RSS
 

Bolsevismul-control simbolic-ideologic

26 Iun

„Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul controlează trecutul.” [George Orwell]

Tezele din Iulie au avut un ecou semnificativ în societatea românească, iar efectele lor au fost resimțite în toate domeniile culturale. Chiar dacă implementarea Tezelor nu a fost dusă niciodată până la capăt, așa cum ar fi dorit-o regimul Ceaușescu, și au existat, în aproape toate domeniile, mici compromisuri , este de necontestat faptul că redogmatizarea ideologică de la începutul anilor ’70 s-a făcut simțită și în scrierea istoriei.

Era de așteptat, căci importanța istoriei – ca instrument identitar în cunoașterea trecutului – a făcut ca regimul comunist să nu poată lăsa nestingherit cursul istoriografiei, încă de la început, din 1948. Discursul istoric a devenit apanajul Puterii, având ca scop principal educarea populației în baza liniei impuse de centrul politic. În primă fază, imediat după schimbarea regimului, istoria a trebuit să fie rescrisă de la zero „pentru a înlesni subjugarea națiunilor din noul imperiu sovietic” . Apoi, pe tot parcursul perioadei comuniste, istoriografia a fost supusă controlului strict al Partidului (chiar și în perioada în care exista impresia unei liberalizări) pentru a evita ca ideile privind trecutul național considerate „nesănătoase” să ajungă în fața cititorilor. Astfel, istoria se transformă dintr-o știință al cărei scop era cunoașterea, pe cât posibil obiectivă, a trecutului, în armă aflată în mâna Puterii politice, „un secondant al ideologiei în activitatea educativă a statului și societății, privind libertățile individuale și colective ale unei națiuni” .

Pe parcursul celor patru decenii de regim comunist, istoriografia a cunoscut mai multe etape, în funcție de natura ideologiei promovate de puterea politică; evoluția ei poate fi corelată cu însăși evoluția regimului. Avem, la început, perioada stalinistă, a regimului dependent de Moscova – în istoriografie, aceasta este perioada internaționalismului, a ideilor radicale de sorginte stalinistă , când discursul istoric e caracterizat prin aderența la principiile marxism-leninismului și de o uniformitate a perspectivelor asupra trecutului . Urmează apoi perioada distanțării de Uniunea Sovietică, care se traduce, în discursul istoric, prin renunțarea la ideile filosovietice și prin recuperarea valorilor naționale; suprapusă peste anii 1960-1971; aceasta este, de asemenea, o perioadă a diversificării dezbaterilor istorice. În cele din urmă, epoca Ceaușescu, a „național-comunismului”, care conduce la glorificarea la extrem a istoriei și a valorilor naționale. Această ultimă perioadă începe odată cu Tezele din Iulie care, din acest punct de vedere, marchează și schimbarea discursului istoriografic.

Așadar, chiar dacă ideologia comunistă (marxist-leninistă) pune accentul pe viitor, pe societatea pe care urmează să o clădească, orice regim comunist caută să se legitimeze prin trecut, folosindu-se de discursul istoric pentru a-și consolida poziția. Trecutul înseamnă legitimare şi justificare : așadar, istoriografia ocupă un rol esențial în orice tip de regim, fie el democratic sau nu. Însă care sunt, mai exact, funcțiile sale într-un sistem politic și cum se schimbă acestea într-un sistem comunist? În general, funcțiile istoriografiei sunt destul de clare: de a legitima instituțiile politice și practica politică curentă dintr-un stat, de a perpetua anumite moravuri și o mitologie națională, de a raționaliza politicile oficiale ale statului și de a socializa viitoarele generații într-o manieră unitară, oferind trecutul comun drept bază a comunității .

