RSS
 

Archive for martie, 2014

Copiați, copiați, copiați!

30 Mar

Copiați, dragii mei! Majoritatea profesorilor, școlilor și părinților v-au învățat 12 ani să copiați, 12 ani în care au contat notele și succesul școlar, nu dezvoltarea sănătoasă a psihicului și fizicului vostru. Cu orice scop, copiați la BAC! Următorii 4 ani tot asta veți face – pentru că pe ei nu-i interesează ce cunoașteți și cine sunteți. Nici măcar nu-i interesează să vă ajute să fiți mai buni în ceea ce vă place. Nici măcar nu-i interesează ce vă place, de fapt.

Aș pune sub camerele video de la BAC următoarea „axiomă”: Noi ne facem că-nvățăm, ei se fac că ne evaluează!

(Apropo, de ce nu punem camere video în locurile în care se repară drumul, în sălile de operație, în ministere, sau, aoleu, în cabinetele politicienilor?)

În articolul precedent, am prezentat pericolele expuse de Alfie Kohn în legătură cu lauda inutilă și confortabilă pentru părinți („Bravo!”), care nu numai că subminează dorința de a învăța și plăcerea activității însăși, oricare ar fi ea, ci și dăunează încrederii în sine a copilului, care tinde să devină dependent de judecățile adulților. În această postare, am preluat din mai multe articole ale lui Alfie Kohn opinii argumentate precum că notele, ca sistem de evaluare, sunt în totală opoziție cu învățarea și educația.

Recent, o mămică îmi povestea cât de bine este la activitățile la care își duce copilul după orele de grădință: îi pregătesc pentru școală într-un mod foarte serios (copilul are 4 ani), au caiete de sarcini în care fac de 47 de ori aceeași liniuță, li se pun note și chiar sunt ștampilați pe mână copiii care au fost „bravo” în acea zi. Primul meu gând a fost cum oare să-mi feresc copilul de așa grozăvii. Totuși am întrebat ce vede pozitiv în evoluția copilului? S-a gândit foarte mult și a zis: ei, de exemplu, a învățat să stea locului. No comment.

Rezultatul este uniformizarea, blocarea creativității și dezvoltarea individului ca simplu angajat care știe să asculte ordinele.

Notele au devenit obiectivul ultim al elevilor și părinților, al profesorilor și ministerelor. Nici nu contează dacă îți place ce înveți, dacă este util pentru tine ca individ, dacă te stimulează și ajută să înveți și mai mult. Contează doar ce notă ai luat și nu doar ce notă ai luat, ci, din păcate, ce notă ai luat în comparație cu alții. Câte frici, deziluzii, frustrări provoacă aceste note!

„Numai Dumnezeu știe de nota 10” – chiar și pentru Dumnezeu nota i-a fost prescrisă drept obiectiv final.

Ca părinți ar trebui să ne gândim ce contează în ultimă instanță: plăcerea de a cunoaște, polemizarea și creativitatea, asumarea provocărilor cognitive și dezvoltarea unor valori proprii sau memorarea, supunerea, neîncrederea în sine și stagnarea în formule standard care asigură „reușita” școlară. Ce vă doriți de la copiii dumneavoastră? Să aibă note mari sau să învețe, să vrea mereu să descopere sau să aibă succes?

————————————————————————————

http://www.alfiekohn.org/articles.htm#null

„Din păcate, oamenii angajați în domeniul educațional se mulțumesc adesea să activeze în limitele politicilor tradiționale și ale teoriilor acceptate, chiar și atunci când acestea nu au niciun sens. În plus, se pare că prea mulți profesori și-au pierdut capacitatea de a se indigna de lucruri scandaloase. Prea rar se întreabă aceștia „Este oare ceea ce fac cu adevărat în interesul elevilor mei?” și eșuează în a riposta atunci când răspunsul la această întrebare este „Nu”.

Peter Scholtes obișnuia să spună: „Oamenii nu se opun schimbării. Oameni se opun faptului de a fi schimbați.”

În anii ‘80 și ‘90, psihologii din domeniul educațional au studiat în mod sistematic efectele notelor. În urma comparației între elevii care au pus accent pe note și cei care nu au avut asemenea stimuli, s-au conturat trei concluzii ferme:

Notele diminuează interesul elevilor în ceea ce învață. S-a arătat că procesul „orientat spre note” și cel „orientat spre învățare” au o legătură invers proporțională.

Notele determină o preferință pentru sarcinile cele mai ușoare. Convingeți-i pe elevi că ceea ce fac ei va conta în procesul de notare și reacția lor va fi cel mai probail să evite asumarea oricăror riscuri intelectuale nenecesare. Ei vor alege o carte mai scurtă sau un proiect ce vizează o temă deja cunoscută, pentru a minimiza șansa unei nereușite, iar acest lucru se întâmplă nu pentru că ei ar fi „nemotivați”, ci pentru că sunt raționali. Ei reacționează în fața unor adulți care, spunându-le că obiectivul este obținerea unei note mari, le-au transmis mesajul că succesul contează mai mult decât învățarea.

Notele reduc calitatea activității cognitive a elevilor. E posibil ca ei să răsfoiască paginile unei cărți doar pentru a afla „ce trebuie să cunoască”. E mai puțin probabil ca ei să se întrebe „Cum putem fi siguri că asta este adevărat?” și să fie doar interesați dacă „va fi asta în test”. În unul dintre experimente, elevii cărora li s-a spus că vor fi notați pentru învățarea unei teme din domeniul științelor sociale au avut dificultăți mai mari în înțelegerea aspectelor esențiale din text decât elevii cărora li s-a spus că nu vor exista note. În plus, grupul celor notați ținea minte mai puține lucruri peste o săptămână.

Cercetările, de asemenea, arată că mediul orientat spre notare este asociat unui nivel ridicat de copiat (Anderman and Murdock, 2007), că notele (însoțite sau nu de comentarii suplimentare) stimulează frica de eșec, chiar și în cazul elevilor foarte buni (Pulfrey et al., 2011), că eliminarea notelor (în favoarea unui sistem de admis/respins) determină beneficii substanțiale fără niciun dezavantaj vizibil în școlile cu profil medical (White and Fantone, 2010).

Un ucenic și-a întrebat maestrul Zen cât timp îi va lua să atingă iluminarea. „Zece ani”, i-a răspuns maestrul. Ucenicul, însă, a insistat, întrebând cât timp totuși i-ar trebui dacă va învăța foarte mult. „Atunci, 20 de ani”, a spus maestrul. Uimit, ucenicul a întrebat cât timp îi va lua dacă va studia foarte, foarte intens și va deveni cel mai devotat ucenic din Ashram. „În asemenea caz, 30 de ani”, a zis maestrul. Și a explicat: „Dacă îți focusezi un ochi spre cât de aproape ești de atingerea obiectivului tău, îți rămâne doar un singur ochi pentru sarcina propriu-zisă.”

În linii mari, evaluarea academică presupune că ar trebui să adunăm informații despre ce fac elevii și să împărtășim această informație (alături de propria noastră judecată, probabil) cu elevii și, desigur, cu părinții lor. Însă colectarea informațiilor nu necesită testare, iar împărtășirea ei nu necesită note. De fapt, elevilor le-ar fi mult mai bine fără aceste relicve ale unei epoci mai puțin iluminate.

Majoritatea criticilor aduse notării au fost expuse în mod elocvent și convingător cam între patru și opt decenii în urmă (Crooks, 1933; De Zouche, 1945; Kirschenbaum, Simon, & Napier, 1971; Linder, 1940; Marshall, 1968), aceste eseuri timpurii aducându-ne aminte că este evident deja de foarte mult timp că sistemul actual are probleme serioase și că s-au făcut progrese extrem de mici pentru depășirea lor.

Pentru a înțelege de ce studiile vin cu asemenea rezultate despre notare, trebuie să ne îndreptăm atenția dinspre tehnicile educaționale de măsurare spre aspecte psihologice și pedagogice mult mai vaste. Astfel, vom clarifica unele ipoteze greșite despre utilizarea notelor.

Motivarea: Deși este adevărat că unii elevi, după câțiva ani de educație tradițională, ar putea fi descriși ca fiind motivați de note, ce contează cu adevărat este natura motivației lor. Motivația extrinsecă, care presupune o dorință de a obține note mai mari, nu este doar diferită, ci adesea subminează motivația intrinsecă, adică dorința de a învăța ca obiectiv în sine. Dacă stimularea dorinței de învățare este scopul nostru de bază, atunci notarea devine problematică prin însăși natura ei.

Performanța: Psihologii în domeniul educației au arătat că „acordarea unei importanțe sporite evaluării poate submina căutarea excelenței”. Cu cât mai mult elevii sunt determinați să se axeze pe cât de bine fac ceva, cu atât mai puțin implicați tind să devină în legătură cu ceea ce fac.

Orice evaluare trebuie, prin urmare, efectuată cu grijă șu cu măsură, astfel încât elevii să nu devină atât de preocupați de performanța lor (cât de performanți sunt sau, și mai rău, cât de buni sunt în comparație cu alții), încât să nu se mai gândească deloc la învățarea în sine. Chiar și un profesor cu intenții bune poate crea o clasă plină de copii atât de ocupați cu monitorizarea propriilor aptitudini de citire, încât să piardă orice urmă de entuziasm față de povestirile pe care le citesc.

