RSS
 

Lipsa de performanță în educație

12 Apr

Tributul unui sistem de educaţie arhaic

Învățămîntul românesc este întreținut cu o finanțare de subzistență, însă și calitatea multor dascăli nu depășește, în cel mai bun caz, mediocritatea.

Rezistența la schimbare, la o reformă generală în sistemul educației vine deopotrivă din partea politicienilor, a dascălilor și părinților, astfel că învățămîntul românesc promovează în continuare o alfabetizare mecanică, înțelegînd prin aceasta că școala îi cere elevului să fie doar un receptor de informații și cunoștințe, fără să-i cultive sau măcar să-i „aprobe“ curiozitatea, cultura întrebării, bucuria descoperirii.

Am mai scris, de mai multe ori, despre educația fără suflet din școala românească, despre lipsa de har a multor dascăli pentru profesia lor și absența unei relații calde între profesori și elevi.

Acestor cauze, în primul rînd, le este tributar faptul că după clasele primare, chiar și după gimnaziu ori după absolvirea liceului, cei mai mulți elevi nu știu să povestească o poveste, un roman, o întîmplare trăită de ei sau de alții. Cei mai mulți absolvenți de liceu au în zestrea lor un vocabular de cîteva sute de cuvinte. Îi auzi pe stradă, în autobuz, în „cluburi“. Nu caută expresivitatea, analogia, însuflețirea limbajului.

Așa se duc și la facultate, săraci în vorbire, și așa rămîn. Sigur că de vină sînt calculatorul și telefonul mobil, timpul lor liber pe care și-l petrec online. Asta duce la absența lecturii. Pe de altă parte, manualele pentru disciplinele umaniste sînt pline de texte neatrăgătoare, fără provocări, fără să stîrnească în vreun fel curiozitatea, un atribut prin excelență al copilăriei și adolescenței, pe care școala românească nu-l încurajează, nu-l îmbogățește.

Învățămîntul românesc este întreținut cu o finanțare de subzistență, e adevărat, însă și calitatea multor dascăli nu depășește, în cel mai bun caz, mediocritatea. Sînt oameni fără chemare pentru această profesie, care solicită să fii nu doar un „izvor de cunoștințe“ pentru elevi, ci și un formator, un meșteșugar de personalități și caractere la vîrstele cele mai fragede, de aceea cel mai ușor de modelat.

Un simptom al lipsei de performanță în educație vine și din faptul că dezbaterile pe această temă, oricum puține, nu-i implică pe profesioniștii domeniului, ci pe sindicaliști, ONG-iști care trebuie să-și deconteze fonduri europene nerambursabile, politicieni cu mesaje populiste și electorale. Profesioniștii din educație știu de bună seamă că, pentru a cîștiga un loc la catedră, un dascăl, orice disciplină ar preda, trebuie să aibă cunoștințe solide de pedagogie, de psihologia copilului, de cultură generală.

Academicianul Solomon Marcus, preocupat de ani de zile de științele educației, spunea într-un interviu publicat de revista 22: „Sistemul nostru nu e unul în care să apară în prim plan idei, cultură, istorie, conexiuni între domenii, un mod de a pune în dialog discipline diferite. Aşa cum noi, din punct de vedere biologic, dezvoltăm un anumit metabolism, şi disciplinele au metabolismul lor. Acest metabolism e inexistent în manualele şcolare şi profesorii, fiind formaţi în acest fel, nu le spun elevilor, de pildă, că matematica de gimnaziu furnizează bazele pitagoreice ale muzicii occidentale sau că modul în care noi reacţionăm prin senzaţii la diverse excitaţii exterioare urmează anumite regularităţi matematice, descoperite de Weber şi Fechner în secolul al XIX-lea“.

Acest citat consistent explică multe din maladiile sistemului nostru de educație.

De ce nu avem reviste scrise de copii?

Pe piața românească a publicațiilor pentru copii sînt reviste pe care le-aș numi fără suflet, scrise de oameni mari care nu au darul limbajului copilăriei, unele cu ilustrații hidoase și texte pline de barbarisme, altele atractive doar prin spectaculosul artificial, toate fără simțire.

Nu avem reviste în care copiii să picteze, să deseneze, să povestească poveștile lor, întîmplările lor, să se bucure. Să se joace, să petreacă o parte din timpul lor liber. Reviste prin care copiii să interacționeze, să lege prietenii unul din Ieud-Maramureș cu altul din București, și de ce nu din Spania, Italia, Franța, Germania, de acolo de unde mulți români, aflați la muncă, și-au lăsat copiii acasă în grija bunicilor, a mătușilor, grijă nepărintească oricît de mare le-ar fi iubirea celor din urmă.

Nu avem reviste în care copiii să aibă voie să greșească, tocmai pentru a-i încuraja și anima în felul acesta să caute răspunsuri, răspunsurile lor, la lumea agresivă, deseori halucinantă care îi constrînge de multe ori să-și însușească de mici răspunsurile celor mari, părinți, învățători și profesori, ca fiind literă de lege. Ce facem atunci cînd, la adolescență, îi auzim spunîndu-ne, nu neapărat cu reproș, ci ca un răsunet interior, o rezonanță a personalității lor de adolescenți: „Eu de fapt întotdeauna am fost altfel, am gîndit altfel decît credeați voi, dar trebuia să vă ascult, să nu ies din cuvîntul vostru“.

Legat de răsunet: „Ecoul e sunetul care după ce se lovește de munți se întoarce de unde a plecat și ne lasă să îl mai auzim o dată“. (Petru, 4 ani).

Nu avem reviste în care copiii să-și poată exprima relația lor încă neviciată cu natura, o relație vie, mereu proaspătă: într-o dimineață de primăvară timpurie, cu ochii încă îmbroboniți de somn, uitîndu-se pe fereastră la un zarzăr înflorit peste noapte: „Uite, mamă, cîtă natură e-afară!“ (Roxana, 3 ani).

Ce ar fi oare dacă tot mai multe școli și licee ar avea revistele lor, gîndite și scrise numai de elevi? Ar fi așa un efort financiar din partea ministerului (eventual ministerelor), a primăriilor, a părinților?

Oricum, în ce-i privește pe cei din urmă, contribuția lor financiară ar fi cu siguranță mult mai mică decît cotizația pentru cadourile de Crăciun, de 8 Martie, de Paște, de zilele de naștere, destinate dascălilor.

http://www.dw.de/tributul-unui-sistem-de-educa%C5%A3ie-arhaic/a-17560195

Cine are urechi de auzit??

 
No Comments

Posted in Educatie

 

Leave a Reply