Analizând istoriografia din Uniunea Sovietică, cercetătoarea americană Nancy Whiteer Heer a argumentat că într-un regim dictatorial, putem face distincția între funcțiile formale, oficiale, ale istoriografiei, și cele informale, ce țin de uzanțele mai subtile, pseudo-ascunse (dar pe care o persoanele din afara cercului politic le pot recunoaște) ale discursului istoric. Astfel, funcțiile formale sunt cele pe care regimul le acordă discursului istoric în mod deschis: funcția de depozitar al tradițiilor și mitologiilor naționale și funcția didactică. Funcțiile informale nu sunt recunoscute oficial, dar ele operează în virtutea naturii sistemului politic totalitar; ele sunt încurajate de conducerea politică și sunt, în general, sesizate de către public. Acestea ar fi: legitimarea sistemului, raționalizarea politicilor regimului, folosirea discursului istoric ca barometru al climatului politic, ca suport al discuțiilor ideologice și teoretice și, nu în ultimul rând, ca armă politică .

Tradiție și educație

În orice societate, discursul istoric are două funcții oficiale: de a depozita tradiția și mitologia națională a unei țări, a unei națiuni, și de a educa cetățenii în funcție de această tradiție, în spirit patriotic.

În ceea ce privește prima funcție, aceea de depozitar al tradiției, pentru România epocii Ceaușescu, vorbim mai întâi de păstrarea și glorificarea istoriei muncitorești, de integrarea istoriei partidului și a mișcării comuniste în istoria națională. În al doilea rând, istoriografia are rolul de a construi mitologia națională în jurul conceptelor-cheie utilizate de propaganda de partid (unitate, independență, suveranitate) și în jurul conducătorului.

Discursului istoric i se acordă o importanță capitală în educarea cetățenilor patriei. Aceștia trebuie să cunoască lupta îndelungată a mișcării muncitorești pentru eliberarea țării de sub dictatura burgheziei și pentru ridicarea regimului comunist; Ceaușescu insistă asupra acestui aspect în discursul din 9 iulie, vorbind despre pericolul ca tineretul să nu cunoască această istorie, să nu știe cât de mult s-au luptat comuniștii pentru progresul României. Apoi, prin tematica generală a discursului istoric popular (manuale școlare, cărți de popularizare a istoriei), românii sunt educați în spiritul luptei pentru apărarea patriei și a realizărilor comuniste. Rolul educației este surprins de Ceaușescu într-o cuvântare la o conferință cu cadrele din învățământul superior. „Școala este principalul mijloc de educare și formare a tineretului” , declară liderul P.C.R., insistând asupra importanței educației în spiritul idealurilor socialiste. Și Tezele din Iulie pun accent pe importanța educației comuniste, ca pilon al procesului de edificare a lumii noi și a creării omului nou. Asta ne trimite cu gândul la o idee exprimată de Hannah Arendt în Originile totalitarismului cu privire la rolul educației într-un sistem totalitar: „scopul educației totalitare nu a fost niciodată de a inculca convingeri, ci de a distruge abilitatea de a forma convingeri.” Tocmai de aceea, în cazul de față, regimul comunist acordă o mare atenție modului de predare a acelor științe care formează capacitatea de analiză critică a cetățenilor, iar acestea sunt științele sociale.

23aug.jpg

Legitimare, justificare, armă

Într-un regim comunist, funcțiile informale ale istoriografiei sunt cele care influențează în mod categoric discursul istoric; ele sunt legitimarea sistemului; raționalizarea politicilor regimului; folosirea discursului istoric ca barometru al climatului politic; folosirea discursului istoric drept suport al discuțiilor ideologice; în fine, folosirea discursului istoric ca armă politică.

