RSS
 

Copiați, copiați, copiați!

30 Mar

Copiați, dragii mei! Majoritatea profesorilor, școlilor și părinților v-au învățat 12 ani să copiați, 12 ani în care au contat notele și succesul școlar, nu dezvoltarea sănătoasă a psihicului și fizicului vostru. Cu orice scop, copiați la BAC! Următorii 4 ani tot asta veți face – pentru că pe ei nu-i interesează ce cunoașteți și cine sunteți. Nici măcar nu-i interesează să vă ajute să fiți mai buni în ceea ce vă place. Nici măcar nu-i interesează ce vă place, de fapt.

Aș pune sub camerele video de la BAC următoarea „axiomă”: Noi ne facem că-nvățăm, ei se fac că ne evaluează!

(Apropo, de ce nu punem camere video în locurile în care se repară drumul, în sălile de operație, în ministere, sau, aoleu, în cabinetele politicienilor?)

În articolul precedent, am prezentat pericolele expuse de Alfie Kohn în legătură cu lauda inutilă și confortabilă pentru părinți („Bravo!”), care nu numai că subminează dorința de a învăța și plăcerea activității însăși, oricare ar fi ea, ci și dăunează încrederii în sine a copilului, care tinde să devină dependent de judecățile adulților. În această postare, am preluat din mai multe articole ale lui Alfie Kohn opinii argumentate precum că notele, ca sistem de evaluare, sunt în totală opoziție cu învățarea și educația.

Recent, o mămică îmi povestea cât de bine este la activitățile la care își duce copilul după orele de grădință: îi pregătesc pentru școală într-un mod foarte serios (copilul are 4 ani), au caiete de sarcini în care fac de 47 de ori aceeași liniuță, li se pun note și chiar sunt ștampilați pe mână copiii care au fost „bravo” în acea zi. Primul meu gând a fost cum oare să-mi feresc copilul de așa grozăvii. Totuși am întrebat ce vede pozitiv în evoluția copilului? S-a gândit foarte mult și a zis: ei, de exemplu, a învățat să stea locului. No comment.

Rezultatul este uniformizarea, blocarea creativității și dezvoltarea individului ca simplu angajat care știe să asculte ordinele.

Notele au devenit obiectivul ultim al elevilor și părinților, al profesorilor și ministerelor. Nici nu contează dacă îți place ce înveți, dacă este util pentru tine ca individ, dacă te stimulează și ajută să înveți și mai mult. Contează doar ce notă ai luat și nu doar ce notă ai luat, ci, din păcate, ce notă ai luat în comparație cu alții. Câte frici, deziluzii, frustrări provoacă aceste note!

„Numai Dumnezeu știe de nota 10” – chiar și pentru Dumnezeu nota i-a fost prescrisă drept obiectiv final.

Ca părinți ar trebui să ne gândim ce contează în ultimă instanță: plăcerea de a cunoaște, polemizarea și creativitatea, asumarea provocărilor cognitive și dezvoltarea unor valori proprii sau memorarea, supunerea, neîncrederea în sine și stagnarea în formule standard care asigură „reușita” școlară. Ce vă doriți de la copiii dumneavoastră? Să aibă note mari sau să învețe, să vrea mereu să descopere sau să aibă succes?

————————————————————————————

http://www.alfiekohn.org/articles.htm#null

„Din păcate, oamenii angajați în domeniul educațional se mulțumesc adesea să activeze în limitele politicilor tradiționale și ale teoriilor acceptate, chiar și atunci când acestea nu au niciun sens. În plus, se pare că prea mulți profesori și-au pierdut capacitatea de a se indigna de lucruri scandaloase. Prea rar se întreabă aceștia „Este oare ceea ce fac cu adevărat în interesul elevilor mei?” și eșuează în a riposta atunci când răspunsul la această întrebare este „Nu”.

Peter Scholtes obișnuia să spună: „Oamenii nu se opun schimbării. Oameni se opun faptului de a fi schimbați.”

În anii ‘80 și ‘90, psihologii din domeniul educațional au studiat în mod sistematic efectele notelor. În urma comparației între elevii care au pus accent pe note și cei care nu au avut asemenea stimuli, s-au conturat trei concluzii ferme:

Notele diminuează interesul elevilor în ceea ce învață. S-a arătat că procesul „orientat spre note” și cel „orientat spre învățare” au o legătură invers proporțională.