În momentul în care suntem constrânși să ne concentrăm doar asupra unor lucruri care pot fi reduse la cifre, precum numărul greșelilor gramaticale dintr-o compunere sau cel al algoritmilor memorați, gândirea este semnificativ compromisă. Și anume asta se întâmplă când încercăm să încadrăm învățarea pe o scară de 5, 10 sau (doamne ajută) 100 de puncte.

Notarea pentru învățare este, parafrazând un slogan al anilor ‘60, ca bombardarea pentru pace. Notarea și ierarhizarea elevilor (și a eforturilor lor de învățare) sunt în mod inerent contraproductive.

Nu este suficient să înlocuim literele sau cifrele cu etichete („satisfăctor”, „bine” etc). Dacă sortezi elevii în 4 sau 5 categorii, continui să-i notezi de fapt.

Nu numai că procesul de predare este prezentat în formă scrisă și clar stabilită, în care elevilor li se cere să răspundă la comandă unor întrebări bazate pe fapte concrete, ci s-a generalizat un sistem de control comportamental aproape militarist, ce conține metode de umilire publică pentru nesupunere și o serie de recompense pentru obediență, sistem care ne aduce aminte de programele „economiei de jetoane” elaborate în închisori și în spitalele psihiatrice.

Care este totuși numitorul comun al sistemului de notare? Cultul pentru cifre, „inima idolatriei moderne… credința că descrierea cantitativă a lucrurilor este supremă și suficientă” (Roger Jones).

Determinările cantitative pot fi, desigur, interesante: cititorilor le plac listele de genul „top 10” și în răsfoitul știrilor preferă componentele numerice din sport, economie sau meteo. Există ceva reconfortant în ideea de simplitate a specificității. „Cifrele ne ajută să scăpăm de frustrările necunoscutului, deoarece nimic nu pare mai sigur și nu oferă o certitudine mai mare decât o cifră.” (Selma Wassermann) Iar orice se opune tendinței de a fi redus la termeni numerici pare, dimpotrivă, suspicios de vag.

În învățământ, întrebarea „Cum evaluăm (copiii, profesorii, școlile)?” s-a transformat de-a lungul anilor în „Cum măsurăm…?”. Am uitat că evaluarea nu implică măsurare și că cele mai valoroase forme de evaluare sunt calitative. Subiectivitatea nu este un lucru negativ; ea se referă la judecată, care, la rândul ei, reprezintă o capacitate umană minunată și asigură forța motrice a unei societăți democratice. Partea negativă a utilizării cifrelor este să pretindem că am eliminat tocmai subiectivitatea.

Cele mai frecvente motive oferite în sprijinul necesității evaluării:

Sortarea elevilor

Un motiv al evaluării elevilor este nevoia de a-i eticheta în funcție de performanță și, apoi, de a-i sorta ca pe cartofi. Sortarea, la rândul ei, a fost criticată sub diverse aspecte, deși din diferite rațiuni. În primul rând, s-a afirmat că preocuparea noastră derivă din faptul că nu aruncăm corect indivizii în categoriile potrivite. Interesant e că majoritatea cercetărilor arată că performanța elevilor nu se îmbunătățește odată cu o notare mai severă și, invers, că obținerea facilă a unei note mari nu îi determină pe elevi să muncească mai puțin. În al doilea rând, s-a pus în discuție dacă notele pot asigura o sortare eficientă a elevilor. Într-adevăr, studiile confirmă că unul și același profesor poate oferi note diferite unei și aceleiași lucrări prezentate în perioade diferite. Desigur, variația crește și mai tare când lucrarea este evaluată de mai mulți profesori. Ce oferă cu adevărat notarea este o pseudo-precizie, o clasificare suubiectivă deghizată sub numele de evaluare obiectivă. O a treia perspectivă vizează însași natura sortării – problema nu este că repartizăm greșit elevii și că trebuie să încercăm să o facem mai bine, ci că o facem în genere. Procesul sortării este foarte dfierit și adesea incompatibil cu obiectivul de a ajuta elevii să învețe.

Motivarea elevilor

Alt motiv al notării este motivarea elevilor de a munci mai mult așa încât să obțină o evaluare favorabilă. Din păcate, notele funcționează contraproductiv în acest sens, fiind o serie de recompense și pedepse și nu un feedback util. Învățarea de dragul învățării și învățarea ca mijloc de a obține o recompensă sau a scăpa de o pedeapsă sunt două direcții extrem de distincte și chiar antagonice.

Feedback-ul

Unii insistă că evaluarea elevilor se face nu pentru a-i sorta sau a-i motiva, ci pur și simplu pentru a le oferi feedback, astfel încât aceștia să învețe mai eficient mâine decât au facut-o azi. Este bine să ajutăm elevii să înțeleagă problemele lor și să muncească în direcția atingerii unor standarde înalte, dar asta se poate întâmpla atunci când ei „resimt succesul și eșecul nu ca recompensă și pedeapsă, ci ca informație” (Bruner). Notele nu asigura acest lucru. În plus, să reduci munca cuiva la o literă sau o cifră este pur și simplu inutil; un 8 pus pe colțul unei teze nu îi spune nimic elevului despre aspectele impresionante din lucrare sau despre locurile în care poate fi îmbunătățită.

Cerere vs. sprijin

Putem numi aceste două modele opuse – accentul pus pe ceea ce ar trebui elevii să poată face în urma cerințelor noastre vs. accentul pus pe ce putem face noi pentru a susține dezvoltarea elevilor și pentru a-i ajuta să învețe – modelul „cerințelor” și modelul „sprijinului”. Primul model presupune că elevii sunt simpli muncitori obligați să facă o treabă mai bună. Vina este aruncată pe aceștia, spunându-se că elevii „aleg” să nu învețe sau că „au meritat/au câștigat” o anumită notă, astfel eliminând în mod convenabil întreaga responsabilitate de pe umerii profesorilor și deviind atenția de la curriculum și de la modul de predare. De fapt, profesorii evaluează dacă elevii au făcut ce li s-a cerut să facă. Al doilea model, dimpotrivă, îi ajută pe elevi să participe într-o „aventură a ideilor”, ghidând și stimulând înclinația lor naturală de a explora necunoscutul, de a construi semnificații, de a dezvolta competențe și pasiuni pentru jocul de-a cuvintele, de-a cifreleși de-a ideile.

Evaluarea ca sprijin

Există cinci principii ale evaluării care derivă din învățarea ca sprijin:

Evaluarea de orice fel nu trebuie să fie excesivă. Preocuparea elevilor pentru cum fac ceva poate submina interesul penttru ceea ce fac. O îngrijorare exagerată față de performanță poate eroda curiozitatea și, în mod paradoxal, reduce calitatea performanței. În plus, elevii obsedați de performanță tind să evite sarcinile dificile pentru a nu se confrunta cu o evaluare negativă.
Cea mai bună dovadă a faptului că reușim în calitate de profesori vine din observarea comportamentului copiilor și nu din punctaje sau note. Reușita poate fi relevată de faptul că elevii continuă să polemizeze cu interes despre un subiect discutat în clasă și după terminarea orei sau că citesc în timpul liber sau că vorbesc cu pasiune despre ceva descoperit la școală. Acolo unde este stimulat interesul, competențele nu întârzie să apară. Desigur, interesul este greu de cuantificat, însă soluția nu este reîntoarcerea la metodele convenționale de măsurare, ci recunoașterea limitelor măsurărilor.
Trebuie să transformăm școlile în comunități pline de grijă și siguranță. Doar așa elevii pot deveni învățăcei buni și oameni buni. Doar într-un mediu sigur, unde nu există frica de a fi umilit și de a fi judecat aspru, elevii vor ajunge să recunoască faptul că sunt confuzi în legătură cu ce au citit și se vor simți liberi să admită propriile greșeli. Doar dacă vor putea cere ajutorul, se vor putea dezvolta spre mai bine.

Elevii trebuie integrați în procesul de stabilire a criteriilor după care lucrările lor vor fi evaluate și ajutați să se implice în analiza propriei activități în funcție de acele criterii. Astfel se obțin câteva lucruri: elevii capătă un control sporit asupra propriei lor învățări, evaluarea devine mai puțin punitivă și este asigurată o experiență de învățare importantă în sine însăși. În renunțarea la note, elevilor trebuie să li se explice motivele și trebuie consultați cu privire la alternativele posibile și în legătură cu gestionarea acestei perioade de tranziție.”

http://coffeemood.me/2014/01/05/timpul-trece-nota-merge/

Un articol de nota 10!
Felicitari autorului!
TREBUIE SA NE DEA DE GANDIT?

 

Romania – NATO – 10 ani!

