invocand acelasi descantec de mai sus, pentru a creste parul fetelor) – ele nu au voie sa iasa din casa fara a fi spalate” deoarece le mananca caii parul”, este ziua cand fetele (trecute de 14 ani) isi despart parul cu carare la mijloc, semn ca pot sa fie introduse de flacai in hora satului.

Se fac mancaruri speciale ( boabe de grau sau porumb fierte si indulcite cu miere) se fac colaci din faina de grau – denumiti Brandusei, care se dau de pomana. Se face coliva de sufletul mortilor, denumita Coliva lui Santoader si se duce la biserica si cimitir. Credinta este ca daca o parte este pastrata si mancata peste an, te apara de friguri.

Insuratitul si infartatitul

La data cand era sarbatorit Santoaderul se separau nu numai varstele, ci, de cele mai multe ori, si sexele. In satele din Muntii Apuseni, fetele de la 14 ani in sus, se spalau in seara de Santoader pe cap cu lesie din parlangina, iarba cu miros placut, pe care o purtau nevestele si fetele in san. Spalarea si aranjarea parului marcau trecerea rituala a unui important prag: implinirea varstei de 14 ani si intrarea lor in categoria fetelor de maritat. Din acel moment, fetele erau considerate apte pentru casatorie”.

Printr-un ritual complex, numit “prinsul Suratelor” in Muscel, Arges, Dambovita, “infratitul si insuratitul” in unele zone ale Olteniei, insotirea” in Tara Hategului, “prinsul verilor si varutelor” in sudul Transilvaniei, se realiza despartirea copilariei de tinerete. Gestul ritualic reprezinta un legamant juvenil legat pana la moarte, pe alte criterii decat cele de rudenie (prietenie, sex, afinitate sufleteasca), la Santoader dar si la alte sarbatori, precum Mosii de Vara, Matcalau, Rapotinul Testelor.

Incuratul cailor reprezinta un obicei efectuat in sudul tarii, de fapt se alergau caii cu rol ritual si practic. Ritual – simboliza alungarea spiritelor malefice ale iernii. Practic – pe de o parte sa se vada vrednicia ingrijitorilor cailor, pe de alta parte calitatea rasei calului. In Bucuresti, pe vremuri aceasta tradite se efectua la Bucur Obor, in Colentina si in Cotroceni – actualul cartier Militari.

http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-si-superstitii/obiceiuri-lasata-secului-pasti-99111.html

 
 

O ascultare „neroditoare“!

16 Feb

Evanghelia de astazi ne prezinta doi oameni: unul care, in prima parte a pericopei evanghelice este pacatos, dar care apoi se reabiliteaza, iar altul „drept”, dar care, in pofida „dreptatii” lui, ramane afara de Imparatie – pentru ca ospatul si bucuria pe care tatal a gasit de cuviinta sa le pre­gateasca fiului pocait inseamna Imparatia Cerurilor. Cum se face, deci, ca fiul desfranat si pacatos ajunge in Imparatia lui Dumnezeu, iar celalalt, care totdeauna si-a ascultat parintele, ramane „afara”? Ce se intampla oare in evanghelia de astazi? Cum de are loc aceasta rasturnare a valorilor, si fiul risipitor, cel care-si supara tatal cerandu-i de la obraz mostenirea pentru a o cheltui cu desfranatele, devine pana la urma personajul pozitiv — personajul „simpatic”, daca-mi este ingaduit sa ma exprim astfel — iar fiul cel „drept”, care „totdeauna a slujit” si niciodata nu a calcat porunca tatalui sau, ajunge dintr-o data personajul negativ si „antipatic”? Ce face, asadar, pe fiul desfranat ca sa „merite” Imparatia lui Dumnezeu si ce face pe fiul ascultator ca, pana la urma, sa ramana „afara”?

Ei bine, fiul cel desfranat „isi vine in sine”. Isi vine in fire si isi da seama ca a gresit; realizeaza ca a ajuns un netrebnic si intelege ca trebuie sa se intoarca numaidecat la tatal sau, si nu oricum, nu povestindu-i si bravand cu „ispravile” sale, ci zicandu-i: „Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai“. Asa a planuit sa mearga si sa-si ceara iertare, cu smerenie si pocainta, nu pretinzand sa fie repus in drepturile pe care le-a pierdut; gata sa faca munca de sluga, numai sa fie reprimit in „casa”. Aceasta pocainta si smerenie vazandu-le tatal, care nu a incetat sa-l astepte inca din clipa in care a plecat, l-a iertat pe data si l-a primit cu bucurie, daruindu-i inapoi tot ce pierduse, si aceasta din dragoste si de bucurie ca „acest fiu al sau mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”.

Ce se intampla cu fratele mai mare?

