RSS
 

Archive for august, 2014

Un nou stat?

31 Aug

Crearea unui stat trebuie abordata in discutiile privind incheierea conflictului din estul Ucrainei, a declarat duminica presedintele rus Vladimir Putin, evocand pentru prima data un astfel de statut pentru regiunile unde fortele guvernamentale ucrainene se confrunta si rebelii prorusi, transmite AFP.

“Trebuie sa incepem imediat discutii substantiale (…) asupra unor chestiuni privind organizarea politica a societatii si crearea unui stat pentru sud-estul Ucrainei, pentru a proteja interesele legitime ale persoanelor care traiesc acolo”, a declarat presedintele Putin intr-o emisiune televizata, citat de presa rusa.

Pana acum, Rusia ceruse doar ca regiunile orientale ale Ucrainei, majoritar rusofone, sa beneficieze de autonomie intr-un sistem federal mia putin centralizat.

In cadrul emisiunii inregistrate vineri si difuzate duminica, Vladimir Putin nu s-a referit la amenintarile occidentale privind noi sanctiuni contra Rusiei, acuzata de interventie militara in Ucraina.

Reuniti sambata la Bruxelles, liderii UE au acordat Rusiei o saptamana pentru a-si schimba pozitia, amenintand cu sanctiuni extinse.

Liderul de la Kremlin a estimat insa ca Occidentul este responsabil pentru criza ucraineana pentru ca a sustinut miscarea de conteztare care a dus, in februarie, la “o lovitura de stat” contra presedintelui prorus de la acea vreme Viktor Ianukovich, fara sa se gandeasca ca va urma un conflict.

“Ar fi trebuit sa stie ca Rusia nu poate sa stea deoparte cand oamenii sunt omorati”,a precizat Putin, adaugand ca nu vorbeste de “statul rus, ci de poporul rus”.

Moscova a negat pana acum ca ar fi trimis soldati in Ucraina pentru a sustine rebeliuunea prorusa din sud-estul tarii.

http://www.hotnews.ro/stiri-international-18006828-vladimir-putin-vorbeste-premiera-crearea-unui-stat-estul-ucrainei.htm

Avem a ne teme?
DA.
Monstruozitatea nu este din a cere ci din a nu face mai nimic sa nu dai cutezanta unora pentru asemenea dorinta stalinista!!

Unde sunt aparatorii ordinii mondiale?
Unde este ONU?
Unde sunt principiile si drepturile popoarelor independente?
Unde este dreptatea?
desigur la cei care au puterea, NU?

 

Revolutia bolsevica – o noua sursa istorica!

30 Aug

Jurnalul unei femei corespondent de presă în Rusia anului 1917.

Sofia Casanova, ”Revoluția bolșevică. Jurnalul unui martor”


Luminita Marcu august 30, 2014 Dosar Lenin, Global / Europa, Politica & Doctrine

Sînt o cititoare de jurnale, o admiratoare a disciplinei de a scrie constant despre lumea din jur și lumea dinăuntru. De asemenea, cred că, dacă autorul se nimerește să fie o ființă specială, dotată cu inteligență, ușurință a scriiturii, onestitate și o anumită maturitate psihologică care-l ferește de pericolul distorsionării vreuneia dintre cele două lumi și dacă, în afară de toate astea, autorul trăiește într-un timp și un loc extrem de importante istoric, sînt întrunite toate condițiile pentru a fi în fața unui document extraordinar, deopotrivă literar și istoric. Acesta este cazul unei cărți pe care am găsit-o întîmplător săptămîna trecută într-una din bibliotecile publice din Salamanca.
Cartea în cauză se numește ”La revolución bolchevista. Diario de un testigo” și e semnată, curios, de o femeie, pe numele ei Sofia Casanova (1861-1958). A fost a doua femeie corespondent de presă din istoria Spaniei (prima, Carmen de Burgos, scrisese pentru un ziar din Madrid despre războiul din Maroc din 1909). Sofia Casanova a fost căsătorită cu un aristocrat polonez, diplomat, Vicente Lutoslawski și au avut trei fiice. A scris pentru ziarele spaniole ABC, El Liberal, La Época și El Imparcial, în New York Times și în Gazeta Polska. A început prin a trimite articole despre primul război mondial, apoi a scris despre revoluția din Rusia de la fața locului. Cartea ”La revolucion bolchevista. Diario de un testigo” este jurnalul pe care l-a ținut între 30 octombrie 1917 (se afla împreună cu întreaga familie în Sankt Petersburg) și octombrie 1918 (cînd, în urma unor complicate și riscante aventuri, reușește să ajungă în Madrid, cu ceea ce mai rămăsese din familia ei poloneză, după cei doi frați ai soțului, unul dintre ei tatăl viitorului compozitor Witold Lutoslavski, fuseseră executați într-o închisoare bolșevică). Fragmente din acest jurnal au apărut sub formă de corespondențe de presă în ziarul spaniol ABC din 1918, 1919.
Nu voi intra în detalii despre posteritatea Sofiei Casanova, am citit destule referințe în ultimele zile, dar aș vrea doar, pentru imparțialitate, să spun că am găsit o declarație a ei din anii 40, admirativă la adresa lui Franco. Probabil de aici o anumită rezervă față de personalitatea ei în Spania post-franchistă, pentru că această autoare nu e nici pe departe așa de cunoscută cum ar merita. Am convingerea că nefericita declarație a fost una conjuncturală sau venită poate din experiența dureroasă la nivel personal pe care a avut-o cu comunismul. Dar, în tot ce a scris, cel puțin cît am reușit eu să găsesc zilele acestea, Sofia Casanova a fost o susținătoare neabătută a drepturilor cetățenești, a libertății presei și a libertății în general. A murit în 1958, în Polonia comunistă, cu amărăciunea de a i se fi refuzat, de către același ziar spaniol la care scrisese din tinerețe, un articol despre suferințele polonezilor în urma invaziei hiteriste din al doilea război mondial.
A avut curajul, ca femeie, să trimită articole din Rusia acelor vremuri, după cum spunea, glumind, mai tîrziu, ”niciodată prin poștă și niciodată cu adresa ziarului ABC pe plic”, ci prin amabilitatea diverșilor prieteni din lumea diplomatică. Dorința de imparțialitate e mereu prezentă în acest jurnal, autoarea lui e tulburătoare atunci cînd reușește să se mențină sobră, deși membri ai familiei ei poloneze fuseseră asasinați și e demnă de toată admirația în perspectivă jurnalistică și intelectuală, atunci cînd, de pildă, vorbește cu luciditate și pătrundere, despre greșelile făcute de regimul țarist sau despre slăbiciunile și isteriile ineficiente, comice cîteodată, ale aristocrației și înaltei burghezii din care ea însăși făcea parte.