Legitimarea sistemului este, de departe, cea mai importantă funcție a istoriografiei într-un regim comunist, iar România nu face excepție, căci este în însăși tradiția ei politică: în România modernă, legitimarea prin istorie a fost una din formele preferate de legitimare politică , folosită de toți conducătorii, indiferent de natura regimului lor. Regimul comunist continuă această tradiție și se folosește din plin de discursul istoric. Din acest punct de vedere, istoriografia capătă același rol ca și ideologia: ea menține și întârește identitatea și coerența internă a regimului. Cum anume? Prin găsirea în trecutul național al unor legături (fictive sau nu, exploatate în exces de cele mai multe ori) dintre evenimente sau personaje istorice cu prezentul sau prin critica regimurilor anterioare. Astfel, Partidul Comunist Român se legitimează căutându-și rădăcinile în mișcarea muncitorească și social-democrată din România modernă. Regimul republican, impus prin forță, este legitimat căutând în istoria națională vechimea „ideii de republică la români” și aducând argumente ale personalități din istoria țării care ar fi militat pentru această formă de guvernare . Nicolae Ceaușescu, conducătorul țării, se legitimează prin apelul la panteonul de eroi naționali: el devine continuatorul lui Burebista ca civilizator al țării, al lui Mircea cel Bătrân ca apărător al țării, al lui Ștefan cel Mare ca învingător (în fața inamicului sovietic, în cazul lui Ceaușescu) și ca mare ctitor, al lui Mihai Viteazul ca unificator, al lui Bălcescu drept revoluționar și, în fine, al lui Alexandru Ioan Cuza ca reformator.

Astfel, regimul comunist caută neîncetat să se legitimeze, căutându-și permanent justificări în trecutul cât mai îndepărtat posibil. Motivul este evident: „comunismul românesc luptă de fapt împotriva propriilor sale complexe de uzurpator”; știind că, de fapt, puterea sa este ilegitimă, rezultat al unor circumstanțe excepționale (războiul câștigat de Uniunea Sovietică, ajutorul dat de Moscova ), Partidul Comunist Român se folosește de istorie pentru a-și legitima puterea, căutând să împletească istoria națională cu propria sa istorie. Nu întâmplător una dintre schimbările evidente în istoriografia anilor ’70-’80 este accentul pus pe istoria mișcării muncitorești, care capătă un rol din ce în ce mai mare în istoria națională, acaparând-o chiar. În acest sens, istoricul Dan Berindei consideră că unul din efectele vizibile ale Tezelor în istoriografie avea să fie chiar această „legare forțată a istoriei partidului de istoria generală a națiunii, în proporții nefirești și cu tendința unei subsumări care nu-și avea rostul”. Acest fapt se observă cu ușurință dacă ne uităm pe manualele școlare de istorie din acea perioadă. Spre exemplu, într-un manual de istorie contemporană , istoria mișcării muncitorești acoperă mai mult de jumătate din numărul total de pagini, rezumând practic istoria României din perioada 1918-1947 la istoria Partidului, a cărei importanță este mult exagerată.

Raționalizarea/justificarea politicii. Putem aplica această funcție atât la nevoile politicii externe ale României comuniste, cât și la cele ale politicii interne. Spre exemplu, istoriografia relațiilor româno-ruse (în faza stalinistă) explică și justifică relațiile apropiate cu URSS, rezultat „natural” al evoluției istorice și al influenței benefice pe care Rusia a avut-o în istoria României. În această perioadă, istoriografia sprijină „prietenia româno-sovietică”, accentuând rolul Uniunii Sovietice (al Rusiei) în dezvoltarea României; se vorbește despre rolul slavilor în formarea poporului român sau despre influența limbii slave asupra limbii române.

Pe plan intern, istoriografia este folosită pentru a justifica măsuri ce țin de politica economică și socială: astfel, discursul istoric despre subdezvoltarea socială și economică a României (cauzată de regimul burghez) vine să justifice colectivizarea, industrializarea și urbanizarea accelerată. Cărțile de istorie vorbesc despre înapoierea economică a României în perioada ante-comunistă, despre exploatarea regimului burghez, și arată apoi cât de benefice au fost schimbările aduse de regim: în sprijinul acestor teze se aduc deseori statistici, care arată dezvoltarea țării, rata rapidă de urbanizare sau industrializare sau creșterea productivității în agricultură. Astfel, se arată că „naționalizarea industriei, băncilor, transporturilor și comerțului a dus la lichidarea proprietății capitaliste asupra mijloacelor de producție, la crearea în economie a proprietății socialiste a întregului popor, marcând de fapt începutul făuririi societății socialiste din România” sau că procesul de cooperativizare a agriculturii „a însemnat o profundă revelație în viața satului: țărănimea a fost eliberată de povara exploatării, devenind stăpână pe propria soartă și pe roadele muncii ei” . Un alt exemplu: în 1968, regimul sărbătorește 120 de ani de la Revoluția din 1848. În discursul de la adunarea populară din București organizată cu această ocazie, Ceaușescu vorbește în detaliu despre istoria Revoluției pașoptiste și trasează o paralelă între cererile revoluționarilor și realizările regimului comunist .