Notele determină o preferință pentru sarcinile cele mai ușoare. Convingeți-i pe elevi că ceea ce fac ei va conta în procesul de notare și reacția lor va fi cel mai probail să evite asumarea oricăror riscuri intelectuale nenecesare. Ei vor alege o carte mai scurtă sau un proiect ce vizează o temă deja cunoscută, pentru a minimiza șansa unei nereușite, iar acest lucru se întâmplă nu pentru că ei ar fi „nemotivați”, ci pentru că sunt raționali. Ei reacționează în fața unor adulți care, spunându-le că obiectivul este obținerea unei note mari, le-au transmis mesajul că succesul contează mai mult decât învățarea.

Notele reduc calitatea activității cognitive a elevilor. E posibil ca ei să răsfoiască paginile unei cărți doar pentru a afla „ce trebuie să cunoască”. E mai puțin probabil ca ei să se întrebe „Cum putem fi siguri că asta este adevărat?” și să fie doar interesați dacă „va fi asta în test”. În unul dintre experimente, elevii cărora li s-a spus că vor fi notați pentru învățarea unei teme din domeniul științelor sociale au avut dificultăți mai mari în înțelegerea aspectelor esențiale din text decât elevii cărora li s-a spus că nu vor exista note. În plus, grupul celor notați ținea minte mai puține lucruri peste o săptămână.

Cercetările, de asemenea, arată că mediul orientat spre notare este asociat unui nivel ridicat de copiat (Anderman and Murdock, 2007), că notele (însoțite sau nu de comentarii suplimentare) stimulează frica de eșec, chiar și în cazul elevilor foarte buni (Pulfrey et al., 2011), că eliminarea notelor (în favoarea unui sistem de admis/respins) determină beneficii substanțiale fără niciun dezavantaj vizibil în școlile cu profil medical (White and Fantone, 2010).

Un ucenic și-a întrebat maestrul Zen cât timp îi va lua să atingă iluminarea. „Zece ani”, i-a răspuns maestrul. Ucenicul, însă, a insistat, întrebând cât timp totuși i-ar trebui dacă va învăța foarte mult. „Atunci, 20 de ani”, a spus maestrul. Uimit, ucenicul a întrebat cât timp îi va lua dacă va studia foarte, foarte intens și va deveni cel mai devotat ucenic din Ashram. „În asemenea caz, 30 de ani”, a zis maestrul. Și a explicat: „Dacă îți focusezi un ochi spre cât de aproape ești de atingerea obiectivului tău, îți rămâne doar un singur ochi pentru sarcina propriu-zisă.”

În linii mari, evaluarea academică presupune că ar trebui să adunăm informații despre ce fac elevii și să împărtășim această informație (alături de propria noastră judecată, probabil) cu elevii și, desigur, cu părinții lor. Însă colectarea informațiilor nu necesită testare, iar împărtășirea ei nu necesită note. De fapt, elevilor le-ar fi mult mai bine fără aceste relicve ale unei epoci mai puțin iluminate.

Majoritatea criticilor aduse notării au fost expuse în mod elocvent și convingător cam între patru și opt decenii în urmă (Crooks, 1933; De Zouche, 1945; Kirschenbaum, Simon, & Napier, 1971; Linder, 1940; Marshall, 1968), aceste eseuri timpurii aducându-ne aminte că este evident deja de foarte mult timp că sistemul actual are probleme serioase și că s-au făcut progrese extrem de mici pentru depășirea lor.

Pentru a înțelege de ce studiile vin cu asemenea rezultate despre notare, trebuie să ne îndreptăm atenția dinspre tehnicile educaționale de măsurare spre aspecte psihologice și pedagogice mult mai vaste. Astfel, vom clarifica unele ipoteze greșite despre utilizarea notelor.

Motivarea: Deși este adevărat că unii elevi, după câțiva ani de educație tradițională, ar putea fi descriși ca fiind motivați de note, ce contează cu adevărat este natura motivației lor. Motivația extrinsecă, care presupune o dorință de a obține note mai mari, nu este doar diferită, ci adesea subminează motivația intrinsecă, adică dorința de a învăța ca obiectiv în sine. Dacă stimularea dorinței de învățare este scopul nostru de bază, atunci notarea devine problematică prin însăși natura ei.

Performanța: Psihologii în domeniul educației au arătat că „acordarea unei importanțe sporite evaluării poate submina căutarea excelenței”. Cu cât mai mult elevii sunt determinați să se axeze pe cât de bine fac ceva, cu atât mai puțin implicați tind să devină în legătură cu ceea ce fac.