29 Mar

În urmă cu 10 ani, la 29 martie 2004, România devenea stat membru cu drepturi depline al Alianţei Nord-Atlantice (NATO), acesta fiind considerat unul dintre cele mai mari succese ale politicii româneşti din 1989 până în prezent.
Integrarea în structura nord-atlantică a fost un proces îndelungat, a cărui constantă a fost larga susţinere a poporului român, pentru care calitatea de membru al Alianţei echivalează cu garanţia securităţii şi stabilităţii pe plan extern. Un rol activ al României în cadrul NATO reprezintă o condiţie esenţială pentru promovarea intereselor naţionale la nivel inter-aliat şi integrarea preocupărilor de securitate ale României în procesul decizional al Alianţei Nord-Atlantice.
România şi-a depus oficial candidatura la NATO în 1993 şi, un an mai târziu, a fost primul stat care a răspuns invitaţiei de a participa la Parteneriatul pentru Pace (PfP), devenind astfel primul stat din Europa Centrală şi de Est care a aderat la PfP.
În aprilie 1999, NATO a lansat Planul de Acţiune în vederea admiterii de noi membri (MAP – Membership Action Plan). Pe baza acestuia, România şi-a pregătit propriul Plan Naţional de pregătire pentru Aderare (PNA), care stabilea obiective, măsuri şi termene de realizare în vederea aderării la Alianţă.
La Summit-ul NATO de la Praga, din 21 noiembrie 2002, pe baza evaluării progreselor înregistrate de statele candidate, şefii de state şi de guverne ai ţărilor membre NATO au decis invitarea României, alături de alte şase state – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia şi Slovenia, să înceapă convorbirile pentru aderare la Alianţa Nord-Atlantică.
Protocoalele de aderare la NATO pentru România şi pentru celelalte şase state invitate să adere au fost semnate în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Bruxelles, la 26 martie 2003.
La 29 martie 2004, România a aderat la NATO prin depunerea instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al SUA, stat depozitar al Tratatului Alianţei Nord-Atlantice.
Depunerea instrumentelor de ratificare a fost urmată, la 2 aprilie 2004, de ceremonia arborării oficiale a drapelului României la sediul NATO. Începând cu anul 2005, „Ziua NATO” se sărbătoreşte în România în prima duminică a lunii aprilie.

Dezvoltarea capabilităţilor în Armata României este parte integrantă a procesului de planificare a apărării şi are drept scop constituirea unui pachet de forţe care să asigure îndeplinirea misiunilor naţionale şi a angajamentelor internaţionale asumate, astfel:
 derularea activităţilor pentru implementarea Obiectivelor Forţei 2008, respectiv a noilor Ţinte de capabilităţi 2013;
 derularea proiectelor/programelor de dezvoltare a capabilităţilor în cadrul angajamentelor naţionale asumate anterior conceptului NATO Smart Defence (concept ce vizează utilizarea cu maximum de eficienţă a resurselor alocate pentru apărare, în scopul respectării nivelului de ambiţie al Alianţei şi menţinerii capacităţii de îndeplinire a misiunilor), cât şi în cadrul acestuia;
 derularea proiectelor pentru realizarea capabilităţilor prin cooperare bilaterală.

În esenţă, în cei 10 ani, anterior apariţiei conceptului Smart Defence (înainte de 2010), Armata României şi-a asumat participarea la şase programe/proiecte:
 Sistemul Aliat de Supraveghere Terestră – Allied Ground Surveillance (AGS);
 Forţa Aeropurtată NATO de Avertizare Timpurie şi Control – NATO Airborne Early Warning and Control (NAEW&C);
 Sistemul de Comandă-Control Aerian al NATO – Air Command and Control System (ACCS);
 Apărarea împotriva rachetelor balistice – Ballistic Missile Defence (BMD);
 Modulul NATO de comunicaţii şi informatică dislocabil – Deployable Communications Module (DCM E);
 Capabilitatea de transport aerian strategic – Strategic Airlift Capability (SAC).

În cadrul conceptului „Smart Defence”, România vizează 46 din cele 148 de proiecte, împărţite în cadrul celor trei domenii (Tier) astfel:
 participă la 16 din cele 27 proiecte cuprinse în Tier 1 (proiecte care au o naţiune lider şi se apreciază că pot fi implementate);
 interesată de 22 din 54 de proiecte cuprinse în Tier 2 (proiecte pentru care a fost manifestată o dorinţă moderată de participare a naţiunilor şi nu a fost identificată o naţiune lider);
 interesată pe termen lung de 8 din cele 67 de proiecte incluse în Tier 3 (proiecte care nu pot fi dezvoltate deocamdată din cauza resurselor insuficiente şi a interesului scăzut manifestat de naţiuni, dar care prezintă un bun potenţial pentru dezvoltarea ulterioară).
sursa: MApN-ROMÂNIA – NATO
Primii zece ani

 
 

Jens Stoltenberg-secretar general al NATO

29 Mar

După danezul Anders Fogh Rasmussen, un alt scandinav devine secretar general al NATO, conform deciziei pe care au luat-o reprezentanţii statelor membre în Alianţa Nord-Atlantică.

Jens Stoltenberg deţine momentan funcţia de şef al grupării parlamentare a formaţiunii social-democrate Partidul Muncitorilor din Norvegia. Stoltenberg a fost de asemenea de două ori prim-ministrul ţării sale. Prima oară, din 2000 până în 2001. În 2005, a revenit în funcţia de premier, pe care a păstrat-o până în 2013.

Rezultatele de la alegerile din 2013 au consfinţit faptul că social-democraţii lui Stoltenberg rămân a doua forţă politică a ţării, însă coaliţia care guvernase Norvegia până la acea vreme n-a reuşit să obţină un număr suficient de mandate. Astfel, guvernul a fost preluat de conservatoarea Erna Solberg.

Proba de foc Utöya

Stoltenberg a ajuns în atenţia presei din întreaga lume odată cu atentatul pus la cale de Breivik, pe insula Utöya, într-un centru al tineretului social-democrat, şi care s-a soldat cu 70 de victime.

După atentat, Stoltenberg, el însuşi fost şef al organizaţiei de tineret a social-democraţilor, a preluat rolul de tătuc al naţiunii, făcând constant apel la calm, uneori chiar şi cu lacrimi în ochi.

“Răspunsul norvegian la violenţă este mai multă democraţie, mai multă deschidere şi mai multă implicare din punct de vedere politic”, spunea la acea vreme Stoltenberg. Pentru unii analişti, momentele care au urmat atentatului de pe insula Utöya au fost adevărate probe de foc pentru politicianul Stoltenberg.

Marea provocare – Rusia

Jens Stoltenberg va fi un şef al NATO cu orientări mai degrabă politico-civile, decât unui cu orientare militară, spune Harald Stanghelle, ziarist la cel mai important cotidian din Norvegia, Aftenposten. În opinia acestuia, “Stoltenberg va fi mai mult secretar decât general”.

Jurnalistul subliniază însă că noul şef al NATO are deja relaţii foarte bune cu mulţi preşedinţi şi şefi de guvern din ţările NATO, mai ales cu Obama, Merkel şi Cameron. În plus, Franţa pare să fie o mare susţinătoare a norvegianului.

Fără îndoială, cea mai importantă situaţie pe care va trebui să o gestioneze Stoltenberg este criza din Crimeea. Anexarea acestei peninsule de către Rusia este considerată de unii specialişti drept cea mai importantă degradare a relaţiilor între NATO şi Moscova, după intervenţia URSS în Cehoslovacia în 1968.

Încă de la apariţia primelor tensiuni în Ucraina, cu precădere americanii au sugerat aliaţilor europeni ai NATO să aloce sume şi mai mari în domeniul apărării, solicitare care devine din ce în ce mai insistentă.

Din acest punct de vedere, viitorul secretar general al NATO pare a împărtăşi părerea colegilor americani, fiind singurul premier european care, în vreme ce miniştrii celorlalte NATO scădeau bugetele pentru apărare, a decis alocarea de sume suplimentare în acest domeniu.

Unitatea NATO devine prioritatea unui secretar general al Alianţei, care, în tinereţea lui, era un oponent al acestei organizaţii.

http://www.dw.de/jens-stoltenberg-noul-secretar-general-al-nato/a-17530078

 

Presedintia-40 de ani!

28 Mar

Astazi se implinesc 40 de ani de la instituirea functiei de presedinte in Romania.
Nimeni nu a zis nimic!!
Poate asa trebuie!
Eu incerc a puncta evenimentul care a avut loc:

Deţinerea puterii absolute a fost confirmată în cadrul Plenarei CC al PCR din 25-26 martie 1974, care, alături de modificarea statutului partidului, numirile şi schimbările din funcţii, a hotărât în unanimitate instituirea funcţiei de preşedinte al RSR şi înaintarea către Marea Adunare Naţională a propunerii alegerii lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de Preşedinte al RSR.

Pentru ca schimbările instituţionale preconizate să îndeplinească criteriile de legalitate, se impunea modificarea Legii fundamentale şi a Regulamentului de funcţionare a M.A.N., noile prevederi fiind aprobate în cadrul aceleiaşi Plenare din data de 26 martie. Acestea vizau principalele atribuţii ale Marii Adunări Naţionale, ale Consiliului de Stat şi ale Consiliului de Miniştri, introducând în cadrul “Titlului III. Organele supreme ale puterii de stat”, o nouă secţiune intitulată Preşedintele Republicii Socialiste România. Articolul 69 din Constituţie prevede caracterul funcţiei, mandatul, jurământul şi atribuţiile. Conform actului fundamental: Preşedintele Republicii Socialiste România este şeful statului şi reprezintă puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale ale Republicii Socialiste România – art. 69(1), şi este comandantul suprem al forţelor armate şi preşedintele Consiliului Apărării Republicii Socialiste România – art. 69(4).

