RSS
 

NATO- 28 de state

21 Mar

Acordul de la Washington din 1949 — tratatul NATO — a cerut soluționarea ‘pașnică’ a conflictelor și a declarat că interesele geopolitice ale Alianței transatlantice nu vor trece de granițele statelor membre ale NATO. Tratatul NATO notează faptul că statele NATO își însușesc Carta Națiunilor Unite și acceptă să-i fie subsidiare. Or, aceasta înseamnă că drepturile omului se aplică tuturor, că interesele geopolitice ale țărilor NATO sunt limitate la teritoriul lor și că operațiunile militare sunt permise doar dacă au în vedere apărarea zonei aliate — cu o particularitate: statele NATO pot decide dacă, în opinia lor, Consiliul de Securitate al ONU a luat toate măsurile ‘adecvate’ necesare, iar atunci când consideră că nu este cazul pot acționa în virtutea Articolului 5 al Tratatului de la Washington, fără a mai invoca Articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite. Ceea ce demonstrează că, de la bun început, conducerea NATO a gândit la fel cum acționează în prezent — cu alte cuvinte, s-a pus și în trecut, cum se pune și astăzi la îndoială ‘dreptul de monopol’ al Consiliului de Securitate al ONU, acesta fiind singurul organism care are dreptul de a decide dacă să se intervină militar sau cu alte mijloace.

În cei 64 de ani trecuți de la înființarea NATO, relațiile internaționale s-au schimbat considerabil. NATO cu 12 state din 1949 s-a transformat în NATO cu 28 de state, în 2013, și devine în tot mai mare măsură un organism global al politicii de securitate, în această epocă a hiper-conectării. ‘Suntem pregătiți să dezvoltăm un dialog practic și o cooperare practică, împreună cu toate țările și organizațiile relevante de pe glob care ne împărtășesc interesul față de relații internaționale pașnice’, se arată în strategia NATO din 2010.

Mai mult, NATO insistă că misiunea sa este de a răspunde tuturor problemelor majore de securitate militară și a drepturilor omului. În acest sens, securitatea energetică este una din principalele priorități. Senatorul american Richard Lugar a mers un pas mai departe, subliniind că NATO poate interveni militar în baza Articolului 5 din Statut atunci când accesul unor state membre ale Alianței la surse de energie se află în pericol, undeva pe glob — fiind vorba, totuși, de o încălcare gravă a dreptului internațional, dacă are loc.

Nu a mai rămas mare lucru din subsidiaritatea NATO față de ONU, în 2013! Rezultatul este o rețea de 28 de state legate prin ‘Parteneriate pentru Pace’ în întreaga lume. În aceasta sunt implicate și mai multe foste țări din URSS. Există și un acord de dialog cu statele mediteraneene. Prin intermediul așa-zisei ‘Inițiative de la Istanbul’, țările Americii de Nord și ale Orientului Mijlociu sunt incluse în agenda NATO. Există de asemenea legături speciale între NATO și statele din Golf plus Yemen. Mai mult, forțele navale israeliene cooperează cu forțele navale ale NATO. Au fost încheiate acorduri speciale între NATO și Singapore, Coreea de Sud, Taiwan, Noua Zeelandă și Australia. Principalii doi producători de droguri ai lumii, Columbia și Afganistan, cooperează la rândul lor cu NATO.

Tot din partea NATO, SUA încearcă în prezent să-și intensifice relațiile militare cu Vietnamul, Myanmar și Timorul de est. Au loc tentative similare în ce privește cele cinci state din Asia centrală. În majoritatea regiunilor unde nu există baze terestre, NATO este reprezentată de nave ale forțelor SUA. Se aprofundează conturarea prezenței strategice și cuprinderea vizibilă a Chinei și Rusiei. Nu ar trebui însă să fie o surpriză că acest lucru atrage consecințe serioase pentru relațiile internaționale.

Extinderea NATO este asociată cu obiectivul nedeclarat de a slăbi pozițiile altora, mai ales ale unor alianțe cum este Organizația de Cooperare de la Shanghai. ‘Gladio’, misterioasa organizație underground a statelor occidentale, care a existat încă din perioada Războiului rece, este un indicator al mijloacelor folosite în acest scop, chiar și nelegale.

Evoluțiile din ultimii ani au evidențiat o Alianță atlantică în continuă expansiune, dar și tot mai slabă. Înfrângerile din Afganistan și Irak, războiul împotriva Iugoslaviei, cu încălcarea legislației internaționale, și invazia din Irak, fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU au fost momente care au marcat acest proces de fragilizare a NATO. Încălcarea gravă a celor patru Convenții de la Geneva și a Convențiilor de la Haga, prin abuzurile asupra deținuților de la Bagram, Abu Ghraib și Guantanamo, precum și zborurile americane care au transportat deținuți către închisori secrete pentru a putea fi torturați în alte țări sunt motive suplimentare ale acestei slăbiri de poziție a Alianței.

Abuzarea de Responsabilitatea de a proteja (R2P) acordată NATO în 2011 de Consiliul de Securitate al ONU pentru binele populației civile din Libia și acțiunile unor state individuale din NATO în criza din Siria au sporit în mod semnificativ rezistența față de NATO.