El nu a exagerat nicio clipa cand a spus tatalui sau: „Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata
nu ti-am calcat porunca”. Adevarat graia. Şi cu toate acestea, el este personajul nega­tiv din evanghelia de astazi. Unde greseste acest „drept” care nu si-a suparat niciodata parintele? Greseste prin neputin­ta de a se bucura impreuna cu tatal sau si, mai ales, cu fratele lui care, pierdut fiind s-a mantuit. In loc sa se bucure, acesta „s-a maniat”, zice evanghelia, si a ramas afara. S-au dus care mai de care cautand sa-l convinga sa treaca peste ce, dragii mei?… Peste invidie? Peste rautate? Peste impietrire? Peste prostie? Acestea sunt care nu ne lasa sa ne bucuram de binele celuilalt! Acestea sunt care ne fac sa ne intristam cand aproapelui nostru ii merge bine; sa fim invidiosi, tristi si suparati cand, de fapt, suntem chemati sa ne bucuram si sa ne veselim impreuna la „ospatul” cel dumnezeiesc!…

Va intreb: Ce ne impiedica sa fim astazi aici, in casa Parintelui nostru doua ceasuri, rugandu-ne lui Dumnezeu pentru slabiciunile si pacatele noastre de fiecare zi? Ce ne impiedica sa ne bucuram aceste doua ore impreuna cu Dumnezeu? Ce ne tine acasa, pe drumuri, prin parcuri, sau mai stiu eu pe unde, numai sa nu petrecem aici impreuna cu Tatal ceresc care, iata, rasplateste pocainta cu „ospat” si bucurie vesnica? Ce ne impiedica sa ne petrecem viata intreaga in frica lui Dumnezeu, in comuniune cu El si cu fratele sau aproapele nostru?

Unde greseste, asadar, fratele „manios” al fiului risi­pitor? Astazi, poate pentru intaia oara, el ii vorbeste tatalui sau cu repros: „Mie niciodata nu mi-ai dat macar un ied ca sa ma veselesc cu prietenii mei!” Tot astazi, se face si judecator dispretuitor al fratelui sau: „dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, pentru el ai injunghiat vitelul cel ingrasat!” Iata, asadar: il condamna pe tatal sau pentru modul in care l-a primit pe fiul cel pierdut, rabufneste si, dintr-o data, nu mai este nici fiu ascultator, nici frate bun celui „cazut”. Mai mult decat atat, evanghelia ne lasa sa intelegem ca, in cele din urma, acesta a ramas suparat „afara” — afara de Imparatia lui Dumnezeu.

Iata de ce am spus ca evanghelia de astazi nu ne prezin­ta doar o drama — pe cea a fiului risipitor — ci doua, pentru ca, discret, in spatele dramei celui cazut, se consuma si o a doua drama, mult mai cutremuratoare, cea a fratelui mai mare, finalizata absolut nefericit. Daca fiul mai mic traieste drama „izolarii in afara comuniunii” cu Dumnezeu, celalalt trece prin drama izolarii „in interiorul comuniunii”, ceea ce mi se pare si mai infricosator! Grea este singuratatea „de unul singur”, dar, si mai grea — ne arata aceasta pericopa evanghelica — este singuratatea „in doi” sau „in interiorul comuniunii”!

La aceste doua atitudini am vrut sa meditam astazi! Sa ne aducem aminte de cuvantul Evangheliei care spune ca „vamesii si desfranatele merg inaintea noastra in imparatia lui Dumnezeu” (Mt. 21, 31), iar noi, cei carora ni se pare ca suntem drepti si ca niciodata nu am calcat cuvantul Parintelui Dumnezeu, fiind fiul ascultator — si nu cel risipitor, care si-a cheltuit „zestrea” sa sufleteasca si trupeasca in nenumarate pacate — ramanem in mod paradoxal „afara”. Iata, asadar, pericolul care ne pandeste pe noi cei care, poate, la prima citire a evangheliei de astazi, ne-am identificat cu fiul cel ascultator. Atentie insa! Mantuitorul Hristos vrea sa ne spuna: nu cumva, in pofida dreptatii noastre, in ciuda faptelor noastre „extraordinare” pe care pretindem de multe ori, exagerand cu subiectivism, ca le-am savarsit, sa avem aceeasi surpriza si sa ramanem totusi „afara de Imparatie”.

Fiul desfranat ne devine pana la urma simpatic, nu pentru ca a desfranat si si-a cheltuit averea in dezmierdari, ci pentru ca a cunoscut intr-un final „taina pocaintei”. A aflat secretul reabilitarii, si-a venit in fire sau in „sine”, cum zice evanghelia, s-a regasit pe sine si a reusit sa se schimbe. A putut sa se ridice din mocirla pacatului, s-a putut smeri, a aflat puterea necesara sa vina inaintea tatalui sau sa-si recunoasca greseala si sa ceara nu ceea ce avusese, ci starea de sluga. Evanghelia de astazi, gandesc eu, ne face atenti pe noi, cei care „tocim pragul” bisericii zi de zi ori duminica de duminica, nu cumva sa cadem in pacatul fratelui celui mare: in acea ascultare formala, lipsita de recunostinta fata de Parintele, dar si de dragoste si pretuire pentru fratele nostru, mai cu seama atunci cand acesta se pocaieste.

Sa luam aminte la acest „soi de dreptate” lipsita de bunatate, o dreptate stearpa si impietrita, care a facut din fratele mai mare un fel de „pom neroditor” ce se arata frumos la infatisare si avand coroana bogata si verde, dar salbatic totusi, manios si neputincios in fata iubirii de frate si chiar a iubirii de parinte, si pentru care a ramas trist si nerecunoscator „afara”!…

Mesajul evangheliei de astazi, asadar, acesta este: daca suntem cumva sau vom ajunge vreodata, in anumite clipe ale vietii noastre, fiul cel pierdut, sa ne aducem aminte ca Dumnezeu ne asteapta si este gata sa ne repuna neintarziat si fara repros in aceeasi stare din care am cazut, numai sa aratam si aceeasi constiinta, smerenie si pornire de a ne schimba, pe care le-a aratat fiul risipitor. Daca, insa, suntem fiul care nu a cazut, gata sa-I spunem lui Dumnezeu: „Iata de atatia ani iti slujesc si niciodata nu Ti-am calcat porunca…”, atentie ca in aceasta „dreptate” a noastra trebuie sa picuram si un strop de iubire, pentru ca ea sa nu fie o dreptate mandra si impietrita, lipsita de compasiune fata de cel cazut si plina de dispret sau judecata cruda fata de el.