Fragmentul care urmează povestește două vizite pe care Sofia Casanova le-a făcut personal în zona zero a evenimentelor din Rusia: prima vizită, în mai 1917, la sediul Sovietului care înlocuise recent parlamentul țarist, în ceea ce ea numește ”prima revoluție”. A doua vizită, în decembrie 1917, la Institutul Smolnîi, unde îi cere un interviu lui Lev Troțki, ministru de externe al ”celei de-a doua revoluții”, mîna dreaptă a lui Lenin, ”brațul executor” al acestuia, așa cum se exprimă un admirator al revoluției, mai tîrziu, în Spania, într-o discuție cu autoarea.
Nu am găsit pînă acum o traducere în românește a acestei cărți, dacă există, m-aș bucura să fie semnalată, deocamdată mi-am asumat traducerea acestor fragmente.
Sofia Casanova, Revoluția bolșevică. Jurnalul unui martor, Editura Akron, Spania, 2008
Mai și Decembrie 1917
”Săptămîna din urmă a fost cea mai plină de emoții dintre toate cîte s-au derulat în furtunoasa perioadă a revoluției ruse. N-am nici o îndoială că fiecare zi a ei va rămîne în istorie. O dată risipită vraja, în cea mai limpede lumină a rațiunii, nu încape nici o îndoială că ceea ce se întîmplă în Rusia acum e absolut nou și extraordinar. Cîțiva inși marginali, exilați sau condamnați pe viață în Siberia, s-au întors în Patrie și acum sînt stăpînii ei. Alături de ei se află și îi susțin milioane de înfometați și servitori ultragiați în regimul de dinainte și împreună lansează către lume o evanghelie bazată pe idealism umanitar și pe o năucitoare demagogie. Lumea întreagă îi privește întrebător și în același timp cu neliniște…
Chiar și doar o enumerare a faptelor pe care le-au realizat zilele astea justifică neliniștea și curiozitatea pe care o trezesc comisarii poporului. Într-o zi, Troțki trimite o notă către ambasadorii puterilor aliate, exprimînd dorința guvernului de a începe preliminariile armistițiului. Pentru că generalul Duchonin refuză să îndeplinească deciziile guvernului, este destituit din fruntea armatei și în locul lui e pus căpitanul Krylenko, care, printr-un ordin de zi, ratifică hotărîrea bolșevicilor, trimite mesageri la nemți și, cum la cartierul general al armatei se adunaseră ceva forțe în jurul lui Duchonin, trimite totodată cîteva regimente cu scopul de a supune cartierul general, Slawka, cum i se spune în rusește. Cînd s-a prezentat în fața Sovietului, ca să prezinte rezultatele întîlnirii trimișilor lui cu inamicii, Krylenko a fost primit cu ovații.
Următoarea notă trimisă de Troțki către ambasade, în care informa despre actul realizat și îi invita să ia parte la preliminariile acordului de pace, deși a fost ignorată de ambasadori – care continuă să nu recunoască și să ignore, cel puțin aparent, grupul comisarilor republicii – întărește impresia de hotărîre nestrămutată pe care comportamentul neabătut al lui Troțki o produce tuturor. Alte evenimente importante care s-au întîmplat recent: telegrama Austro-Ungariei care acceptă, de principiu, să discute pacea; închiderea Dumei municipale – focar de conspirație împotriva guvernului; trecerea Băncii Naționale sub controlul guvernului, decizie la care s-au opus consiliul director și funcționarii de rang înalt ai acestei instituții financiare.
În concluzie: acești oameni, urîți și temuți, sînt puternici, sînt perfect organizați și fără nici un fel de ezitări înalță, din infernul războiului, steagul alb al concordiei universale. Proxima reuniune a camerelor constituante dă inamicilor guvernului anarhist speranța că-i vor înlătura și că vor organiza un alt guvern, mai pe gustul lor.
Probabilitatea aceasta, ca oamenii care cu o lună în urmă au dat sfidătoarea lor lovitură de stat să cadă, așa cum a căzut Kerenski, într-un timp mai mult sau mai puțin scurt, m-a făcut să comit o bravură, o vizită la Institutul Smolnîi, unde se află comisarii poporului. Foarte proasta reputație a lor și a gărzilor roșii, care mi-a accentuat teama de mulțime, m-a împiedicat pînă acum să am vreo întîlnire oficială cu ei. Dar cum nici nu vreau, pe de altă parte, să-i văd doar de departe pe eroii tragediei ruse, m-am amestecat totuși cu ei pe străzi în timpul manifestațiilor din zilele revoluției și așa am reușit să-mi formez o judecată obiectivă asupra revoluționarilor și a faptelor lor. Din acele zile am o pagină inedită, care face un pandant expresiv la pagina pe care o voi schița după aceea, despre ce am văzut în vizuina fiarelor.
Mai 1917
Se deschideau bobocii de floare în copacii din parcul Taurida, într-un apus de mai, iar peste lacuri, încă înconjurate de chiciură, se înclinau melancolic trestiile. În palatul Tauriki, cunoscut ca Duma, sovietul turbulent al soldaților și proletarilor triumfători înlocuise parlamentul imperial. Voiam să văd cu ochii mei transformarea Dumei, cu regulamentul ei parlamentar, în sesiunea permanentă a dezmoșteniților sorții, plini de mînie proletară. După-amiaza dulce de primăvară m-a convins să-mi înving temerile și am plecat spre Dumă, să văd, să aud și să aplaud, dacă va fi fost să găsesc ceva de aplaudat.