Atribuţii:
1. Prezidează Consiliul de Stat;
2. Prezidează şedinţele Consiliului de Miniştri atunci când apare necesar;
3. Numeşte şi revocă, la propunerea preşedintelui Consiliului de Miniştri, vicepreşedinţii Consiliului de Miniştri, miniştrii şi preşedinţii altor organe centrale ale administraţiei de stat, care fac parte din Consiliul de Miniştri; numeşte şi revocă pe conducătorii organelor centrale de stat, care nu fac parte din Consiliul de Miniştri; numeşte şi revocă pe membrii Tribunalului Suprem.
4. În timpul în care Marea Adunare Naţională nu este întrunită în plenul său, numeşte şi revocă pe preşedintele Tribunalului Suprem şi pe procurorul general;
5. Acordă gradele de general, amiral şi mareşal;
6. Conferă decoraţiile şi titlurile de onoare; autoriză purtarea decoraţiilor conferite de alte state;
7. Acordă graţierea;
8. Acordă cetăţenia, aprobă renunţarea la cetăţenie şi retrage cetăţenia română; aprobă stabilirea domiciliului în România pentru cetăţenii altor state;
9. Acordă dreptul de azil;
10. Stabileşte rangurile misiunilor diplomatice, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai Republicii Socialiste România;
11. Primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai altor state;
12. Încheie tratate internaţionale în numele Republicii Socialiste România; poate da împuterniciri, în acest scop, preşedintelui ori unor membri ai Consiliului de Miniştri sau unor reprezentanţi diplomatici;
13. În interesul apărării Republicii Socialiste România, al asigurării ordinii publice sau securităţii statului, proclamă, în caz de urgenţă, în unele localităţi sau pe întreg teritoriul ţării, starea de necesitate.

O dată aprobată modificarea Constituţiei, nu a rămas decât punerea în scenă a spectacolului „alegerii” în funcţie. Discuţiile privind desfăşurarea ceremoniei s-au purtat în şedinţa C.Ex., desfăşurată cu o zi înaintea evenimentului. Propunerile au fost făcute de către Emil Bodnăraş şi vizau înaintarea propunerii către preşedintele MAN, supunerea la vot (vot deschis), urmând desfăşurarea întregii ceremonii (primirea eşarfei tricolore, rostirea jurământului, intonarea Imnului Republicii, discursului preşedintelui învestit). Sunt discutate şi o serie de detalii precum locul exact al depunerii jurământului, plasarea drapelului tricolor şi a steagului partidului, poziţia colaboratorilor apropiaţi etc. Rând pe rând, membrii C.Ex. se întrec în propuneri care mai de care mai măgulitoare, de la prezenţa unei gărzi militare cu drapel până la completarea ceremoniei cu salve de tunuri. Responsabil în cadrul Secretariatului CC al PCR cu Secţia Propagandă şi Agitaţie, Leonte Răutu propune transmiterea ceremoniei în direct la televiziune, turnarea unui film in legătura cu acest moment şi prezenţa, în toate oraşele ţării, în instituţii, a portretului preşedintelui şi a drapelelor.

Ceremonia desfăşurată la sediul MAN a fost una fastuoasă, demnă de un suveran, culminând cu înmânarea „sceptrului prezidenţial” de către Stefan Voitec, în faţa plenului Marii Adunări Naţionale. Legitimarea actului a fost dată şi de prezenţa numeroasă şi reprezentativă. În lojile oficiale ale sălii de şedinţe se regăsesc membrii noii echipe de conducere, alături de vechi ilegalişti fideli secretarului general (Ion Gh. Maurer, Emil Bodnăraş, Maxim Berghianu, Elena Ceauşescu, Gheorghe Cioară, Lina Ciobanu, Florian Dănălache, Constantin Drăgan, Emil Drăgănescu, Janos Fazekas, Petre Lupu, Manea Mănescu, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Pană, Dumitru Popescu, Gheorghe Rădulescu, Leonte Răutu, Gheorghe Stoica, Virgil Trofin, Ilie Verdeţ şi Vasile Vâlcu). Participă de asemenea membri supleanţi şi secretari ai CEx. al CC al PCR, membri ai Consiliului de Stat, ai guvernului, conducători de instituţii centrale şi organizaţii obşteşti, oameni ai muncii, academicieni, oameni de ştiinţă şi cultură, ziarişti români şi străini, şefi ai misiunilor diplomatice etc.

Pe un fond general „solemn”, de „mare însufleţire”, cu „îndelungi ovaţii, „urale nesfârşite”, „aclamaţii puternice”, „puternice aplauze”, aşa cum prezenta Scânteia desfăşurarea întregii ceremonii, are loc „întronarea” primului preşedinte al RSR. Emil Bodnăraş, vicepreşedinte a Consiliului de Stat, înaintează propunerea de alegere a Preşedintelui Republicii:

„Pentru alegerea preşedintelui Republicii, a primului preşedinte al Republicii Socialiste România, propun Marii Adunări Naţionale, în numele Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi al Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste, candidatura omului care a dat atât de mult patriei şi poporului său, cauzei mari a socialismului, colaborării paşnice între popoare, progresului civilizaţiei umane şi păcii – secretarul general al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu”. (Scânteia, 29 martie 1974)

La ora 11.37, deputaţii MAN aleg şi proclamă în unanimitate pe Nicolae Ceauşescu în funcţia de preşedinte al RSR. În numele MAN, Stefan Voitec se adresează preşedintelui ales:

„În aceste momente solemne ale învestiturii dumneavoastră în înalta funcţie de preşedinte al R.S.R. şi comandant suprem al forţelor armate, în numele Marii Adunări Naţionale, vă rog să primiţi simbolurile demnităţii şi prestigiului, ale puterii de stat, ale autorităţii suverane a poporului român, ale voinţei sale de a se dezvolta liber şi independent, pe calea socialismului şi comunismului” (Scânteia, 29 martie 1974).

Nicolae Ceauşescu primeşte din mâna lui Ştefan Voitec eşarfa tricoloră cu stema ţării şi sceptrul. Obiectul care a suscitat cele mai multe controverse a fost fără îndoială sceptrul, care aşa cum îl prezenta Silviu Curticeanu „în mâna lui Ceauşescu a devenit grotesc şi tragic, un însemn al unei puteri dictatoriale absolute”. Dacă eşarfa tricoloră primită simboliza naţiunea română, sceptrul se dorea a fi însemnul prezidenţial al puterii de stat şi de comandant suprem al forţelor armate. Interesant este faptul că în şedinţa C.Ex. din 27 martie, desfăşurată cu o zi înainte de eveniment, singurul simbol asupra căruia s-a convenit a fi înmânat a fost eşarfa tricoloră.

Revenind la ritualul desfăşurat în sediul MAN, Ceauşescu rosteşte, cu mâna pe Constituţia R.S.R., jurământul în faţa plenului şi semnează documentul, după care urmează intonarea Imnului de stat şi arborarea drapelelor de partid şi de stat. Ceremonia se încheie cu discursul omagial al lui preşedintelui M.A.N. şi cuvântarea „suveranului”, întregul eveniment fiind transmis în direct la radio şi televiziune.

Gest ironic sau nu, Salvador Dali îi trimite o telegramă preşedintelui RSR în care îşi arată aprecierea pentru „demersul istoric de instaurare a sceptrului prezidenţial”, telegramă publicată în Scîn­teia la 4 aprilie 1974.

Momentul 28 martie 1974 rămâne în istoria comunismului românesc drept oficializarea dictaturi personale a lui Nicolae Ceauşescu şi totodată „primul semn palpabil al derulării unui scenariu dinastic”, încheiat în mod violent 15 ani mai târziu.

http://ceausescunicolae.wordpress.com/2013/05/04/intronarea-presedintelui-nicolae-ceausescu-28-martie-1974/

 
 

1914-2014.Nationalism toxic

22 Mar

Anul acesta se împlinesc o sută de ani de la începerea Primului Război Mondial. Mulţi experţii remarcă asemănarea dintre situaţia de acum şi cea de atunci, nu doar în economie, ci şi pe plan politic.

Primul Război Mondial a fost pus la cale timp de câteva decenii. La Congresul de la Berlin din anul 1878 s-a rupt de fapt „uniunea dintre trei împăraţi” – rus, german şi austro-ungar. În jurul anilor 90 ai secolului al XIX-lea, lumea a fost împărţită între „vechile” puteri europene – Anglia, Franţa, Portugalia, Olanda. Belgia. Dintre celelalte mari puteri, Rusia era ocupată cu stăpânirea Estului, iar americanii cucereau Vestul Sălbatic. Germania a rămas pe dinafară, iar nemţii, nemulţumiţi de această situaţie, au început să vorbească despre o nouă reîmpărţire a lumii, ceea ce a şi dus la război.

După înfrângerea în acest război, Rusia şi-a intensificat politica externă în Europa. Iar Marea Britanie, dorind hegemonia în Europa, a încercat să joace rolul de arbitru internaţional.