Prin urmare, evanghelia de astazi ne cheama sa ne pocaim daca am cazut, iar daca nu, sa avem grija, nu cumva sa cadem tocmai prin faptul ca ni se pare ca „stam”. Ne indeamna sa invatam sa ne bucuram cand vedem „binele” in jurul nostru, nu sa ne incetosam mintea cu invidie si rautate ori privind cu gand viclean la bucuriile celorlalti, bine stiind ca Dumnezeu are aceeasi dragoste mare pentru toti si ca Se bucura de fiecare dintre noi daca vom sti sa-I pretuim chemarea.

Facand asa, dragii mei, vom ajunge si noi sa petrecem la „ospatul” Stapanului Dumnezeu, fie de pe pozitia de iertati si reabilitati, fie ca fii ascultatori, bucurandu-ne impreuna cu El in vecii vecilor, Amin!

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

Ma bucura existenta, ca ierarh al nostru a IPS Sebastian!!!

Este de langa mine nascut, la Orasul Minier, intro zona mai mult decat cunoscuta de mine.

Are puterea de a fi cu Christos si cu oamenii!!
Am citit si ascultat mai multe predici ale sale si l-am apreciat!

felicitati!

 

Daruri prefăcute

29 Ian

Stau si ma gandesc daca se merita cu adevarat primit darul prefacut, viclean al semenului la semen aflat in nevoie??

Cred cu tarie ca acel dar care trebuie sa-l dam oamenilor saraci, aflati la nevoie este cel din dragoste si inseamna straduinta noastra de a oferi lor Binele pe termen lung: locuri de munca, trai decent, imbelsugat poate, stradanie de a fi in respectul unor valori acceptate unanim, incredere in cei de langa tine, dreptul de a fi cu o viata in tihna, fara de pricina, ancorata celor sufletesti decat in Hristos!!!

Unde sunt durerile dragostei muncii si implinirii prin ea?

Unde sunt tariile fortei ca prin tine poti fi, ca alaturi de binele tau cel al semenului este spendoarea vietii celei marete in respectul fiintei umane!!

Decat sa-i dau impresia ca ajutorul este la mine pentru cel necajit cand trebuie sa-l EDUC ca dreptul pentru toate si tot sta la el, in forta actiunii sale, la a-si face singur si o mamaliga si o paine si masa si casa daca MUNCESTE, MUNCESTE si binecuvanteaza folosul muncii si tainele de respect fata de munca, a lui si a celor de langa el.

Nu poti da mereu si mereu ajutoare, veni pana la casele lor amarate, de chirpici etc., cu freza, cu lopata, cu apa, cu painea, cu toate ….bani de incalzire…bani de etc….etc.pentru ca ceea ce trebuie este sa-i dai unealta pentru care el SINGUR sa simta bucuria de a fi OM, sa aiba satisfactia ca poate EL sa-si castige roadele traiului sau si pentru familia sa, sa poata el sa-si procure uneltele sofisticate pentru a-si face partie, drum, cale libera pentru LIBERTATEA sa!!!

NU?

Cred ca acesta este rostul STATULUI cetatenilor, al organismului care sa trezeasca la munca, la viata, la libertate semenii, in curajul jertfei onoarei de a fi OM, de a fi pe acest pamant binecuvantat de Dumnezeu!!

Darurile prefacute sunt cele in care interesul imediat al unuia sau al celuilant este satisfacut IMEDIAT prin o paine, prin o sticla de apa etc. si apoi …apoi…ce face cel ramas in nebogatia sa???

Da omului fericirea bunastarii sale, leapada-l de LENE, NESIMTIRE sufleteasca si trupeasca, cladeste in el respectul fata de MUNCA si rezultatul ei si asa tara, neamul se ridica , cuteaza de a fi, se inalta spre Hristos Domnul, mandru si in acelasi timp smerit ca toate ale LUI se intorc la EL cu jertfa fiecaruia indreptata spre lauda LUI !!!

Festivismul unei prezente la ceas de nevoie al oamenilor nu rezolva luminarea de Neam, nu rezolva starea de Bine a cetatenilor, nu rezolva satisfactia ca fiecare exista si vrea sa fie, sa traiasca si sa aduca multumire sincera pentru aceasta LUI!!!!

Spre MUNCA, zi de zi, ceas de ceas este inchinarea noastra spre mantuire, ca individ sau ca NEAN !!!

Doamne, ajuta!