Orice evaluare trebuie, prin urmare, efectuată cu grijă șu cu măsură, astfel încât elevii să nu devină atât de preocupați de performanța lor (cât de performanți sunt sau, și mai rău, cât de buni sunt în comparație cu alții), încât să nu se mai gândească deloc la învățarea în sine. Chiar și un profesor cu intenții bune poate crea o clasă plină de copii atât de ocupați cu monitorizarea propriilor aptitudini de citire, încât să piardă orice urmă de entuziasm față de povestirile pe care le citesc.

În momentul în care suntem constrânși să ne concentrăm doar asupra unor lucruri care pot fi reduse la cifre, precum numărul greșelilor gramaticale dintr-o compunere sau cel al algoritmilor memorați, gândirea este semnificativ compromisă. Și anume asta se întâmplă când încercăm să încadrăm învățarea pe o scară de 5, 10 sau (doamne ajută) 100 de puncte.

Notarea pentru învățare este, parafrazând un slogan al anilor ‘60, ca bombardarea pentru pace. Notarea și ierarhizarea elevilor (și a eforturilor lor de învățare) sunt în mod inerent contraproductive.

Nu este suficient să înlocuim literele sau cifrele cu etichete („satisfăctor”, „bine” etc). Dacă sortezi elevii în 4 sau 5 categorii, continui să-i notezi de fapt.

Nu numai că procesul de predare este prezentat în formă scrisă și clar stabilită, în care elevilor li se cere să răspundă la comandă unor întrebări bazate pe fapte concrete, ci s-a generalizat un sistem de control comportamental aproape militarist, ce conține metode de umilire publică pentru nesupunere și o serie de recompense pentru obediență, sistem care ne aduce aminte de programele „economiei de jetoane” elaborate în închisori și în spitalele psihiatrice.

Care este totuși numitorul comun al sistemului de notare? Cultul pentru cifre, „inima idolatriei moderne… credința că descrierea cantitativă a lucrurilor este supremă și suficientă” (Roger Jones).

Determinările cantitative pot fi, desigur, interesante: cititorilor le plac listele de genul „top 10” și în răsfoitul știrilor preferă componentele numerice din sport, economie sau meteo. Există ceva reconfortant în ideea de simplitate a specificității. „Cifrele ne ajută să scăpăm de frustrările necunoscutului, deoarece nimic nu pare mai sigur și nu oferă o certitudine mai mare decât o cifră.” (Selma Wassermann) Iar orice se opune tendinței de a fi redus la termeni numerici pare, dimpotrivă, suspicios de vag.

În învățământ, întrebarea „Cum evaluăm (copiii, profesorii, școlile)?” s-a transformat de-a lungul anilor în „Cum măsurăm…?”. Am uitat că evaluarea nu implică măsurare și că cele mai valoroase forme de evaluare sunt calitative. Subiectivitatea nu este un lucru negativ; ea se referă la judecată, care, la rândul ei, reprezintă o capacitate umană minunată și asigură forța motrice a unei societăți democratice. Partea negativă a utilizării cifrelor este să pretindem că am eliminat tocmai subiectivitatea.

Cele mai frecvente motive oferite în sprijinul necesității evaluării:

Sortarea elevilor

Un motiv al evaluării elevilor este nevoia de a-i eticheta în funcție de performanță și, apoi, de a-i sorta ca pe cartofi. Sortarea, la rândul ei, a fost criticată sub diverse aspecte, deși din diferite rațiuni. În primul rând, s-a afirmat că preocuparea noastră derivă din faptul că nu aruncăm corect indivizii în categoriile potrivite. Interesant e că majoritatea cercetărilor arată că performanța elevilor nu se îmbunătățește odată cu o notare mai severă și, invers, că obținerea facilă a unei note mari nu îi determină pe elevi să muncească mai puțin. În al doilea rând, s-a pus în discuție dacă notele pot asigura o sortare eficientă a elevilor. Într-adevăr, studiile confirmă că unul și același profesor poate oferi note diferite unei și aceleiași lucrări prezentate în perioade diferite. Desigur, variația crește și mai tare când lucrarea este evaluată de mai mulți profesori. Ce oferă cu adevărat notarea este o pseudo-precizie, o clasificare suubiectivă deghizată sub numele de evaluare obiectivă. O a treia perspectivă vizează însași natura sortării – problema nu este că repartizăm greșit elevii și că trebuie să încercăm să o facem mai bine, ci că o facem în genere. Procesul sortării este foarte dfierit și adesea incompatibil cu obiectivul de a ajuta elevii să învețe.