Pe strada Szpalerna, urîtă și solitară, se profila coloana albă a Dumei pe fondul galben al zidurilor. În fața întrării era o mică grădină, separată de stradă printr-un gard de fier, la porțile căreia stăteau două perechi de soldați posaci. Nu m-au lăsat să trec și nici n-au vrut să vorbească cu mine, democrația obișnuiește să fie la rîndul ei tiranică, dar grație unui ofițer polonez, care n-a găsit suspicios statutul meu de străină, am reușit să trec de poartă și să intru la gardieni, cu speranța de a obține permisul de intrare în palatul suveranității naționale.
Gardianul-portar era plecat; în sălița invadată de soldați, cererea ofițerului care mă condusese acolo a fost rău primită. Eu, deja speriată, mă pregăteam să ies pe ușă împreună cu amabilul meu însoțitor, cînd, din grupul amenințător, a ieșit un soldat înalt, slăbănog, cu o expresie a gurii tîmpă și ochi scrutători și s-a apropiat de mine zicînd:
- La cine vrei să te duci, madama? Te duc eu unde vrei. N-am făcut revoluția pentru ca burghezii să ne închidă porțile, înțelegi?, a adăugat, adresîndu-i-se ofițerului. Hai cu mine!
Și așa soldățoiul bătrîn sau doar îmbătrînit m-a luat de braț și am traversat grădina, spre porticul alb.
- Ești din Franța? m-a interogat.
- Nu, sînt spaniolă; scriu despre Rusia.
S-a oprit barbarul și, cu un gest sălbatic și copilăros totodată, a îngenuncheat în fața mea și a exclamat, cu un suspin:
- Spania, Spania… Eu cunosc patria ta… Mă cheamă Smirnov și n-am făcut revoluția ca să nu te lase să intri la Soviet, surioară.
Smirnov era amabil la beție și de la suspine a trecut la un salut milităresc din categoria celor deja ieșite din uz, către un locotenent ce ieșea din Dumă. Acesta, considerînd că soldatul își bate joc de el, l-a apostrofat și au schimbat unul cu altul cîteva expresii dure. Am fost în acest fel martoră la un caz de incredibilă indisciplină: ofițerul s-a îndepărat fără să sancționeze cuvintele grosolane ale soldatului.
În fața noastră s-au deschis porțile Dumei, plină de soldați rău mirositori. În salonul central, oval, cu balcoane albe, de ale căror balustrade se sprijineau odinioară frumusețile secolului XVIII la balurile nocturne și unde basoreliefurile desenau umbre blînde în lumina felinarelor monumentale, Smirnov mi-a arătat un scaun:
- Așteaptă aici, o să te duc eu la Soviet.
Grupuri de soldați se plimbau pe sub balcoane și vorbeau, fumînd și scuipînd pe parchetul delicat, lucrat într-un mozaic sofisticat. Cîțiva ofițeri se plimbau tăcuți printre ei, ascultau și în ochii lor era vizibilă umilința.
O umbră a trecutului transformă pentru o clipă locul acela în altceva: marea țarină Ecaterina, scoțîndu-și pelerina imperială în scopuri amoroase, ca să-i distreze în acele încăperi, cu glume și mascarade, pe favoriții ei, Orlov, Potemkin, Stanislav de Polonia…
Smirnov se întoarse după mine. Am traversat saloane și coridoare, încețoșate de fumul țigărilor din care soldații trăgeau și apoi le aruncau pe jos și am ajuns la marea sală de ședințe unde se întrunea Sovietul. Locul era plin de soldați înarmați și de țărani; mirosul specific, pătrunzător de plebe rusă – miros de pește pentru că-și ung încălțămintea cu untură de pește – nu era tocmai agreabil. Strigăte și agitație au însoțit urcarea la tribună a unui orator tînăr, blond și îmbrăcat ca un intelectual. Era tovarășul Skobelev, recent numit ministru.
Oare pe ce făgașe o va apuca mareea în ascensiune a revoluției ruse, m-am gîndit atunci. Și o anume cunoaștere a sufletului rus m-a făcut să presimt deja ezitările, tribulațiile, nenorocirile, care aveau să răsară din revoluție înainte ca revoluția în sine să se limpezească și să dea rezultate benefice pentru țară.
Însoțită mereu de Smirnov, care nu mai suspina, ci era de-acum rigid și serios, am vorbit cu cîțiva domni de la Cabinetul de Presă, unde unul dintre ei m-a interogat, aflînd că sînt corespondent de presă:
- Veniți din Spania ca trimisă a presei socialiste?
Cînd i-am răspuns că scriu pentru presa neutră și legalistă din țara mea, dar că admir revoluția rusă, brusc amabilitatea lui s-a transformat în răceală și indiferență.
Soldatul cel sensibil se îndepărtase și l-am pierdut din vedere și nu mi-a fost ușor să ies trecînd prin toate acele uși și coridoare păzite de santinele inflexibile.”
Decembrie 1917