 

Veşnică recunoştinţă

19 Ian

Recunoştinţa este o virtute, numită „floare rară”. Din textul evanghelic despre vindecarea celor zece leproşi (Luca 17, 11-18) ştim că doar unul din cei vindecaţi vine în faţa Domnului, pentru a-I mulţumi.
Înfiorător este că nici îngerii nu au fost recunoscători şi mulţumitori, faţă de Creatorul, Dumnezeul şi Împăratul lor, care din iubire şi spre fericire i-a zidit, o parte din ei răzvrătindu-se, alegând nefericita soartă a iadului veşnic.
Omul nu a avut nici el parte de o soartă mai bună. De la prima pereche a locuitorilor edenici, Adam şi Eva, până în zilele noastre din multe şi diferite „motive” desaga nerecunoştinţei, mai mică sau mai mare, o purtăm în spate fiecare. Nerecunoştinţa faţă de Dumnezeu s-a adâncit transformându-se în negare a existenţei Lui şi chiar ură faţă de El. În plan orizontal ura s-a lăţit, Cain ucigând pe fratele său, nevinovatul Abel, lucrarea urii extinzându-se în întrega istorie.
Totuşi sunt atâtea motive ca şi îngerii şi oamenii şi toată creaţia, să fie recunoscători faţă de Dumnezeu. Dacă îngerii care au rămas ascultători şi firea necuvântătoare, sunt şi rămân în veşnică recunoştinţă, omul ar avea motiv în plus să fie recunoscător. Recunoştinţa este până la urmă singurul lucru vrednic de omul creat după chipul lui Dumnezeu.
Dacă potrivit Sfântului Pavel nimic nu este al nostru ci toate împreună cu viaţa le-am primit în dar, singura mulţumire adusă Creatorului de către noi ca oameni ar fi o stare constantă de recunoştinţă.
Tot omul din adâncul sufletului ar trebui să fie recunoscător Creatorului şi Dumnezeului său, pentru viaţa pe care a primit-o în dar, din nefiinţă la fiinţă fiind adus. Pentru sănătatea şi întregimea trupului, pentru sufletul cel nemuritor, mai de preţ ca tot ce este creat. Pentru lumina minţii cu toate facultăţile ei, pentru simţirea inimii cu toată căldura şi sentimentele bune care sălăşluiesc în ea. Pentru tăria voinţei capabilă să lupte cu abnegaţie pentru atingerea scopurilor propuse. Pentru frumuseţea vieţii trăite în pace şi armonie, pentru munca cinstită, pentru hrana şi băutura zilnică, pentru frumuseţea iubirii curate omeneşti, pentru fericirea familiei, pentru legile drepte ale societăţii, pentru un conducător bun, pentru un bătrân înţelept, pentru zâmbetul nevinovat al unui copil sau surâsul blând al unei mame. Pentru realizările geniului omenesc, pentru frumuseţea artei, muzicii, poeziei. Pentru frumuseţea cerului albastru înstelat, pentru verdeaţa odihnitoare a codrilor, pentru susurul izvoarelor şi cântul păsărelelor, pentru iarba verde pe care o călcăm şi aerul curat pe care îl respirăm. Tot omul păgân, iudeu şi creştin, din adâncul sufletului cu dreptate este să înalţe mulţumire şi recunoştinţă lui Dumnezeu – Creatorul.
Dacă iudeii au un motiv în plus să fie recunoscători pentru alegerea lor, pentru strămoşii lor, patriarhii, profeţii şi drepţii din poporul lor, pentru Legea lui Moise şi preoţia dată pe temeiul ei, noi creştinii avem întreite motive să-i mulţumim lui Dumnezeu Celui în Sfânta Treime lăudat.
Pe lângă recunoştinţa datorată, alături de popoarele păgâne şi poporul evreu, lui Dumnezeu Tatăl – Creatorul, noi creştinii datorăm nemărginită recunoştinţă lui Dumnezeu Fiul – Mântuitorul şi Duhului Sfânt – Mângâietorul.
Cuvântului întrupat Mântuitorului Hristos îi suntem recunoscători pentru smerenia Sa negrăită şi dragostea nemărginită, arătată nouă prin venirea pe pământ. Prin naşterea Sa într-o iesle săracă, într-o familie şi într-o ţară modestă, într-o lume ostilă şi respingătoare. Pentru creşterea Sa anonimă şi viaţa Sa de supunere faţă de Maica Preacurată şi Sfântul Iosif, tatăl adoptiv. Pentru supunerea Sa faţă de Legea dată prin Moise şi apoi pentru nepreţuitul dar al descoperirii dumnezeirii Sale la Botezul petrecut la Iordan. Pentru predicile şi minunile Sale, care sunt buna-vestire, Evanghelia mântuirii adusă şi dăruită nouă.
Pentru calea deschisă a iubirii nesfârşite, mereu răstignite, arătată şi dată nouă să călătorim. Pentru Adevărul pe care l-a descoperit întru Sine însuşi, în lumina căruia vedem şi deosebim binele de rău, minciuna de adevăr. Pentru Viaţa Sa nemaipomenită, desăvârşită, dumnezeiască lăsată nouă să o trăim, pentru mântuirea realizată prin patimile, răstignirea, moartea şi învierea Sa. Pentru Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui, prin care a înălţat şi înalţă mereu pe toţi cei ce cred în El. Pentru trimiterea Duhului Sfânt, împlinindu-şi astfel făgăduinţa, dându-ne siguranţa şi încrederea de a-l aştepta cu nădejde şi răbdare până la a Doua Sa Venire, când cu dreptate va judeca lumea.
Pentru că rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor, luminându-ne prin Cuvântul Lui, îndulcindu-ne cu prezenţa Sa în slujbele Bisericii, în rugăciune sau când neaşteptat ne mângâie din bunătatea Sa. Pentru prezenţa Sa reală în Sfintele Taine, pentru modul de a ni se dărui întreg în Sfânta Împărtăşanie, pătrunzând toate fibrele existenţei noastre cu prezenţa Lui.
Pentru toate câte a făcut şi face mereu pentru noi, câtă mulţumire, câtă laudă şi recunoştinţă nu I se cuvine din partea noastră.
Duhului Sfânt, Mângâietorului, îi suntem recunoscători pentru venirea Sa în lume. Pentru pogorârea Sa peste Sfinţii Apostoli în chip de limbi de foc (Faptele Apostolilor 2, 3) şi întemeierea Bisericii. Pentru toate darurile revărsate asupra slujitorilor şi credincioşilor în Biserică, spre creşterea întărirea şi desăvârşirea noastră în Hristos.
Pentru a fi liberi (Ioan 8, 32) cu adevărata libertate lăuntrică, El revarsă în sufletele noastre „iubirea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22) şi alte daruri duhovniceşti. Lucrează în Sfintele Taine, în Botez, Mirungere, Spovedanie, Euharistie şi Sfântul Maslu spre sfinţirea noastră. Sfinţeşte nunta şi dăruieşte prin taina hirotoniei, daruri şi harisme slujitorilor Bisericii şi puterea iertării păcatelor.
Rugăciunile, laudele, cântările, cererile şi mulţumirile adresate în El lui Hristos, Sfintei Treimi, Maicii Domnului, Sfinţilor ne sunt primite mulţumită Duhului Sfânt care ne povăţuieşte spre desăvârşire în viaţa veşnică. Pentru ploaia de daruri revărsate peste noi în Biserică, cât belşug de recunoştinţă, nu ar trebui să se înalţe din adâncul sufletelor noastre către Sfântul Mângâietor? Recunoştinţă pentru ocrotirea Maicii Domnului. Recunoştinţă pentru apărarea Sfintei Cruci. Recunoştinţă pentru comuniunea sfinţilor şi acoperământul îngerilor. Recunoştinţă pentru părinţii şi dascălii noştri.
Recunoştinţă şi mulţumire lui Dumnezeu căci nu ne pierde în greşalele noastre atunci când păcătuim. Recunoştinţă şi mulţumire că în blânda Sa pronie, prin bucurii sau dureri şi necazuri ne trezeşte la pocăinţă. Recunoştinţă şi mulţumire pentru iubirea cu care ne îmbrăţişează atunci când ne întoarcem sau reîntoarcem la El, ca fiul cel pierdut. Adâncă recunoştinţă şi mulţumire căci prin comportamentul Tatălui (Dumnezeu) ne învaţă, ca fii ai casei, să avem milă şi îngăduinţă faţă de fraţii cei căzuţi.
Veşnică recunoştinţă şi veşnică mulţumire Dumnezeului nostru, pentru îndelunga Sa răbdare cu care aşteaptă întoarcerea tuturor, în braţele părinteşti ale nesfârşitei Sale iubiri. Pentru bucuria sfântă şi cerească pe care a pregătit-o şi pentru dorul cu care ne aşteaptă, recunoştinţă, cinste şi slăvire se cuvine lui Dumnezeu celui în Sfânta Treime slăvit: Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Amin.
https://www.facebook.com/arhimandritandrei.coroian