Motivarea elevilor

Alt motiv al notării este motivarea elevilor de a munci mai mult așa încât să obțină o evaluare favorabilă. Din păcate, notele funcționează contraproductiv în acest sens, fiind o serie de recompense și pedepse și nu un feedback util. Învățarea de dragul învățării și învățarea ca mijloc de a obține o recompensă sau a scăpa de o pedeapsă sunt două direcții extrem de distincte și chiar antagonice.

Feedback-ul

Unii insistă că evaluarea elevilor se face nu pentru a-i sorta sau a-i motiva, ci pur și simplu pentru a le oferi feedback, astfel încât aceștia să învețe mai eficient mâine decât au facut-o azi. Este bine să ajutăm elevii să înțeleagă problemele lor și să muncească în direcția atingerii unor standarde înalte, dar asta se poate întâmpla atunci când ei „resimt succesul și eșecul nu ca recompensă și pedeapsă, ci ca informație” (Bruner). Notele nu asigura acest lucru. În plus, să reduci munca cuiva la o literă sau o cifră este pur și simplu inutil; un 8 pus pe colțul unei teze nu îi spune nimic elevului despre aspectele impresionante din lucrare sau despre locurile în care poate fi îmbunătățită.

Cerere vs. sprijin

Putem numi aceste două modele opuse – accentul pus pe ceea ce ar trebui elevii să poată face în urma cerințelor noastre vs. accentul pus pe ce putem face noi pentru a susține dezvoltarea elevilor și pentru a-i ajuta să învețe – modelul „cerințelor” și modelul „sprijinului”. Primul model presupune că elevii sunt simpli muncitori obligați să facă o treabă mai bună. Vina este aruncată pe aceștia, spunându-se că elevii „aleg” să nu învețe sau că „au meritat/au câștigat” o anumită notă, astfel eliminând în mod convenabil întreaga responsabilitate de pe umerii profesorilor și deviind atenția de la curriculum și de la modul de predare. De fapt, profesorii evaluează dacă elevii au făcut ce li s-a cerut să facă. Al doilea model, dimpotrivă, îi ajută pe elevi să participe într-o „aventură a ideilor”, ghidând și stimulând înclinația lor naturală de a explora necunoscutul, de a construi semnificații, de a dezvolta competențe și pasiuni pentru jocul de-a cuvintele, de-a cifreleși de-a ideile.

Evaluarea ca sprijin

Există cinci principii ale evaluării care derivă din învățarea ca sprijin:

Evaluarea de orice fel nu trebuie să fie excesivă. Preocuparea elevilor pentru cum fac ceva poate submina interesul penttru ceea ce fac. O îngrijorare exagerată față de performanță poate eroda curiozitatea și, în mod paradoxal, reduce calitatea performanței. În plus, elevii obsedați de performanță tind să evite sarcinile dificile pentru a nu se confrunta cu o evaluare negativă.
Cea mai bună dovadă a faptului că reușim în calitate de profesori vine din observarea comportamentului copiilor și nu din punctaje sau note. Reușita poate fi relevată de faptul că elevii continuă să polemizeze cu interes despre un subiect discutat în clasă și după terminarea orei sau că citesc în timpul liber sau că vorbesc cu pasiune despre ceva descoperit la școală. Acolo unde este stimulat interesul, competențele nu întârzie să apară. Desigur, interesul este greu de cuantificat, însă soluția nu este reîntoarcerea la metodele convenționale de măsurare, ci recunoașterea limitelor măsurărilor.
Trebuie să transformăm școlile în comunități pline de grijă și siguranță. Doar așa elevii pot deveni învățăcei buni și oameni buni. Doar într-un mediu sigur, unde nu există frica de a fi umilit și de a fi judecat aspru, elevii vor ajunge să recunoască faptul că sunt confuzi în legătură cu ce au citit și se vor simți liberi să admită propriile greșeli. Doar dacă vor putea cere ajutorul, se vor putea dezvolta spre mai bine.

Elevii trebuie integrați în procesul de stabilire a criteriilor după care lucrările lor vor fi evaluate și ajutați să se implice în analiza propriei activități în funcție de acele criterii. Astfel se obțin câteva lucruri: elevii capătă un control sporit asupra propriei lor învățări, evaluarea devine mai puțin punitivă și este asigurată o experiență de învățare importantă în sine însăși. În renunțarea la note, elevilor trebuie să li se explice motivele și trebuie consultați cu privire la alternativele posibile și în legătură cu gestionarea acestei perioade de tranziție.”

http://coffeemood.me/2014/01/05/timpul-trece-nota-merge/

Un articol de nota 10!
Felicitari autorului!
TREBUIE SA NE DEA DE GANDIT?

 

Leave a Reply