Barometru al climatului politic. Pentru că discursul istoric oficial respectă linia politicii de partid, el se va schimba odată cu aceasta. În cazul României, cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă tot cazul relațiilor româno-ruse. În prima fază a istoriografiei comuniste, cea de inspirație stalinistă, istoria bunelor relații româno-ruse ocupa un loc central în opera istoricilor, care subliniau cu orice ocazie influența pozitivă a Rusiei și a slavilor în istoria spațiului românesc. Odată ce relațiile cu Moscova se răcesc, iar regimul comunist de la București pornește pe calea „națională”, importanța Rusiei în istoriografia românească scade. Ea nu dispare însă complet, deși vom întâlni idei precum influența nefastă a imperiului rus asupra Principatelor Române . În strânsă legătură cu evoluția relațiilor româno-sovietice se află și două evenimente istoriografice semnificative. Mai întâi, publicarea în 1964 a lucrării Karl Marx. Însemnări despre români, o inițiativă curajoasă a conducerii P.M.R. care a atras repede atenția (și criticile Moscovei). Apoi, în anii ’80, apariția în lucrările de istorie a Basarabiei, un subiect evitat până atunci. Se vor putea publica, așadar, documente esențiale din istoria națională precum rezoluția Sfatului Țării din 27 martie 1918 și, încă și mai surprinzător, protocolul adițional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov cu privire la Basarabia și Bucovina de Nord .

O altă funcție a istoriografiei este de a servi drept suport al discuțiilor idelogice/teoretice, prin folosirea exemplelor istorice pentru confirmarea/susținerea ideologiei marxist-leniniste privind evoluția istoriei. Astfel, discursul istoric, prin concepția marxism-leninismului și a materalismului dialectic, explică natura exploatatoare a burgheziei și perimarea sa, necesitatea istorică a schimbării regimului, caracterul natural al evoluției către socialism etc. În epoca Ceaușescu, mania regimului pentru istorie va face ca aceasta să fie instrumentată din ce în ce mai des în discuțiile ideologice.

În fine, istoriografia mai are o ultimă funcție, cea de armă politică. Pentru perioada anilor ’70-’80, cea mai bună exemplificare a acestei funcții este folosirea istoriei ca armă a naționalismului românesc împotriva maghiarilor. Deși, la nivelul discursului public, regimul insistă asupra armoniei dintre „națiunile conlocuitoare” și asupra luptei împotriva „învrăjbirii naționale”, regimul Ceaușescu resimte presiunile revizionismului maghiar cu privire la problema Transilvaniei, iar istoricii sunt chemați să răspundă la aceste „provocări”. Spre exemplu, după ce în Ungaria este publicată o lucrare despre istoria Transilvaniei ce contestă teoria continuității, la București este redactată rapid o culegere de studii intitulată Jocul periculos al falsificării istoriei. Coordonată de Ștefan Pascu și Ștefan Ștefănescu și conținând articole semnate de Mircea Mușat, Florin Constantiniu, Ion Calafeteanu, Viorica Moisuc ș.a., lucrarea demontează argumentele istoricilor maghiari și vine cu propriile argumente istorice în favoarea teoriei continuității.

Intelectualul în comunism

Pentru că, în fond, istoria nu se scrie singură, este necesară și o scurtă reflecție asupra funcției intelectualului (și a istoricului, implicit). Oricâte indicații a dat Partidul Comunist pentru scrierea istoriei, mergând până la elaborarea propriilor rezumate ale istoriei naționale, aceste texte – și multe altele – erau scrise, de cele mai multe ori, de istorici.