 

Dumitru Staniloae – 110 ani de la nastere!

16 Noi

Suntem in clipa inaltatoare in care se implinesc 110 ani de la nasterea unui mare teolog ortodox roman.
Cinste acestui neam pentru acest fiu!
Inaltator, erudit, enciclopedist, OM, ROMAN si ORTODOX !
intelectual al crestinismului, devotat intelegerii faptei umane in conditiile revelatiei!

Parintele Dumitru Staniloae este cu sigu­ranta cel mai mare teolog ortodox contemporan. Pe masura ce va fi tradusa in limbile occidentale, opera sa se va afirma ca una din creatiile majore ale gandirii crestine din a doua jumatate a secolului nostru.

Dumitru Staniloae s-a nascut in Transil­vania, la 16 noiembrie 1903. Inca din copila­rie el s-a patruns de spiritualitatea poporu­lui roman, cu atat mai intensa in aceasta regiune cu cat ea a fost mult timp contestata de o dominatie straina. Pentru a schita pe scurt aceasta evlavie originala, trebuie men­tionata dragostea profunda de viata hranita de sarbatorile Bisericii si de intreg ciclul liturgic, astfel ca gesturile cele mai cotidiene devin liturgice; un echilibru destul de rar in lumea ortodoxa intre simtul contemplatiei (dat de o traditie isihasta neintrerupta) si ocupatiile concrete, practice ale oamenilor; familiaritatea cu misterul: multe legende populare il arata pe Dumnezeu si pe Sfantul Petru strabatand pamantul pentru a-i ajuta pe cei care sufera si a-i pedepsi pe cei rai, iar micile biserici, nu doar cele rurale, dar chiar si cele urbane, sunt pline de caldura, straba­tute de viata si afectiune; in fine, unirea acestei intuitii a persoanei cu perceptia, inca strabatuta in intregime de un miraculos ar­haic, a lumii ca teofanie (nu e poate o in­tamplare faptul ca Mircea Eliade e roman).