În prezent, SUA în locul Marii Britanii şi-au luat rolul de arbitru internaţional, iar Germania, deşi a devenit un colos economic, nu este independentă în politică. Ca şi acum o sută de ani nu este determinat locul ei pe „tabla de şah” mondială. Dar cât de mult timp Washingtonul va mai putea ţine Germania în sfera sa de influenţă? Căci nu este vorba de Polonia, Muntenegru sau Albania.

În secolul al XXI-lea au apărut noi jucători. Este vorba despre ţările BRICS, printre care se numără şi Rusia. După anul 2000, Moscova a revenit pe arena mondială. Mizând pe formarea unei alte ordini mondiale, ea a demonstrat în cazul Siria că securitatea în lume poate fi asigurată doar împreună cu Rusia. Însă ideea propusă de Rusia de a se forma de la Oceanul Atlantic până la Oceanul Pacific un spaţiu economic şi umanitar unitar nu place tuturor. În mesajul său către Consiliul Federaţiei Vladimir Putin a menţionat că Rusia a obosit „să mai fie pusă la colţ” de Occident, care „ne dezamăgeşte şi ia decizii în spatele nostru”.

În secolul al XXI-lea cursa înarmărilor nu este de domeniul trecutului. Există un acord privind reducerea armelor strategice de ofensivă, dar există şi tot mai multe întrebări cât este de respectat.

Dacă e să vorbim despre economie, criza financiară s-a declanşat în SUA înainte de Primul Război Mondial, în anul 1907. S-a prăbuşit piaţa de capital de la New York, ţara a intrat în recesiune. Din SUA şi Anglia, criza s-a răspândit în Franţa, Italia şi alte ţări. Criza prin care trece lumea acum a început tot în SUA, în anul 2007. Deja de 7 ani nimeni nu poate evalua profunzimea ei şi nimeni nu ştie când se va încheia.

Este greu de spus cât de juste pot fi astfel de paralele. Este clar un singur lucru – în secolul trecut crizele internaţionale, complicate de disputele teritoriale, au fost un stimul pentru consolidarea de uniuni politico-militare şi pentru intensificarea pregătirii de război. Atmosfera de pe arena mondială de astăzi este foarte asemănătoare cu cea din acea perioadă, iar ideologii marxismului afirmau că istoria se dezvoltă în spirală.
Mai mult: http://romanian.ruvr.ru/2014_03_21/1914-2014-Paralele-2060/

 

NATO- 28 de state

21 Mar

Acordul de la Washington din 1949 — tratatul NATO — a cerut soluționarea ‘pașnică’ a conflictelor și a declarat că interesele geopolitice ale Alianței transatlantice nu vor trece de granițele statelor membre ale NATO. Tratatul NATO notează faptul că statele NATO își însușesc Carta Națiunilor Unite și acceptă să-i fie subsidiare. Or, aceasta înseamnă că drepturile omului se aplică tuturor, că interesele geopolitice ale țărilor NATO sunt limitate la teritoriul lor și că operațiunile militare sunt permise doar dacă au în vedere apărarea zonei aliate — cu o particularitate: statele NATO pot decide dacă, în opinia lor, Consiliul de Securitate al ONU a luat toate măsurile ‘adecvate’ necesare, iar atunci când consideră că nu este cazul pot acționa în virtutea Articolului 5 al Tratatului de la Washington, fără a mai invoca Articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite. Ceea ce demonstrează că, de la bun început, conducerea NATO a gândit la fel cum acționează în prezent — cu alte cuvinte, s-a pus și în trecut, cum se pune și astăzi la îndoială ‘dreptul de monopol’ al Consiliului de Securitate al ONU, acesta fiind singurul organism care are dreptul de a decide dacă să se intervină militar sau cu alte mijloace.

În cei 64 de ani trecuți de la înființarea NATO, relațiile internaționale s-au schimbat considerabil. NATO cu 12 state din 1949 s-a transformat în NATO cu 28 de state, în 2013, și devine în tot mai mare măsură un organism global al politicii de securitate, în această epocă a hiper-conectării. ‘Suntem pregătiți să dezvoltăm un dialog practic și o cooperare practică, împreună cu toate țările și organizațiile relevante de pe glob care ne împărtășesc interesul față de relații internaționale pașnice’, se arată în strategia NATO din 2010.

Mai mult, NATO insistă că misiunea sa este de a răspunde tuturor problemelor majore de securitate militară și a drepturilor omului. În acest sens, securitatea energetică este una din principalele priorități. Senatorul american Richard Lugar a mers un pas mai departe, subliniind că NATO poate interveni militar în baza Articolului 5 din Statut atunci când accesul unor state membre ale Alianței la surse de energie se află în pericol, undeva pe glob — fiind vorba, totuși, de o încălcare gravă a dreptului internațional, dacă are loc.

Nu a mai rămas mare lucru din subsidiaritatea NATO față de ONU, în 2013! Rezultatul este o rețea de 28 de state legate prin ‘Parteneriate pentru Pace’ în întreaga lume. În aceasta sunt implicate și mai multe foste țări din URSS. Există și un acord de dialog cu statele mediteraneene. Prin intermediul așa-zisei ‘Inițiative de la Istanbul’, țările Americii de Nord și ale Orientului Mijlociu sunt incluse în agenda NATO. Există de asemenea legături speciale între NATO și statele din Golf plus Yemen. Mai mult, forțele navale israeliene cooperează cu forțele navale ale NATO. Au fost încheiate acorduri speciale între NATO și Singapore, Coreea de Sud, Taiwan, Noua Zeelandă și Australia. Principalii doi producători de droguri ai lumii, Columbia și Afganistan, cooperează la rândul lor cu NATO.

Tot din partea NATO, SUA încearcă în prezent să-și intensifice relațiile militare cu Vietnamul, Myanmar și Timorul de est. Au loc tentative similare în ce privește cele cinci state din Asia centrală. În majoritatea regiunilor unde nu există baze terestre, NATO este reprezentată de nave ale forțelor SUA. Se aprofundează conturarea prezenței strategice și cuprinderea vizibilă a Chinei și Rusiei. Nu ar trebui însă să fie o surpriză că acest lucru atrage consecințe serioase pentru relațiile internaționale.

Extinderea NATO este asociată cu obiectivul nedeclarat de a slăbi pozițiile altora, mai ales ale unor alianțe cum este Organizația de Cooperare de la Shanghai. ‘Gladio’, misterioasa organizație underground a statelor occidentale, care a existat încă din perioada Războiului rece, este un indicator al mijloacelor folosite în acest scop, chiar și nelegale.

Evoluțiile din ultimii ani au evidențiat o Alianță atlantică în continuă expansiune, dar și tot mai slabă. Înfrângerile din Afganistan și Irak, războiul împotriva Iugoslaviei, cu încălcarea legislației internaționale, și invazia din Irak, fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU au fost momente care au marcat acest proces de fragilizare a NATO. Încălcarea gravă a celor patru Convenții de la Geneva și a Convențiilor de la Haga, prin abuzurile asupra deținuților de la Bagram, Abu Ghraib și Guantanamo, precum și zborurile americane care au transportat deținuți către închisori secrete pentru a putea fi torturați în alte țări sunt motive suplimentare ale acestei slăbiri de poziție a Alianței.

Abuzarea de Responsabilitatea de a proteja (R2P) acordată NATO în 2011 de Consiliul de Securitate al ONU pentru binele populației civile din Libia și acțiunile unor state individuale din NATO în criza din Siria au sporit în mod semnificativ rezistența față de NATO.

Noi provocări ca înființarea unei rețele de sisteme de apărare antirachetă în Spania, Polonia, România, Turcia și Germania au întâmpinat rezistența legitimă a Rusiei și au afectat baza de încredere a Consiliului NATO-Rusia.

Dar cum se explică evoluția NATO dintre 1949 și 2013?

Destrămarea Uniunii Sovietice, în decembrie 1991, dizolvarea Pactului de la Varșovia și semnarea în noiembrie 1990 a Cartei de la Paris pentru o Nouă Europă au creat marea șansă de a înlocui Războiul rece cu o pace vibrantă, iar în multe locuri se vorbea de ‘dividendele păcii’. Dar lucrurile au evoluat altfel: NATO nu a devenit istorie, ci a început să-și caute o nouă rațiune de a fi.
Administrația președintelui american George W.Bush și alte cercuri neoconservatoare din SUA doreau menținerea NATO sub conducerea SUA, iar atacurile de la 11 septembrie au încurajat cercurile politice de la Washington să justifice pretențiile de hegemonie ale Statelor Unite. În paralel, sub conducerea SUA, NATO s-a transformat continuu dintr-o alianță defensivă care îi protejează pe cei din interiorul comunității într-o alianță cu o agendă globală. Strategiile NATO din 1991, 1999 și 2010 au demonstrat acest lucru printr-un limbaj clar, conform motto-ului: amenințările noi justifică abordări noi

Or, NATO, care continuă să gândească într-o manieră unipolară, se confruntă în prezent cu o opoziție multipolară. Organizația de Cooperare de la Shanghai și Organizația Tratatului de Securitate Colectivă sunt două exemple de alianțe de securitate venite ca răspuns la evoluția NATO. ‘Trăim într-un context în care forța militară este folosită aproape fără restricții, ceea ce aruncă lumea în abisul conflictelor permanente!’ — a remarcat în 2007 președintele rus Vladimir Putin. De atunci, nivelul de confruntare dintre NATO și tot mai multe țări din Asia, America Latină, Africa și Orientul Mijlociu a crescut permanent, iar conflictele cu Libia, Siria, războiul împotriva talibanilor din Afganistan și Pakistan și cei opt ani de ocupare a Irakului au contribuit semnificativ la polarizarea relațiilor internaționale.