Noi provocări ca înființarea unei rețele de sisteme de apărare antirachetă în Spania, Polonia, România, Turcia și Germania au întâmpinat rezistența legitimă a Rusiei și au afectat baza de încredere a Consiliului NATO-Rusia.

Dar cum se explică evoluția NATO dintre 1949 și 2013?

Destrămarea Uniunii Sovietice, în decembrie 1991, dizolvarea Pactului de la Varșovia și semnarea în noiembrie 1990 a Cartei de la Paris pentru o Nouă Europă au creat marea șansă de a înlocui Războiul rece cu o pace vibrantă, iar în multe locuri se vorbea de ‘dividendele păcii’. Dar lucrurile au evoluat altfel: NATO nu a devenit istorie, ci a început să-și caute o nouă rațiune de a fi.
Administrația președintelui american George W.Bush și alte cercuri neoconservatoare din SUA doreau menținerea NATO sub conducerea SUA, iar atacurile de la 11 septembrie au încurajat cercurile politice de la Washington să justifice pretențiile de hegemonie ale Statelor Unite. În paralel, sub conducerea SUA, NATO s-a transformat continuu dintr-o alianță defensivă care îi protejează pe cei din interiorul comunității într-o alianță cu o agendă globală. Strategiile NATO din 1991, 1999 și 2010 au demonstrat acest lucru printr-un limbaj clar, conform motto-ului: amenințările noi justifică abordări noi

Or, NATO, care continuă să gândească într-o manieră unipolară, se confruntă în prezent cu o opoziție multipolară. Organizația de Cooperare de la Shanghai și Organizația Tratatului de Securitate Colectivă sunt două exemple de alianțe de securitate venite ca răspuns la evoluția NATO. ‘Trăim într-un context în care forța militară este folosită aproape fără restricții, ceea ce aruncă lumea în abisul conflictelor permanente!’ — a remarcat în 2007 președintele rus Vladimir Putin. De atunci, nivelul de confruntare dintre NATO și tot mai multe țări din Asia, America Latină, Africa și Orientul Mijlociu a crescut permanent, iar conflictele cu Libia, Siria, războiul împotriva talibanilor din Afganistan și Pakistan și cei opt ani de ocupare a Irakului au contribuit semnificativ la polarizarea relațiilor internaționale.

Pe de altă parte, abordarea NATO sub pretextul că trebuie să se apere de un dușman anume are la bază provocări generate de Alianța însăși — un exemplu important: inițiativa antisatelit a SUA conectată cu expansiunea NATO spre est. Odată ce NATO va pune capăt acestei provocări, ‘apărarea’ va deveni nenecesară.

Un rol important în acest sens l-au jucat și evidentele standarde duble ale NATO, corupția politică a anumitor state membre, încălcarea repetată a dreptului internațional sau răspândirea deliberată de informații eronate de către instituții guvernamentale. Un singur exemplu: spectacolul ministrului american al apărării Colin Powell din februarie 2003 din Consiliul de Securitate al ONU pentru a demonstra deținerea de arme de distrugere în masă de către Saddam Hussein, deși se știa prea bine că Irakul fusese dezarmat în 2003 și nu mai reprezenta o amenințare. Cercurile NATO nu au protestat, iar Înalții Reprezentanți ai ONU au susținut implicit invadarea Irakului, prin tăcerea lor.

Responsabilitățile politico-securitare pentru evoluțiile globale, regionale și locale îi revin Consiliului de Securitate al ONU, nu NATO. Într-adevăr, slăbiciunile structurale ale ONU împing Consiliul în incapacitatea de a îndeplini aceste funcții. Comunitatea internațională nu a avut până acum voința politică necesară pentru a examina propunerile de reformă care au fost lansate, pentru a le adopta și apoi implementa. Este vorba inclusiv de propuneri de reformă a Consiliului de Securitate, care au vizat deja componența Consiliului, drepturile de veto sau chestiunile legate de subsidiaritatea altor organizații cum este NATO.

În același timp, integrarea misiunilor Alianței în responsabilitatea ONU este acceptată de toate statele membre ale ONU. Capacitatea existentă și recunoscută a NATO poate avea o contribuție de valoare la gestionarea crizelor și a păcii, ca rezultat al integrării (subsidiarității): războaiele spațiale, terorismul, pirateria, traficul de droguri și de persoane pot fi învinse prin cooperare, în spiritul Capitolului VIII al Cartei Națiunilor Unite privind ‘aranjamentele regionale’.

Cadrul cooperării internaționale este definit în principal de Carta ONU și cele două Pacte internaționale privind drepturile politice, civile, economice, sociale și culturale, a căror respectare este obligatorie pentru toate statele membre ale ONU și deci și ale NATO. Deși în realitate există o cultură a impunității, iar deciziile Consiliului de Securitate sau ale altor foruri care au dus la încălcări grave ale drepturilor omului rămân fără consecințe pentru factorii de decizie — cum s-a văzut în Irak, fosta Iugoslavie sau Libia—, responsabilitatea este o condiție de bază pentru un nou început în relațiile internaționale. Drumul către pace, pe care ar trebui să se înscrie NATO, este unul cunoscut. Odată ce NATO va recunoaște acest drum, va începe și procesul de vindecare.

https://www.facebook.com/tiberiu.tanase?fref=ts

multumesc, Tibi!

 

Leave a Reply