Pe de alta parte, nu trebuie uitat faptul ca Tarile Romane au fost si raman o minunata raspantie a culturilor, la contactul intre Ra­saritul si Apusul Europei (pentru ca Roma­nia e in acelasi timp tara ortodoxa si latina), intre Ortodoxia greaca, slava, araba si cau­caziana, in Romania, Bizantul a supravietuit inca multa vreme caderii Constantinopolului ca un veritabil “Bizant dupa Bizant” (spre a relua titlul unei lucrari a lui Nicolae Iorga) si s-a dezvoltat o arta (si uneori si o politica) ortodoxa in acelasi timp traditionala si no­vatoare, mai cu seama in arhitectura si fres­cele exterioare ale manastirilor din Moldo­va, in Romania la sfarsitul secolului XVIII si inceputul secolului XIX traditia isihasta a cunoscut o minunata innoire ce s-a raspandit in intreaga lume ortodoxa. Integrata pana in 1918 in Imperiul habsburgic, Transilvania indeosebi a fost locul unei intalniri dificile dar fecunde intre geniul Ortodoxiei romanesti, pe de o parte, si cultura si confesiunile crestine ale Occidentului, pe de alta parte…in aceasta perspectiva este izbitor faptul ca teza de doctorat a lui Dumitru Staniloae, sustinuta in 1928 la sfarsitul studiilor sale de teologie la Cernauti, a fost consacrata Vietii si activitatii Patriarhului Dositei al Ierusalimului si legaturilor lui cu Tarile Romane. In secolul XVII, Dositei a jucat un rol considerabil in precizarea pozitiei Orto­doxiei in fata Reformei si Contrareformei, si el nu si-a putut realiza opera teologica si sinodala decat cu sprijinul Tarilor Romane: aparandu-si eroic autonomia impotriva tur­cilor, ele au luat in grija lor si multe insti­tutii ortodoxe din Tara Sfanta si asigurau ti­parirea de carte ortodoxa, imposibila atunci in regiunile integrate direct in Imperiul otoman.

Venit la Sibiu, centrul bisericesc si cultural al Transilvaniei de atunci, Dumitru Stani­loae a fost remarcat de mitropolitul Balan care i-a facilitat continuarea studiilor in Grecia, apoi in Germania: ucenicia pe langa cele doua Europe, descoperirea radacinilor bizantine, pe de o parte, si, respectiv, expe­rienta provocarii occidentale ce nu inceteaza sa obsedeze gandirea ortodoxa contempora­na. Provocare care nu genereaza la tanarul teolog nici o capitulare relativista, nici un complex de inferioritate prost compensat prin dispret, ci dorinta de a pune inteligenta occidentala in serviciul credintei proprii, pen­tru a-i trezi si dezvolta latentele. De acum el stapaneste greaca moderna (ca si greaca patristica si bizantina), germana, franceza; curand va invata si rusa pentru a descifra mesajul novator al teologilor si filozofilor rusi din emigratie.

Profesor, apoi rector al Institutului teologic din Sibiu, se angajeaza in marile dezbateri filozofice dintre cele doua razboaie: elucidarea temeiurilor metafizice ale Ortodoxiei, problema relatiilor intre Bi­serica si cultura, cautarea identitatii roma­nesti, in 1938, parintele profesor Dumitru Staniloae publica Viata si invatatura Sfan­tului Grigorie Palama (cu traducerea unor tratate inedite); alaturi de Preasfintitul Vasili Krivosein, apare ca initiatorul renasterii stu­diilor palamite in Ortodoxia secolului nos­tru. Stransa unire intre dogma si experienta spirituala, “distinctia-identitate” in Dumne­zeu intre fiinta si energii, aceste teme ale marii sinteze teologice a veacului XIV nu vor inceta sa fecundeze opera parintelui Dumi­tru. Total inaccesibil in “fiinta” Lui, Dumnezeu se face total participabil in “energiile” Sale: e aici intreaga taina a iubirii, o uimi­toare teologie a comuniunii. Iar viziunea energiilor divine, ce strabat toate lucrurile iradiind din Hristos Cel inviat spre a indumnezei realmente omul, permite sa se confere cosmosului si culturii intreaga lor semnificatie spirituala. In 1943, parintele Dumitru Staniloae publica Iisus Hristos sau restaurarea omului, carte magistrala care, in inima celui mai infricosator conflict al is­toriei contemporane, aduce aminte de fap­tul ca Hristos este adevarul omului: mantui­rea are o semnificatie deopotriva ontologica si personala, optiunile se precizeaza intre dezintegrarea omului (si a tuturor umanismelor inchise) si chemarea la un divino-umanism.

Tragediile care au marcat in Romania sfar­situl razboiului au adus cu sine in randurile tineretului intelectual o remarcabila adanci­re spirituala si o innoire a vietii monahale. Parintele Staniloae, preot casatorit, tata de familie, dar a carui gandire si viata se inra­dacineaza din ce in ce mai mult in traditia filocalica, devine animatorul acestei innoiri. Din 1945 pana in 1948, data de la care par­tidul comunist a preluat puterea totala, el a publicat patru volume al unei mari Filocalii romanesti, mai ampla decat Filocalia greaca si rusa. Pentru a face fata evenimentelor si a raspunde unei ideologii care se voia totali­zante, el intrerupe ordinea cronologica a textelor in favoarea unei magistrale prezentari a lui Maxim Marturisitorul, a carui mare sinteza hristologica va inspira de acum ina­inte toate elaborarile personale ale parinte­lui Dumitru.