”Cînd, în urmă cu patru zile, am luat hotărîrea să mă duc la Institutul Smolnîi, peste Sankt Petersburg cădea o ninsoare densă și liniștită. Voiam să mă duc și în același timp mi-era frică, de ce să nu recunosc, de locul acela îndepărtat unde funcționau toate birourile Guvernului Popular. Cum nu aveam curaj să mă duc singură și nici altcineva n-ar fi vrut să meargă cu mine, am luat-o cu mine pe devotata noastră galiciană, care nu s-a despărțit nici o clipă de noi în toată această perioadă plină de greutăți, dar nu i-am spus unde mergem. Străzile erau deja în întuneric, alunecoase ca o sticlă dată cu săpun, complet pustii la ora aceea, cinci după-amiază și cu greu am găsit un birjar somnolent pe capra unei sănii. A fost foarte surprins de adresa pe care i-am dat-o și a cerut un preț mare, dar în fine am plecat și trecînd prin succesive cartiere mizere, am dat de un edificiu enorm, care se distingea printre cocioabele din jur. Între poarta care dădea în stradă și ușa de intrare principală era un spațiu larg, grădină în alte vremuri, unde acum așteaptau automobilele personalului din guvern.
Gărzile de la intrare, țărani înarmați, se încălzeau la un foc. Mă întreabă unde merg și le răspund că merg la comisarul Troțki și îmi arată cu un gest simplu scara. Intru înăuntru și în sala de după vestibul văd așezați în jurul unei mese doi marinari, trei soldați și două tinere evreice care scriu. Repet că vreau să-l văd pe Troțki – ministru de Externe și cel mai interesant camarad al lui Lenin – și fără să ne mai ceară altceva ne întind două petece de hîrtie timbrată cu etajul și numărul biroului unde lucrează Troțki. Îi rog să-mi spună pe unde s-o iau către etajul trei și biroul 67 și tînăra evreică Sara Ivanova ne face onoarea să ne conducă personal la etajele superioare. Scările sînt multe și cu fiecare treaptă crește panica Pepei, care, cu ochi îngroziți și cu șalul căzut pe frunte, îmi spune în cea mai neaoșă galiciană:
- Coniță, un’ mă duci? Ne omoară ăștia, nu vez că umblă bagabonții înarmați? Îmi crapă inima.
Sara ne-a lăsat lîngă o ușă, unde garda roșie stătea de pază și în timp ce îi era prezentată lui Troțki cartea mea de vizită, am stat de vorbă cu ”bagabonții înarmați”. Îi informase tînăra că eram spaniole și, după ce îmi spune că a citit lucruri despre Spania, unul din acei proletari, cu ochii țintă la Pepa, începe însuflețit să laude femeile din țara mea. În acel moment s-a luat lumina și Pepa a dat un țipăt și s-a agățat de mine înspăimîntată. A fost un moment de emoție pitorească; s-a aprins din nou lumina, s-a deschis ușa și soldatul regulamentar, care intrase cu cartea mea de vizită, a spus:
- Intrați, vă rog.
Am trecut printr-o sală foarte mare, fără alte mobile decît niște scaune și cîteva mașini de scris și pe stînga, într-un mic separeu, ne aștepta Troțki. Mă invită să iau loc în singurul fotoliu care era în încăpere, în fața lui, lipit de birou; îi arată Pepei canapeaua, care completa mobilierul auster, și cu o voce plăcută spune în franceză:
- Cunosc Spania, e o țară frumoasă, de unde am amintiri plăcute, deși poliția, firește, m-a tratat prost. Am fost la Madrid, Barcelona, Valencia. Prietenul meu Pablo Iglesias se afla atunci într-un sanatoriu; mi-a părut foarte rău cînd am plecat. Politica pe care o facem e singura care se poate face acum. Lumea întreagă vrea pace și noi avem speranța să se facă această pace, nu o pace izolată, doar pentru Rusia, ci una generală, pentru toate popoarele combatante. Chiar acum am primit o telegramă de la Czernin care e de acord cu inițiativa noastră de armistițiu și cu gestiunile de pace. Nu ne vom opri, nici eu, nici camarazii mei, de pe drumul început.
- Dar atitudinea puterilor Antantei e neliniștitoare, am spus.
Troțki și-a coborît atunci pleaopele obosite peste privirea penetrantă și în zadar am așteptat un răspuns la remarca mea.
Am continuat să conversăm, doar atingînd subiectele, fără să pătrundem vreo clipă în adîncimea lor și la despărțire mi-a zis cu simplitate:
- Mă bucur că v-am cunoscut și prin intermediul dvs. trimit un salut Spaniei.
S-a întors la masa de lucru și capul i s-a înclinat spre documentele aflate acolo.
E agreabil Troțki? În orice caz nu e atrăgător. Trăsăturile israelite îi sînt accentuate de pletele bogate, revoluționare, care-i încadrează în negru fața neregulată, ascuțită. Sprîncenele și barba scurtă, foarte negre, desenează linii mefistofelice pe tenul măsliniu. Nu i se citește pe chip nici voință, nici inteligență, nimic cu potențial puternic. Ar putea trece cu ușurință drept un artist decadent și totuși e un om unic, de neînlocuit în Rusia actuală și nu cred că sînt circumstanțele speciale cele care au scos din anonimat un mediocru, ci dimpotrivă, personalitatea acestui om s-a impus circumstanțelor cu acțiuni ce țin de un plan politic deconcertant, un plan politic de o importanță covîrșitoare.”
Sofia Casanova, Revoluția bolșevică. Jurnalul unui martor, Editura Akron, Spania, 2008 , pp.53-60