În regimul comunist, funcția intelectualului este una de natură politică, de legitimare și sprijinire a puterii. Sarcina intelectualilor nu mai este de a reflecta asupra realității; el nu mai poate fi un „aliat” al puterii pentru analizarea sau soluționarea problemelor din societate și nu mai poate fi, cu siguranță, un critic al sistemului. Intelectualitatea, ca grup social, devine un alt „vector de legitimare politică” .

În cazul regimului Ceaușescu se observă o atitutine ambivalentă față de intelectuali: în primii ani, noul regim a încercat să-i atragă pe intelectuali de partea sa, pentru a câștiga sprijin politic și legitimitate, dar pe de altă parte, nu a renunțat niciodată la măsurile pentru controlul acestora (cenzură, control instituțional etc.), deoarece tendințele de autonomie ale acestui grup puteau fi periculoase pentru regim. Astfel, intelectualii erau chemați să contribuie la consolidarea noului regim, prin acordarea fățișă de sprijin noii conduceri, însă li se acorda doar un rol secundar în procesul de „recuperare a culturii naționale” (care trebuia controlat de regim), și asta doar în măsura în care ei acceptau monopolul ideologic al partidului . Așadar, pentru a ne referi strict la grupul istoricilor, istoricii cunoscuți au fost folosiți de centrul politic doar în măsura în care lucrările lor nu contraveneau ideologiei de partid. Prin urmare, istoricii deveneau un instrument de legitimare al puterii. Potrivit cercetătoarei franceze Catherine Durandin, „istoricul român al anilor Ceaușescu este în mod oficial un pedagog, un agent de propagandă” , misiune ce îi este conferită oficial de către Ceaușescu în 1971, prin Teze. Există însă istorici care ar contesta această etichetă, spunând că s-au străduit să evite cât mai mult compromisurile ideologice și să realizeze cercetări de valoare, potrivit normelor științifice occidentale, fapt ce nu poate fi negat. Suntem însă de acord cu teoria lui Katherine Verdery, care argumentează că intelectualii (implicit și istoricii) care fac eforturi pentru a-și păstra o relativă autonomie față de putere servesc totuși ideologia, „construiesc autoritate pentru regim” , prin simplul fapt că discursul lor nu depășește barierele impuse de regim.

Faptul că regimul acorda o atenție sporită istoricilor se reflectă și în modalitatea în care aceștia erau formați. Pe măsură ce regimul începe să acapareze tot mai mult acest domeniu, selecția celor cărora li se permitea să se formeze în această profesie se face cu mult mai multă atenție. Astfel, persoanele care doreau să urmeze un doctorat în istorie aveau de parcurs un sistem de verificare în 8 trepte, începând de la universitate, trecând prin organizația de partid și ajungând, în cele din urmă, direct la Comitetul Central, instanța supremă care decidea cine putea fi admis . Prin urmare, selecția doctoranzilor nu se face după criterii ce țin de capacitatea intelectuală, ci după criterii politice. În fond, în discursul din 9 iulie 1971, Ceaușescu declarase foarte clar că istoria, ca și filosofia, face parte din activitățile „prin excelență ideologice”; ea nu era o simplă meserie pe care o poate face oricine, ci doar oamenii „recrutați prin partid”. A te specializa în istorie devenea, așadar, un privilegiu acordat de Partid doar celor care nu dădeau niciun semn de devianță ideologică.

1980-1-septembrie.-adunare-populara-la-motru1.jpg

Controlul simbolic-ideologic al societății

Am văzut așadar cum istoriografia este folosită pentru legitimarea regimului și crearea identității sale. Discursul istoric mai capătă însă și o altă funcție: integrat discursului ideologic național, el devine un instrument de control simbolic-ideologic al societății. Într-o lucrare despre cultura română sub Ceaușescu, Katherine Verdery vorbește despre anumite strategii sau modalități de control într-o societate, fie ea totalitară sau nu. Căci chiar și în democrație, societatea trebuie, într-o anumită măsură, controlată, pentru ca opoziția față de sistem să fie minimă. Am avea, astfel, trei moduri de control: remunerativ, coercitiv și simbolic-ideologic.