Pe de altă parte, abordarea NATO sub pretextul că trebuie să se apere de un dușman anume are la bază provocări generate de Alianța însăși — un exemplu important: inițiativa antisatelit a SUA conectată cu expansiunea NATO spre est. Odată ce NATO va pune capăt acestei provocări, ‘apărarea’ va deveni nenecesară.

Un rol important în acest sens l-au jucat și evidentele standarde duble ale NATO, corupția politică a anumitor state membre, încălcarea repetată a dreptului internațional sau răspândirea deliberată de informații eronate de către instituții guvernamentale. Un singur exemplu: spectacolul ministrului american al apărării Colin Powell din februarie 2003 din Consiliul de Securitate al ONU pentru a demonstra deținerea de arme de distrugere în masă de către Saddam Hussein, deși se știa prea bine că Irakul fusese dezarmat în 2003 și nu mai reprezenta o amenințare. Cercurile NATO nu au protestat, iar Înalții Reprezentanți ai ONU au susținut implicit invadarea Irakului, prin tăcerea lor.

Responsabilitățile politico-securitare pentru evoluțiile globale, regionale și locale îi revin Consiliului de Securitate al ONU, nu NATO. Într-adevăr, slăbiciunile structurale ale ONU împing Consiliul în incapacitatea de a îndeplini aceste funcții. Comunitatea internațională nu a avut până acum voința politică necesară pentru a examina propunerile de reformă care au fost lansate, pentru a le adopta și apoi implementa. Este vorba inclusiv de propuneri de reformă a Consiliului de Securitate, care au vizat deja componența Consiliului, drepturile de veto sau chestiunile legate de subsidiaritatea altor organizații cum este NATO.

În același timp, integrarea misiunilor Alianței în responsabilitatea ONU este acceptată de toate statele membre ale ONU. Capacitatea existentă și recunoscută a NATO poate avea o contribuție de valoare la gestionarea crizelor și a păcii, ca rezultat al integrării (subsidiarității): războaiele spațiale, terorismul, pirateria, traficul de droguri și de persoane pot fi învinse prin cooperare, în spiritul Capitolului VIII al Cartei Națiunilor Unite privind ‘aranjamentele regionale’.

Cadrul cooperării internaționale este definit în principal de Carta ONU și cele două Pacte internaționale privind drepturile politice, civile, economice, sociale și culturale, a căror respectare este obligatorie pentru toate statele membre ale ONU și deci și ale NATO. Deși în realitate există o cultură a impunității, iar deciziile Consiliului de Securitate sau ale altor foruri care au dus la încălcări grave ale drepturilor omului rămân fără consecințe pentru factorii de decizie — cum s-a văzut în Irak, fosta Iugoslavie sau Libia—, responsabilitatea este o condiție de bază pentru un nou început în relațiile internaționale. Drumul către pace, pe care ar trebui să se înscrie NATO, este unul cunoscut. Odată ce NATO va recunoaște acest drum, va începe și procesul de vindecare.

https://www.facebook.com/tiberiu.tanase?fref=ts

multumesc, Tibi!

 

EURUSIA

20 Mar

Mai multă lume a semnalat zilele acestea, cu întârziere, că revista italiană de geopolitică LIMES a inserat în numărul său din iunie 2009 articolul Oriettei Moscatelli „Opel alla Magna: la vittoria di EuRussia”, la prima vedere neimportant, consacrat strângerii relaţiilor economice ruso-germane. Articolul este însoţit de o hartă geopolitică revelatorie intitulată „L’incubo di Obama” (Coşmarul lui Obama). Precizăm de asemenea că revista mensuală LIMES a dedicat numărul său din aprilie raporturilor ruso-europene, punându-le sub semnul unui termen lansat cu aceasta ocazie, EURUSIA, ca definitoriu pentru spaţiul de la Atlantic la Pacific (Uniunea Europeană plus Rusia) angrenat într-o construcţie distanţată de SUA şi pe picior de rivalitate cu acestea.

Harta „Eurusiei” dă de gândit. Ea are pretenţia de a sintetiza evoluţiille de ultimă oră din spaţiul european pe plan economic, politic, militar şi diplomatic, luând în calcul acordurile, parteneriatele, solidarităţile şi complicităţile înregistrate între diverşi actori europeni, precum şi tendinţele geopolitice profilate până în acest orizont de timp. Ni se înfăţişează astfel conturul unei noi Europe care ar sta să apară, aşa cum e văzută de experţii italieni.

Conceptul de „Eurusia” anunţă dorinţa de suprimare a zonelor gri dintre spaţiul comunitar european şi Rusia prin crearea unei axe (Berlin – Moscova) între nucleul european franco-german şi Marea Rusie, prin aceasta din urmă avându-se în vedere o Federaţie rusă lărgită prin anexarea unor teritorii limitrofe (Ucraina de est, de sud şi Crimeea) sau chiar mai îndepărtate (Kârgâzstan) şi consolidarea sferei de influenţă a Moscovei în spaţiul său tradiţional de control cunoscut şi ca „vecinătatea apropiată”. Potrivit autorilor acestui concept, Germania ar trebui să se plaseze (sau s-a plasat deja) în fruntea unui Club al Prietenilor Rusiei, având ca sateliţi pe o orbită interioară Franța, Italia, Spania, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Grecia şi Cipru, iar pe o altă orbită mai largă şi partenerii Rusiei ca Portugalia, Norvegia, Finlanda, Belgia, Austria, Slovenia, Croația şi Macedonia. Conceptul de “Eurusia” prevede dizolvarea Uniunii Europene, percepută ca un cadru de organizare impus de actori extraeuropeni.

Singurele state care ies din ecuaţia geopolitică a „Eurusiei” ar fi cele neutre sau intermediare şi aliaţii SUA, adică ţările percepute ca inamici ai Rusiei şi, evident, ai plutonului occidental condus de Germania.

Ţările incluse în categoria celor neutre sau intermediare sunt: Elveţia, Danemarca, Irlanda, Olanda, Cehia, Turcia, Azerbaidjan, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, Albania, Republica Moldova şi Ucraina Occidentală, un mic stat care ar cuprinde regiunea transcarpatică şi Galiţia istorică fără Volânia (care ar trece la Bielorusia).

Printre statele inamice „Eurusiei” experţii italieni includ: Marea Britanie, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia (acestea patru desemnate drept nucleu euro-american), plus România, Suedia, Georgia și Kosovo.

În spaţiul noii “Eurusii” Moscova ar urma să-şi păstreze baze militare în 7 zone de peste hotare: Azerbaidjan, Armenia, Oseţia de Sud, Abhazia, Transnistria, Bielorusia şi Republica ucraineană din cadrul Rusiei Mari.

Trei state sunt prezentate de experţii revistei LIMES ca beneficiari teritoriali. Acestea ar fi: (1) Armenia, căreia i se va recunoaşte anexare Carabahului de Munte (Arţah), (2) Bielorusia, care ar urma să-şi anexeze regiunea Volâniei şi, bineînţeles (cum altfel?), (3) Rusia, care ar urma să anexeze peninsula Crimeea şi 6 regiuni preponderent rusofone din Ucraina: Harkov, Lugansk, Donețk, Dnepropetrovsk, Zaporojie şi Herson.

Ne întrebăm în ce măsură această hartă geopolitică „de coşmar” este rodul imaginaţiei înfierbântate a experţilor italieni care doar vântură presupuneri şi în ce măsură o Germanie tot mai puternică şi având în siajul său Franţa şi Italia ar putea pune în mişcare o Axă Berlin – Moscova, care să ruineze nu numai Uniunea Europeană în forma ei actuală, arhitectura continentală de securitate, dar şi ordinea mondială.

http://cubreacov.wordpress.com/2009/09/09/reflectii-pe-marginea-unei-harti-geopolitice-%E2%80%9Ede-cosmar%E2%80%9D/

oare?
oricum ar trebui sa fim mai realisti, sa vedem ca vecinii nu tii alegi, ei sunt si cu ei trebuie sa ai pace si liniste intre natii.

 
 

Un plan de adoptare a Euro

13 Mar

(1) Fixarea unui termen te forțează să-ți faci un plan. Este mai puțin important dacă ne propunem 2018 sau 2023 și contează mai mult să ne angajăm la un termen, oricare ar fi (într-un orizont predictibil). Având un termen, poți crea etape intermediare concrete pe care trebuie să le atingi în drumul către final. Aceste etape intermediare sunt ceea ce România are nevoie pentru a finaliza transformarea într-o economie puternică și sustenabilă. Așteptarea fără termen este o resemnare (ce înseamnă că 100% din români să fie „pregătiți”)? Sunt convins, însă, că românii vor beneficia atunci când țara are instituții și o economie puternică.