 

70 de ani- de pomana?

23 Aug

În urmă cu 70 de ani, la 23 august 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România ieșea din alianța cu Puterile Axei (Germania, Italia și Japonia), declara încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților (Franța, Imperiul Rus, Marea Britanie, Italia și Statele Unite ale Americii) și declara război Germaniei naziste și Ungariei horthyste.

La 23 august 1939, cu câteva zile înainte de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, Germania nazistă și Uniunea Sovietică au încheiat Pactul Ribbentrop-Molotov. Prevederile protocolului adițional (anexele secrete) stabileau destinele țărilor baltice (Estonia, Lituania și Letonia), Finlandei, Poloniei și României.

După semnarea de către Franța a armistițiului cu Germania, la Compiegne, la 22 iunie 1940, prin notele ultimative din 26 și 28 iunie 1940, guvernul Uniunii Sovietice a rupt granițele românești, ocupând teritoriile Basarabiei, Nordul Bucovinei și Ținutul Herței (44.500 kmp și o populație de 3,2 milioane locuitori din Basarabia, respectiv 6.000 kmp și o populație de 500.000 de locuitori din Nordul Bucovinei).

Rapturile teritoriale au continuat prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, când Ungaria horthystă a ocupat 44.492 kmp, respectiv nord-estul Transilvaniei, cu o populație de 2.667.000 locuitori. Prin tratatul din 7 septembrie 1940, de la Craiova, Bulgaria a încorporat județele Durostor și Caliacra, cu o suprafață totală de 6.921 kmp și aproximativ 410.000 locuitori.

La 22 iunie 1941, România a intrat în război, alături de Germania împotriva URSS, în vederea reîntregirii teritoriului său. Mareșalul Ion Antonescu a ordonat armatei să treacă Prutul și să elibereze Basarabia și Nordul Bucovinei. Au fost angajate în operațiunile militare efectivele a două armate, care totalizau 12 divizii de infanterie, o divizie blindată și 6 brigăzi independente, precum și aviația militară (672 de avioane, dintre care 219 de bombardament și 146 de vânătoare).

Eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei a fost finalizată la 26 iulie 1941, eveniment care a fost salutat cu satisfacție de opinia publică românească. În acțiunile din această perioadă au fost angajați peste 450.000 de militari români.

La 16 octombrie 1941, după două luni de lupte grele și mari sacrificii, trupele Armatei a IV-a române au cucerit Odesa. Pierderile Armatei Române s-au ridicat la 92.545 militari, dintre care 17.729 morți și 63.345 răniți și 11.471 dispăruți.

Începând cu 15 iunie 1942, unități militare române au fost introduse succesiv în luptele din Caucaz și Cotul Donului — Stalingrad, unde au acționat în condiții deosebit de grele de climă și de lipsuri materiale (tunuri de artilerie antitanc, mijloace de transmisiuni, muniții, echipament gros pentru iarnă, alimente și medicamente), luptând până la 3 februarie 1943. În aceste lupte, Armata Română a suferit mari pierderi materiale și umane: 155.010 ostași din 228.072 cât au avut, la 19 noiembrie 1942, cele două corpuri (a III-a și a IV-a).

Preocupările românilor în ceea ce privește scoaterea țării din război au crescut în intensitate către sfârșitul anului 1943, prin canalele deschise la Ankara și Stockholm.

În martie 1944, au început, la Cairo, convorbiri între emisarul opoziției democratice din România, Barbu Știrbei, plecat cu consimțământul lui Ion Antonescu, și reprezentanții Marii Britanii, SUA și URSS, privind desprinderea României de Reich. În 29 martie, un mesaj al generalului Maitland Wilson către mareșalul Ion Antonescu l-a informat pe acesta că guvernul sovietic era dispus să stabilească legătura cu el, cerându-i să ordone predarea trupelor române de pe Frontul de Est. Mareșalul a arătat, în răspunsul său, imposibilitatea morală de a accepta capitularea necondiționată, atât timp cât România dispunea încă de însemnate forțe militare, iar Germania a ajutat România în momente critice.

La 12 aprilie 1944, au fost reluate convorbirile româno-sovietice de la Stockholm, între reprezentanții oficiali ai celor două țări. Guvernul sovietic a transmis condițiile ”minimale” de armistițiu: frontiera din 1940, despăgubiri de război, revenirea Transilvaniei sau a ”celei mai mari părți a ei” la România. Guvernul român a respins condițiile de armistițiu la 15 mai.

La 20 august 1944, trupele Frontului 2 Ucrainean conduse de mareșalul Rodion Malinovski au declanșat ofensiva pe direcția Iași-Chișinău. Peste două zile, sovieticii se aflau pe linia Târgu Neamț-Huși-Chișinău, făcând o puternică spărtură în frontul germano-român din Moldova. Se demonstra, astfel, că țara noastră se afla la capătul rezistenței. Generalul Friessner a cerut continuarea rezistenței pe linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați, lucru cu care, în general, mareșalul a fost de acord.

În dimineața zilei de 23 august 1944, politicianul Gheorghe Brătianu a făcut un nou demers pe lângă mareșal, în vederea încheierii neîntârziate a armistițiului. La orele amiezii, mareșalul Ion Antonescu a fost în audiență la regele Mihai I (1927-1930; 1940-1947), declarând că este dispus să semneze armistițiul după stabilizarea frontului și obținerea acordului lui Hitler. În aceste condiții, la ora 16.30, regele Mihai I a ordonat demiterea și arestarea mareșalului Ion Antonescu, conducătorul statului, și a principalului său colaborator, Mihai Antonescu, viceprim-ministru.

La ora 22.30, prin Proclamația către țară, difuzată de posturile de radio, regele anunța “ieșirea noastră din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite”.

În același timp, s-a anunțat formarea unui guvern de uniune națională care a fost însărcinat cu încheierea păcii cu Națiunile Unite: “din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite”.

Guvernul român, condus de generalul Constantin Sănătescu, cuprindea, alături de militari și tehnicieni, reprezentanți ai BND: Iuliu Maniu (PNȚ), C.I. Brătianu (PNL), Constantin Titel Petrescu (PSD) și Lucrețiu Pătrășcanu (PCR) ca miniștri fără portofoliu.

În Declarația guvernului se specifica: “în domeniul politicii externe, prima măsură luată de guvern a fost acceptarea armistițiului cu Națiunile Unite. Prin reprezentanții lor, guvernul Uniunii Sovietice și guvernele din Marea Britanie și Statele Unite au garantat independența României în cadrul suveranității respectate, neamestecul lor în viața noastră de stat.”

Evenimentele din România i-au luat pe nepregătite pe germani. Ambasadorului Manfred von Killinger, în cadrul audienței de la rege, i s-a sugerat retragerea în ordine din țara noastră a armatei germane. Hitler a ordonat înăbușirea în sânge a insurecției române și formarea unui guvern militar filogerman, ceea ce s-a dovedit a fi imposibil.