Publica in acelasi timp un Curs de teologie ascetica si mistica in care citate­le din Sfintii Parinti stau alaturi cu cele din Blondel si Heidegger… Locul considerabil acordat “contemplatiei naturii”, etapa a dru­mului spiritual uitata in Occident, declan­seaza cercetarile actuale ale parintelui asupra semnificatiei stiintei si culturii. In 1949, parintele Dumitru Staniloae este chemat in capitala unde va preda teologia mistica iar apoi, dupa punerea la index a misticii de catre regim, teologia dogmatica pana la pensionarea sa in 1978. Influenta sa asupra intelectualilor si a mediilor monahale este imensa. Dar trebuie sa intrerupa publi­carea Filocaliei si sa se limiteze la articole sau capitole, de altfel remarcabile, de ma­nuale dogmatice. In 1958, intr-o epoca in care Romania nu-si redobandise inca inde­pendenta si va servi drept poligon de incer­care pentru politica antireligioasa a lui Hrusciov, miscarea monastica si filocalica este decapitata iar parintele Staniloae arestat. Va petrece mai mult de cinci ani in inchisori si lagare. “O experienta ca atatea altele – spu­ne el surazand – , putin mai dificila pentru familia mea.” Si adauga apoi ca aceasta a fost singura perioada din viata sa in care a putut practica, “tine”, intr-un mod aproape permanent, invocarea Numelui lui Iisus…

In 1964 parintele Staniloae este eliberat si isi recapata rapid catedra la Institutul de te­ologie din Bucuresti. La marginea imperiu­lui sovietic, Romania se distanteaza de aces­ta asa cum a stiut sa o faca si alta data la marginea Imperiului otoman.

Accentul este pus acum pe patriotism, pe unitatea natio­nala, iar in acest efort de reunificare Biseri­ca primeste un loc foarte controlat, dar im­portant. Parintele Staniloae se pune pe trea­ba si lucrul sau isi da in sfarsit roadele: din 1976 pana in 1980 apar cinci volume noi din Filocalie cu introduceri si note care degaja permanenta si actualitatea acestui drum. In 1978 apare o vasta Dogmatica in trei volu­me care nu-i repeta pe Parinti, ci regaseste inspiratia lor in contextul culturii contem­porane: o opera puternica, capabila sa des­chida crestinismului caile secolului XXI. In acelasi timp parintele Staniloae participa in strainatate la numeroase intalniri inter-ortodoxe si ecumenice; gandirea sa incepe sa marcheze teologia ortodoxa mai ales in Gre­cia si in Franta, teologia protestanta din Germania, anumite curente anglicane si me­diile catolice care in Austria si in Belgia se consacra dialogului cu Ortodoxia. In ultima sa etapa, gandirea parintelui Staniloae pare fundamental preocupata de dialogul cu umanitatea de astazi, atat in suferinta, cat si in cercetarile, sperantele si realizarile sale. El dezvolta astfel o teologie a iubirii, singura capabila sa-l smulga pe om din singuratatea sa angoasanta, si a iubirii creatoare, singura capabila sa dea un sens cercetarii stiintifice si puterii tehnologice contemporane.

Teologia ortodoxa este apofatica pentru ca ea celebreaza plenitudinea inepuizabila a Per­soanelor divine, a diferentei lor, a unitatii si a iubirii lor. Aceasta respiratie a iubirii, acest dialog in Dumnezeu insusi intemeiaza dialogul iubitor al lui Dumnezeu cu persoa­nele create, si al acestora intre ele, face din timp o istorie a iubirii, din spatiu o deschi­dere catre celalalt in alteritatea sa, caci uma­nitatea si lumea de care ea este responsabila sunt chemate sa intre in infinitul Comuniu­nii trinitare. “Kenoza” (“desertarea de sine”; Filp 2, 7) a Logosului rastignit transfigureaza ontologic umanitatea chemata de acum sa devina ceea ce ea este in mod sacramental in Hristos, sa se inscrie in imensa miscare de jertfa prin care Hristos distruge orice separatie si integreaza universul in Dumnezeu. Totusi Dumnezeu nu Se impune, discretia Sa infinita intemeiaza libertatea omului pe care Hristos il insoteste chiar in revolta si disperarea sa. Astfel in Dumnezeul Cel Viu coexista bucuria iubirii trinitare, care spo­reste in comuniunea sfintilor, si patimirea continuata de fiecare data cand oamenii re­fuza iubirea. Parintele Staniloae asuma dar si echilibreaza, gratie distinctiei palamite dintre fiinta si energiile divine, kenotismul extrem al teologiei occidentale contempora­ne. Biserica Trup al lui Hristos poarta in ea si revarsa comuniunea Persoanelor divine. Alcatuirea sa divino-umana asigura in isto­rie innoirea constanta a intruparii lui Dumnezeu si a indumnezeirii omului, ea este “locul in care inaintam spre inviere, labora­torul invierii” (Dogmatica, vol. II, p. 226).