(2) Economia României este deja „euroizată”. Aproape 40% din depozite și peste 60% din creditele bancare sunt în Euro, din care peste 90% din creditele ipotecare ale populației. Veniturile companiilor, dar mai ales ale populației, sunt implicit legate de Euro. Românii se uită mai mult decât alte țări la cursul de schimb pentru că de asta depinde capacitatea lor de a-și plăti datoriile (spre deosebire de România, în Polonia mai puțin de 20% din credite sunt în Euro). Am îndoieli că economia poate reveni într-un timp rezonabil la credite preponderent în lei. S-ar putea să fie mai ușor și mai rapid plata veniturilor în Euro. În plus, efectele adoptării Euro sunt deja internalizate în bună măsură, atât prin practica prețurilor reale în Euro (mai ales la imobiliare), cât și prin politica cursului de schimb (de facto „Ëuro shadow”, adică indexat informal la Euro).

(3) Exporturile României sunt deja ancorate în zona Euro. Din 1989, PIB-ul a crescut de peste 4 ori, iar exporturile de peste 10 ori, reprezentând azi peste 35% din PIB. Atât producția industrială, cât și exporturile sunt dominate de societăți multinaționale europene, care multe mențin dublă contabilitate – atât în RON, cât și în Euro. Schimbarea monedei nu ar fi decât un proces tehnic, fără un impact de fond pe recalcularea costurilor sau a prețurilor. Prețurile bunurilor de consum, în majoritate importate, trec, de asemenea, prin Euro. Prețul utilităților, exprimate sau aliniate la prețurile internaționale, sunt deja reflectate în nivelul actual al indexului prețurilor (inflația).

Sunt, desigur, argumente puternice pro și contra adoptării Euro mai devreme, mai târziu, dar nu ad calendas graecas. Există capacitate internă de evaluare a impactului adoptării Euro asupra economiei și societății.

http://negritoiu.ro/2014/argumente-fierbinti-pentru-un-plan-de-adoptare-a-euro

e un lucru bun, necesar si credibil pentru o vointa politica –daca ea ar fi!!!!

 

Umilitor… revoltator!!!

12 Mar

Felicitari autorilor acestui studiu!
este umilitor …revoltator !!!
O elita care in ultimii 25 de ani ne-a ucis educatia…sanatatea etc. intrun cuvant: NATIA!!!!

Cu profesori debutanţi care câştigă 800 de lei net pe lună, la jumătatea salariului mediu, 50% dintre elevii de 14 ani nu iau mai mult de nota 5 la matematică şi română, iar dintre absolvenţii de liceu doar jumătate iau bacalaureatul.

Un profesor debutant de matematică de gimnaziu, cu studii superioare, are un salariu net cuprins între 800 şi 1.000 de lei net pe lună, mai puţin decât un subofiţer din Jandarmerie, care poate câştiga între 995 şi 1.750 de lei net pe lună (pe o funcţie fără comandă).

În acelaşi timp, un şofer din Mi­nisterul de Finanţe obţine un salariu cuprins între 1.500 şi 3.000 de lei net pe lună, iar un electrician al Ad­ministraţiei Preziden­ţiale primeşte până la 1.340 de lei net pe lună.

Săptămâna trecută, Ministerul Edu­­caţiei a tras un semnal de alarmă pornind de la rezultatele înregistrate la simularea naţională la clasa a VIII-a, unde mai bine de jumătate dintre elevi nu au reuşit să obţină nota 5 la examen.

Îngrijorarea este cu atât mai mare în contextul în care, de trei ani încoace, doar jumătate dintre absolvenţii de liceu reuşesc să promoveze examenul de bacalaureat.

„Rezultatele la simularea naţională la clasa a VIII-a reprezintă starea societăţii de astăzi, împărţită între elite şi elevi dezinteresaţi de şcoală. Trăim într-o economie care nu îşi poate asimila forţa de muncă înalt calificată şi care nu oferă perspective pentru marea masă a populaţiei, care are o pre­gătire mediocră“, a explicat profesorul Vasile Nicoară, directorul Cole­giului Naţional „Mircea cel Bătrân“ din Constanţa.

Scăderea interesului copiilor faţă de şcoală a condus la situaţia dezastru­oasă din învăţământ, iar modalitatea de salarizare a profesorilor trebuie schimbată, crede Cristian Pârvan, secretarul general al Asociaţiei Oame­ni­lor de Afaceri din România (AOAR).

„Creşterea salariilor profesorilor nu rezolvă situaţia. Câtă vreme în societate se promovează modele de oameni de afaceri de succes sau vedete care nu au avut nevoie de studii, iar profesorii nu vor fi plătiţi în funcţie de implicarea comunităţii în evaluarea performanţei lor, situaţia nu se va îndrepta“, a adău­gat Pârvan.

Cariera în educaţie şi-a pierdut din atractivitate în mare parte din cauza nivelului de salarizare din sistemul de stat, astfel că potenţialii candidaţi care ar fi putut face performanţă în domeniu au fost „alungaţi“ spre mediul privat, iar locurile vacante au fost acoperite cu o generaţie de noi profesori mai slab pregătiţi. Iar scăderea nivelului de competenţă în rândul profesorilor tineri, precum şi demotivarea profesorilor cu experienţă nu au întârziat să se reflecte în rezultatele absolvenţilor.

În vara anului trecut, 32% din aspiranţii la o carieră de profesor au luat examenul de titularizare cu note cuprinse între 5 şi 7, iar 19% l-au picat (restul de 49% obţinând note cuprinse între 7 şi 10).

O treime din elevii de clasa a opta nu au reuşit să promoveze simularea naţională la limba română, iar 70% au luat note sub 5 la matematică – aşa arată imaginea învăţământului preuniversitar „la zi“.

„Situaţia este din ce în ce mai rea pe măsură ce trece vremea, iar cauzele sunt multiple. Prima este selecţia inadecvată a resurselor umane din sistemul din învăţământ, reflectată în notele de la titularizare, care arată calitatea scăzută a pregătirii profesorilor care intră în sistem. A doua cauză este legată de motivarea cadrelor didactice, iar o altă explicaţie este neaplicarea unui paragraf din legea educaţiei, care spune că profesorul este angajat de şcoală şi că ar trebui tras la răspundere de către directorul şcolii dacă nu performează, lucru care în prezent nu se întâmplă“, a explicat Mircea Miclea, fost ministru al educaţiei în guvernul Tăriceanu şi preşedinte al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza şi Elaborarea Politicilor din Domeniul Educaţiei şi Cercetării.

Scade interesul elevilor pentru şcoală

Cei peste 91.000 de elevi (51% din elevii de clasa a opta prezenţi la examen) care nu au reuşit să ia peste nota 5 la examenul care ar trebui să le pregătească trecerea către ciclul liceal reprezintă şi o consecinţă a faptului că atât elevii, cât şi familiile din care fac parte sunt din ce în ce mai dezinteresaţi de actul educaţional, spun profesorii. Un fenomen care a amplificat acest dezinteres poate fi şi cel al migraţiei, având în vedere că 3 milioane de români lu­crează în prezent în străinătate pentru că nu au găsit soluţii în ţară pentru a obţine venituri mai mari, iar în multe cazuri şi-au lăsat copiii acasă.

„Nu cred în diagnostic naţional şi nu consider un dezastru faptul că jumătate din elevi nu reuşesc să promoveze un examen. Rezultatele simulării examenului de clasa a VIII-a reprezintă starea societăţii de astăzi, întotdeauna au fost elite, unde preocuparea părinţilor a fost mai mare, dar şi şcoli sau clase unde pregătirea elevilor a fost mai slabă, iar dezinteresul familiilor mai scăzut. Salarizarea din sistem poate fi o cauză a acestei situaţii, dar nu singura“, a mai spus profesorul Vasile Nicoară, directorul Colegiului Naţional „Mircea cel Bătrân“ din Constanţa. El a adăugat că în prezent în învăţământul gimnazial un profesor debutant câştigă 1.000 de lei net pe lună, în timp ce unul cu experienţă câştigă în jur de 2.500 de lei net pe lună. Abia un profesor cu 30 de ani de experienţă şi cu toate gradele ajunge la un venit net de 3.000 de lei net pe lună.

„De regulă, rezultatele la examenele naţionale sunt mai bune decât cele de la simulări, pentru că elevii se pregătesc mai bine. În plus, subiectele din acest an de la simulare au fost mai grele, un elev mediocru nu cred că reuşea să le rezolve în aşa fel încât să promoveze. Pe de altă parte, a scăzut şi interesul elevilor faţă de şcoală în ultimii ani“, a spus şi Mirabela Moscaliuc, 25 de ani, profesoară de matematică la Şcoala Gimnazială Botoşana din comuna cu acelaşi nume din Suceava. Ea a adăugat că un profesor debutant de matematică din Suceava are un salariu cuprins între 800 şi 900 de lei net pe lună, care poate fi suplimentat cu diverse sporuri (de dirigenţie, de ore suplimentare, pentru mediul rural). Cu toate sporurile şi orele suplimentare, Mirabela poate ajunge în unele luni la un salariu net de 1.200 de lei.