Comentând desfășurarea evenimentelor din august 1944 din România, radiodifuziunea britanică relata chiar în 23 august: “gestul României va avea efecte profunde”, iar postul de radio american din Europa, din aceeași seară, sublinia: “De acum înainte România este un nou aliat în tabăra Națiunilor Unite, ea manifestând voința de a se alătura la lupta care se duce împotriva inamicului comun”.

Începând din aceeași seară, Armata Română a trecut la lupta antifascistă. În perioada 23-28 august, lupte grele s-au dat pe Valea Prahovei, în porturile dunărene, în Dobrogea, Muntenia și Oltenia. Capitala a fost teatrul unor puternice lupte între forțele germane și trupele române. Lupte grele s-au dat la Școala superioară de Război, Prefectura din Ilfov, bariera Rahova, pădurile Băneasa și Otopeni. În urma operațiunilor militare au fost capturați 6.700 de militari germani, dintre care șapte generali și 358 de ofițeri. La 28 august, Bucureștii erau eliberați prin forțe proprii.

Semnarea Convenției de armistițiu a avut loc, la Moscova, la 12 septembrie 1944, care declară România o țară înfrântă în război, consacră anexiunile sovietice din 28 iunie 1940 și impune plata unor despăgubiri de război către URSS, în valoare de 300 milioane de dolari, urmând a fi achitate în decurs de șase ani, în produse petrolifere, lemnoase etc. A fost declarat nul Arbitrajul de la Viena ”Transilvania sau cea mai mare parte a ei” revenind României.

Prin eliberarea orașelor Carei și Satu Mare, la 25 octombrie 1944, s-a încheiat eliberarea întregului teritoriu transilvan.

În cursul războiului din Est, Armata română a suferit pierderi de 624.740 militari (din care 71.585 morți, 243. 622 răniți și bolnavi, 309.533 dispăruți).

Participarea României la războiul antifascist s-a desfășurat până la 12 mai 1945, perioadă în care ostașii români au luptat pentru eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei.

Timp de peste patru decenii, până la căderea regimului comunist, 23 august a fost ziua națională a României, marcată cu serbări de stradă în toate orașele, pionieri și muncitori scoși la defilare, flori și eșarfe fluturate, cântece “patriotice și revoluționare”.

AGERPRES/(Documentare-Irina Andreea Cristea, Anca Pandea; redactor foto: Mihaela Tufega; editor: Marina Bădulescu)

Mii si mii de nuante, de interpretari date acestui eveniment.
Toate acestea sunt posibile si inca multe altele !!!

De ce suntem in marginalii cand este vorba de interpretari posibile?

Unde suntem cu judecata asupra acestui eveniment?

Unde suntem cu perspectiva altfel fata de ceea ce s-a intamplat atunci?

Oricum, armata prin reprezentantii ei de seama, de atunci, trebuia sa judece altfel si, mai ales, in favoarea intereselor neamului nostru si sa nu lase mii de militari in urgia sovietica si in dispretul tuturor!!!

Avem nevoie de ONOARE si de DEMNITATE, de convingerea ferma ca toate se pot rezolva la scara istoriei daca in partener ai incredere, ai mereu satisfactia ca este al tau si ca el este al meu!!!!

Mai bine sa fii in valtoarea istoriei huiduit, defaimat dar cu credinta ca esti PARTENER in toate si la tot decat sa mergi din tabara in tabara si sa vezi in aceasta si un beneficiu!!

Unde este Romania democratica pe care puteam sa o cladim inca din 1944-1945?
Vorbe, visare si…infrangere pe toate planurile!!

 

Faramitarea dreptei

17 Aug

In ceea ce este la noi DREAPTA politica, o batalie surda se duce pentru a o distruge.

Nimeni nu are un proiect inchegat cu toate atuurile programatice pentru izbanda in alegeri.

Fiecare doreste pentru gruparea sa puterea, daca se poate pe toata !!!

Nu inteleg de ce nu se coalizeaza toate fortele politice de pe dreapta intrun singur partid, mare, puternic si cu un program si oameni de anvergura.

Ceva/cineva ii opreste, ii franeaza in dorinta de a fi si ei , individual vorbind, adusi in fata, la multimile flamande si la TV.

Pierd mult si vor continua urias a pierde daca nu inteleg ca nu mai au decat acum aceasta sansa de a se consolida si a incepe drumul muncii spre biruinta.

 

XX de ani-aparitia telefonului inteligent

16 Aug

Perimat conform standardelor actuale, Simon, telefonul dezvoltat de companiile americane IBM si BellSouth in 1994, ocupa un loc important in istoria tehnologiei: este primul smartphone din lume.

Simon a fost primul dispozitiv care a incorporat simultan functii PDA (Asistent Personal Digital) si tehnologia specifica telefonului mobil, potrivit Daily Mail.