Controlul remunerativ presupune oferirea de beneficii materiale. Acesta nu se aplică în cazul României, căci regimul rareori a ales să-și subordoneze cetățenii prin beneficii materiale. Există, într-adevăr, un relativ control remunerativ la nivelul membrilor și activiștilor de partid, care au anumite câștiguri față de populația de rând: locuințe mai bune, magazine cu circuit închis, case speciale de vacanță în țară sau posibilitatea vacanțelor în străinătate. Însă acest tip de control remunerativ devine propriu-zis o strategie de control generalizată atunci când ea este aplicată întregii societăți. Un exemplu potrivit ar fi cazul Ungariei conduse de János Kádár: după anii de represiune care urmează Revoluției Maghiare, odată ce stabilitatea regimului a fost asigurată, Kádár trece la adoptarea unor reforme pentru atragerea sprijinului popular. Reușește acest lucru prin „mituirea” maghiarilor cu compensații materiale, promovând consumerismul. Astfel, perioada de după 1962 e cunoscută drept „Kádárism” (sau „gulaș-comunism”) și stă sub semnul Noului Mecanism Economic, un ambițios program de reforme de pe urma cărora populația a avut de câștigat prin creșterea nivelului de trai. O strategie asemănătoare a fost aplicată în anii ’70-’80 în Cehoslovacia, de către regimul Husák. A fost tot un fel contract social între o societate ce trebuia să rămână pasivă și un regim al cărui mesaj era, după cum îl surprinde istoricul Timothy Garton Ash, următorul: „Uitați 1968. Uitați tradiția noastră democratică. Uitați că ați fost vreodată cetățeni cu drepturi și datorii. Uitați de politică. În schimb, vă oferim o viață sigură, confortabilă. Magazinele vor fi pline de mâncare și cârciumile de bere ieftină. [...] Tot ce vă cerem e să vă conformați exterior și public.” .

A doua strategie de control este cea coercitivă, prin forță și teroare. Exemplul clasic ar fi Uniunea Sovietică din timpul lui Stalin, cu omniprezența poliției secrete, a arestărilor și a Gulagului. În România, ea se aplică cu precădere primilor ani de comunism și anilor 1958-1960, când există o recrudescență a violenței.

În fine, ultima strategie de control este controlul simbolic-ideologic, care presupune promovarea constantă a unui discurs pe baza unor simboluri importante și a unor mesaje ideologice care să atragă populația. În cazul României, este vorba despre dezvoltarea ideologiei naționale, de stimularea patriotismului și de promovarea, în exces chiar, a anumitor teme precum unitatea și independența țării sau vechimea și gloria națiunii.

Regimul Ceaușescu îmbină două moduri de control: cel coercitiv, al cărei pilon de bază este Securitatea, și cel simbolic-ideologic. Cel coercitiv caracterizează, în esență, întreaga perioadă comunistă (cu anumite valuri mai intense de represiune), dar pentru epoca Ceaușescu, este mai vizibil în anii ’80, deci în perioada de acutizare a crizei sistemului, în timp ce anii ’70 stau sub semnul controlului simbolic-ideologic, în cadrul căruia discursul istoric joacă un rol esențial, ca „sursă majoră de resurse simbolice pentru aparatul politic”. Îmbinând cele două, cu o balanță înclinată în favoarea controlului simbolic, Partidul Comunist își schimbă relația cu societatea românească de la o relație bazată pe dominație la una bazată pe manipulare .

Astfel, Tezele din Iulie, ca ofensivă împotriva culturii libere, apar drept instrument de control simbolic-ideologic, prin care partidul își revendică dominația asupra discursurilor culturale din orice domeniu, monopolizând conceptele atrăgătoare pentru populație: Partidul Comunist se prezintă ca unic promotor și apărător al națiunii, al unității și independenței statului și ca unic succesor legitim al marilor personalități din istoria țării. Prin aceasta, strategia de control simbolic-ideologic devine automat și o strategie de legitimare.

Foto deschidere: Fototeca online a comunismului românesc, Cota: 3/1974

sursa:http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/construind-viitorul-comunistii-au-schimbat-istoria-cum-influentat#ziarecom

 

Leave a Reply