Astfel se precizeaza o conceptie crestina despre om, despre devenirea sa personala si colectiva, despre devenirea cosmica insasi. Raspuns iubitor si senin la exigentele mo­dernitatii, mai cu seama ale marxismului, desi acesta nu este niciodata numit. Lumea aparent fara Dumnezeu nu este condamna­ta, ea este in realitate o lume in cautarea lui Dumnezeu. Cum subliniaza cei mai multi dintre Parinti, caderea raneste dar nu dis­truge natura creata, orice om ramane o persoana infinit nobila, creata dupa chipul lui Dumnezeu, iar universul, chiar strabatut de moarte, constituie totusi un limbaj misterios al carui sens omul are vocatia de a-l desci­fra. Logoi-i lucrurilor iradiaza din Logosul divin, iar acest subiect divin al universului se reflecta in subiectul uman a carui ratiune este capabila sa inteleaga aceste “ratiuni” ale creaturilor. Intruparea si invierea Logo­sului in tot ceea ce a fost creat magnetizeaza devenirea cosmica si istoria umana. De acum inainte omenirea poate afla in Hristos un dinamism innoit, energiile divine trezind in omul creat dupa chipul lui Dumnezeu ener­giile corespunzatoare, virtutile sunt divino-umane si parintele Staniloae poate arata pe buna dreptate:

1. Ca omul este o persoana ireductibila pentru ca este o existenta in comuniune;

2. Ca Dumnezeu nu-l alieneaza pe om, pentru ca intruparea intemeiaza totala uma­nizare a acestuia, indumnezeirea sa intr-o perspectiva nu monofizita, ci chalcedoniana;

3. Ca mistica, atata vreme denuntata ca o evaziune, suscita o creativitate sociala, etica, culturala de neinlocuit (Prin acest fapt se da o lectie unei anumite Ortodoxii crispate in frica sa si in denunta­rea Occidentului si a lumii contemporane.)

Stiinta presimte “ratiunile” divine care structureaza o “materie” in ea insasi fara constiinta, dar aceste “ratiuni” nu devin pe deplin inteligibile decat in contemplarea Sensului. Lumea este un discurs mut, la limita absurd, al carui ultim sens omul nu-l poate decela decat recunoscandu-l drept cu­vant si dar al Logosului, Ratiune si Sens veritabil al tuturor lucrurilor. Departe de a respinge sau de a subrezi (diminua) ratio­nalitatea, mistica o salveaza si ii deschide orizonturi infinite. Munca isi gaseste semni­ficatia in acest mare ritm al schimbului, al ofrandei mutuale dintre om si om si dintre om si Dumnezeu, fiecare persoana, fiecare cultura marcand cu geniul sau propriu na­tura “plasticizabila”, natura care nu exista de fapt decat in “iubirea constienta” inter-umana si divino-umana.

Omul-in-Hristos este un om eclezial iar prin aceasta un om-umanitate: asa cum ipostasa lui Hristos ii include pe toti oamenii, tot asa in unitatea Trupului lui Hristos, fie­care poate sa-i includa pe ceilalti. Pornind de la Biserica, o iubire creatoare trebuie sa germineze fundamentele culturii si ale so­cietatii.

Parintele Staniloae cheama Biserica la un imens si multiplu dialog: cu oamenii de sti­inta, cu tehnicienii, artistii, chiar si cu responsabilii politici. Perspectiva sa este cea a “unei sfintenii care sa aiba geniu”, cum spu­nea Simone Weil, si care sa fie capabila sa lumineze intreg complexul existentei sociale si antropo-cosmice. Apel care nu se adre­seaza numai ortodocsilor ci tuturor crestini­lor. Fara cel mai mic relativism, dar stiind sa distinga fundamentalul de secundar, pa­rintele Staniloae concepe catolicitatea orto­doxa ca pe o “sobornicitate deschisa” in care celelalte confesiuni, carora el nu le pune sub semnul intrebarii eclezialitatea, vor putea sa-si gaseasca la ele acasa, in diversitatea lor, elaborari pozitive, eliberandu-se in ace­lasi timp de limitatiile proprii.

Nu vom conteni evocand bogatiile acestei opere generoase, dificil de altfel de tradus din cauza compozitiei sale in spirala si a limbii sale romanesti foarte curate, limba cu radacini adanci, cvasi-poetica… Opera ce presupune de altfel o intreaga teologie a limbajului plecand de la exegeza celor doua texte din cartea Facerii in care; pe de o par­te, Dumnezeu ii cere omului sa dea nume vietuitoarelor iar, pe de alta parte, cuvintele de uimire, schita a unui prim dialog, se nasc pe buzele lui Adam in fata aparitiei Evei. Parintele Dumitru este pen­tru mine in primul rand o prezenta, as spune aproape o mijlocire.

Cand l-am intalnit pe parintele Dumitru, nu m-am putut impiedica sa nu ma gandesc la Sfantul Ioan Evanghelistul, care la adanci batraneti, repeta mereu ca “Dumnezeu este iubire” si “Cel ce iubeste pe fratele sau se afla in lumina”. Trebuie sa adaug aici si o impresie de forta. Oamenii din Transilvania sunt recunoscuti pentru vi­goarea lor infaptuitoare, in lucrarea mintii ca si in cea a mainilor. Parintele Dumitru intrupeaza virtutile neamului sau: inalt, vi­guros iar imensitatea operei sale marturi­seste o putere de munca putin obisnuita. Cand il incearca vreuna din neputintele var­stei inaintate, el se vindeca asternandu-se la lucru. L-am vazut in mijlocul intelectualilor romani cu o inteligenta ascutita, ironica, pentru care este un martor al intelepciunii si al sensului. L-am vazut in mijlocul monahi­lor si monahiilor care traiesc din Filocalia sa. L-am ascultat improvizand fara nici o notita si vorbind pe larg despre gingasia lui Dumnezeu in fata unor ascultatori occiden­tali care au ramas impresionati de pacea si lumina sa
.http://www.crestinortodox.ro/editoriale/despre-parintele-dumitru-staniloae-70018.html