A fost prevazut cu un ecran LCD verde cu tehnologie touchscreen, interactiunea fiind posibila cu ajutorul unui stylus. Printre altele, telefonul dispunea de o aplicatie de notite, de un calculator si de o agenda de contacte, iar utilizatorii puteau insera diverse aplicatii (precum harti online) si jocuri.

Noi functii extraordinare ale smartphone-ului, in curand: Ne vor schimba viata

De asemenea, Simon functiona si ca fax sau ca pager. In plus, utilizatorii aveau optiunea de a trimite sau primi e-mail-uri, insa telefonul trebuia sa fie conectat la un calculator pentru acest lucru.

Primul smartphone, desi aceasta denumire avea sa apara peste mai multi ani, a fost lansat la pretul de 899 de dolari, in SUA.

Deloc practic, in conditiile in care cantarea jumatate de kilogram si avea o lungime de 23 de centimetri, cu o baterie slaba si aparut intr-o perioada in care nu exista Internet mobil, telefonul a fost un esec comercial, pretul fiind redus la 599 de dolari dupa primele sase luni.

In total, au fost vandute aproximativ 50.000 de unitati, in special oamenilor de afaceri.

Simon IBM

Este considerat, cu toate acestea, un dispozitiv revolutionar pentru perioada in care a aparut. Simon a implinit 20 de ani de la lansare pe 16 august.

Cu aceasta ocazie, Guardian a realizat o lista a telefoanelor care au marcat evolutia smartphone-urilor de-a lungul timpului.

1996: Smartphone-urile Nokia Communicator, care aratau ca telefoane obisnuite la exterior, se deschideau ca un laptop, oferind acces la tastatura QWERTY si la un ecran LCD aproape la fel de mare ca telefonul insusi.

Nokia Communicator

2000:Ericsson R380 a fost primul telefon prezentat pe piata sub denumirea de smartphone. Mic si usor ca un telefon mobil normal, a fost primul dispozitiv care a utilizat sistemul de operare Symbian.

Ericsson R380

2002: Smartphone-ul Palm Treo, dezvoltat initial de compania Handspring, care a fost cumparata de Palm, a dispus de o serie de functii integrate, precum posibilitatea de a accesa calendarul in timpul unei convorbiri sau de a trimite e-mail-uri.

Palm Treo

2003: Cu seria BlackBerry Quark, ce a anticipat smartphone-urile moderne, utilizatorii dispozitivelor BlackBerry au putut renunta la casti pentru a efectua apeluri telefonice.

Blackberry Quark

2007: Lansarea primului iPhone, cu un design atractiv si o interfata prietenoasa, a contribuit in mod decisiv la popularitatea uriasa cunoscuta de smartphone-uri.

iPhone

2008:HTC Dream sau T-Mobile G1 a fost primul smartphone care a folosit sistemul de operare Android.

HTC Dream

2010:Samsung Galaxy, primul dispozitiv din cea de-a treia serie de smartphone-uri cu Android lansata de sud-coreeni, a devenit principalul rival al iPhone-ului.

Smartphone-ul ieftin creat de Google: Cand va fi el lansat

Samsung Galaxy S

2011: La lansare, Droid Razr de la Motorala a fost cel mai subtire smartphone din lume, cu o grosime de 7,1 milimetri.

Droid Razr

2013/2014: iPhone 5S, cel mai recent telefon lansat de Apple, a fost smartphone-ul care s-a vandut cel mai bine anul trecut. A fost primul din serie prevazut cu sistem de recunoastere pe baza de amprenta digitala. De o functie similara dispune si Galaxy S5, lansat la inceputul acestui an.

Un nou smartphone de senzatie de la Samsung, cu carcasa metalica (Video)

iPhone 5S Galaxy S5

http://www.ziare.com/ibm/lansare/20-de-ani-de-la-aparitia-telefonului-inteligent-evolutia-in-imagini-a-smartphone-ului-1316826

 

9.299 !

12 Aug

Acesta este numărul prahovenilor cărora le-a expirat perioada de încasare a indemnizaţiei de şomaj (deci rămaşi fără niciun venit) adică aproape dublu faţă de efectivul şomerilor care încasează subvenţia respectivă.

Potrivit reprezentanţilor Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă (AJOFM) Prahova, aproape 9.400 din totalul şomerilor înregistraţi la sfârşitul lunii trecute (adică două treimi), îşi aveau domiciliul în mediul rural. Pe de altă parte, la fel ca şi în lunile anterioare, cei mai mulţi dintre prahovenii aflaţi în căutarea unui serviciu (respectiv 4.330 de persoane) aveau vârsta cuprinsă între 40 şi 49 de ani, iar cei mai puţini ( 974 de persoane) între 25 şi 29 de ani.

Judeţele în care au fost înregistrate cele mai ridicate niveluri ale ratei şomajului sunt:
Vaslui (10,64 la sută),
Teleorman (9,73 la sută),
Mehedinţi (9,62 la sută),
Dolj (8,84 la sută),
Galaţi (8,44 la sută).