Profesorii tineri au din ce în ce mai puţină „pricepere“ în învăţământ

Un profesor debutant din România nu numai că are un salariu mai mic deât un electrician sau un îngrijitor de la oricare altă instituţie publică, dar are un venit la jumătatea nivelului salariului mediu pe economie. Iar situaţia este similară şi în învăţământul primar: un învăţător debutant câştigă 800 de lei net pe lună, iar unul cu 40 de ani de experienţă în sistem ajunge la 2.000 de lei pe lună.

„Problema este că o parte din profesorii care au intrat în sistemul de învăţământ în ultimii ani se pricep din ce în ce mai puţin la această profesie, pentru că cei mai buni absolvenţi ai noştri nu se orientează către o carieră în învăţământ, tocmai din cauza salarizării“, a mai spus profesorul Nicoară. În opinia sa însă, o soluţie pentru ca situaţia să se îndrepte nu ar consta în rezolvarea unui singur element, cum ar fi salarizarea, ci trebuie făcută o reformă mai amplă, care să „trateze“ problema începând de la selecţia profesorilor care intră în sistem. De aceea, ar trebui să se realizeze un program naţional prin care profesia de dascăl să îşi recapete statutul, dar totodată să se găsească şi soluţii pentru piaţa muncii pentru absolvenţii mediocri, pentru că în acest moment, chiar dacă şi-ar dori să înveţe o meserie, tinerii nu ştiu către ce să se îndrepte.

„Dacă mâine s-ar dubla salariile tuturor profesorilor, calitatea absolvenţilor ar rămâne aceeaşi“

Salariul nu este singurul criteriu după care se alege o ocupaţie, iar cei care se îndreaptă către o carieră în învăţământ au mai multe motive pentru care fac acest lucru. Timpul liber (mai mare ca în alte profesii) sau plăcerea de a forma elevii sunt două elemente principale pentru cei care devin profesori, mai spune Mircea Miclea.

„Dacă mâine s-ar dubla salariile tuturor profesorilor din sistem, efectul în calitatea pregătirii absolvenţilor ar fi zero, iar acest lucru a fost demonstrat la sfârşitul lui 2004, când unii parlamentari, profesori în învăţământul superior, şi-au dublat salariile înainte de alegeri. Problema a fost că au dublat salariile unei singure categorii, a profesorilor, iar asistenţii universitari, cei care aveau nevoie cel mai mult poate de o motivare financiară, au rămas cu salarii mici. Iar efectul acestei măsuri a fost nul, pentru că nu a crescut calitatea pregătirii absolvenţilor de facultate“, a adăugat Miclea. El a mai spus că nu există o legătură directă între salarizarea din învăţământ şi slaba pregătire a elevilor.

„Elevii de până la 14- 15 ani sunt cuminţi, mintea lor se poate modela, iar profesorii nu pot da vina pe ei pentru rezultatele proaste la examene sau pe dezinteresul faţă de educaţie. Trebuie să existe o reformă a modului în care se face selecţia resurselor umane din învăţământ, să se facă o salarizare diferenţiată bazată pe performanţă – în care unele salarii să crească, iar altele să fie diminuate -, dar şi un sistem de formare continuă a profesorilor“, a mai spus Miclea.

De ce nu a rezolvat legea salarizării problema din învăţământ?

Legea salarizării unitare în sistemul bugetar, menită să rezolve anomaliile din sistem prin creşterile salariilor mici (şi rezolvarea cazurilor în care şefii câştigau mai puţin decât subordonaţii), nu a reuşit să fie aplicată nici de guvernul Boc şi nici de guvernul Ponta, aplicarea ei fiind an de an „anulată“ prin alte ordonanţe de urgenţă.

„Legea salarizării nu a rezolvat problema salarizării în învăţământ deoarece a fost realizată de birocraţi care doreau o egalizare a salariilor care să nu ţină cont de performanţa profesorilor, nu există acel plan de carieră necesar pentru diferenţierea salarială, această noţiune nu mai există“, a mai spus Cristian Pârvan de la AOAR.

În schimb, spune Pârvan, un sistem mai simplu de apreciere a profesorilor, prin impli­carea comunităţilor locale, ar putea rezolva situaţia salariilor profesorilor performanţi, care ar putea fi plătiţi după merit.

„O dublare a salariilor profesorilor nu poate fi susţinută şi nici nu ar îmbunătăţi rezultatele din învăţământ. Economia românească nu produce bunuri şi servicii care să poată susţine cheltuieli salariale mai mari. Iar distorsiunile majore care apar, sub motivul că salariile trebuie să fie la nivelul celor din Occident, sunt temporare, iar lucrurile se reglează treptat, vezi cazurile salariilor din ASF sau ANRE“, a mai spus Pârvan.

Profesorii români au salarii mai mici decât în alte ţări, dar şi faţă de funcţionarii din administraţie

În state precum Belgia, Germania sau Franţa, cele mai mici salarii acordate profesorilor pornesc de la aproape 2.200 de euro net, iar cele mai mari depăşesc 5.500 de euro, fiind la nivelul sau poate peste salariul mediu net pe economie.

În România însă salariul mediu net în învăţământ, de mai puţin de 1.500 de lei pe lună (330 de euro), este cu 10% mai mic decât salariul mediu net pe economie şi cu 30% mai mic decât cel înregistrat în administraţia publică.

Doar medicii mai au niveluri de salarizare similare cu profesorii.

Anual, statul investeşte în sistemul de educaţie circa 4,5 miliarde de euro, iar bugetul a crescut semnificativ în ultimii doi ani (cu 19% în 2013 faţă de 2012 şi cu 2% în 2014 faţă de 2013). În învăţământ lucrează în prezent peste 245.000 de profesori şi învaţă 3,7 milioane de elevi şi studenţi.

Însă calitatea absolvenţilor de gimnaziu, liceu şi facultate este din ce în ce mai scăzută, iar primii care remarcă această tendinţă sunt angajatorii.

În acelaşi timp, profesorii şi consultanţii spun că până când oamenii nu vor plăti pentru accesul la educaţie, calitatea pregătirii tinerilor nu va creşte.

Absolvenţii de facultate, angajaţi pe salariul minim

Modificarea Codului muncii realizată în 2011, un proiect elaborat în mare parte de către investitorii străini, a scos prevederea prin care angajatorii erau obligaţi să le ofere absolvenţilor de studii superioare un nivel salarial dublu faţă de cel minim pe economie, astfel că firmele au putut angaja noi absolvenţi de facultate la nivelul salariului minim.

Cu alte cuvinte, un angajat cu facultate poate avea acelaşi nivel salarial cu un absolvent de liceu sau chiar de gimnaziu la începutul carierei, având în vedere că firmele nu vor să acorde salarii mai mari tinerilor fără experienţă în muncă.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 12.03.2014

va rog sa intrati pe http://www.zf.ro/zf-24/educatia-este-in-cadere-libera-pentru-ca-statul-cheltuieste-mai-mult-pe-paznici-decat-pe-profesori-12244920 si o sa vedeti scheme, grafice etc.elocvente pentru intelegere.

 

25 de ani de World Wide Web

12 Mar

Pe 12 martie se implinesc 25 de ani de cand Tim Berners-Lee si colegii sai de la institutul CERN din Geneva au pus bazele World Wide Web-ului (www) fara de care dezvoltarea fantastica a internetului din prezent nu ar fi fost posibila.

Acum, spune Berners-Lee, este mare nevoie de o Magna Carta, o constitutie a internetului la nivel global care sa stabileasca si sa garanteze un set clar de valori legate de deschidere si de neutralitate.

“E timpul sa luam in comun o decizie importanta. In fata noastra sunt doua drumuri. Pe care dintre ele o vom apuca? Vom continua pe drumul de acum, permitand guvernului sa aiba tot mai mult control si sa ne supravegheze din ce in ce mai intens? Sau vom merge pe stabilirea unui set de valori, ceva in stilul unei Magna Carta pentru intreg www-ul?”, se intreaba el, adaugand ca internetul e atat de important in vietile noastre, incat trebuie pus la nivel de egalitate cu drepturile omului, noteaza BBC.

Berners-Lee, care a criticat in repetate randuri programele de spionaj ale agentiilor secrete, a spus ca internetul trebuie sa fie un mediu neutru unde “sa nu simti ca te urmareste cineva pe furis”.

El spune ca drepturile noastre pe internet sunt incalcate din ce in ce mai des si exista pericolul ca in timp, acest lucru sa ni se para normal. El vrea sa foloseasca aceasta a 25-a aniversare pentru a trage un semnal de alarma.

El a avertizat, intr-un interviu pentru The Guardian, ca web-ul nu trebuie sa devina fragmentat din cauza diverselor tari care incearca sa se izoleze informatic de restul lumii “E esential ca oamenii sa inteleaga cat de rau ar face un web fragmentat. Ca orice sistem uman, internetul are nevoie de reguli si legi nationale, dar nu trebuie sa-l transformam intr-o retea de buncare nationale”, spune el.

http://economie.hotnews.ro/stiri-it-16800856-video-25-ani-world-wide-web-parintele-internetului-spune-avem-nevoie-constitutie-globala-care-protejeze-utilizatorii.htm