RSS
 

Archive for februarie, 2014

USL- s-a rupt!

26 Feb

Paradoxal, USL îşi permite să se dividă, graţie succesului său. Dacă la alegerile din 2012 nu ar fi înregistrat o victorie atât de categorică, astăzi prim-ministrul Victor Ponta nu ar fi asistat la fel de calm la perspectiva ca liberalii să treacă în opoziţie. Dar majoritatea care a speriat, cel puţin retoric, destulă lume în 2012, îşi poate permite să fie ”generoasă”. USL obţinuse 66,26% din mandatele parlamentare, la care între timp s-au mai adăugat câteva procente. O majoritate de 70% se poate divide fără urmări semnificative.

În absenţa opoziţiei, o asemenea majoritate se rupe cel puţin din plictiseală. Speculaţiile legate de cine rupe alianţa şi cine este victima inocentă sunt complet inutile. De trei săptămâni liderii PSD şi PNL sunt atât de calmi, în ciuda unor mici iritări de expresie, încât aproape am crede că ruperea se face de comun acord. Asistăm aşadar la o criză fără criză, adică la o ruptură care pare să ţină de mecanica corpurilor prea grele.

Situaţia poate fi înţeleasă cu un exemplu din economie. Atunci când apare un excedent comercial, situaţia poate deveni neplăcută, căci excedentele excesive ale unora sunt deficitele excesive ale altora. Ne amintim că în toamna anului trecut comisarul european Olli Rehn afirma că excedentul comercial al Germaniei împiedică relansarea economică în alte zone ale Europei. Comisia, mai spunea comisarul, aşteaptă de la Germania ”să deschidă mai larg baierele cererii interne”.

Revenind la politică, vedem cu uşurinţă că opoziţia este subdimensionată, ceea ce provoacă o disfuncţionaliate gravă în Parlament. Ruperea USL va avea în orice caz ca efect o reechilibrare a scenei politice interne.

Nu e clar desigur dacă în toate acestea a existat sau nu premeditare, dar mai devreme sau mai târziu tot acolo s-ar fi ajuns. Liberalii se simt pur şi simplu inutili într-un guvern care poate prea bine funcţiona şi fără ei, aşa cum s-a văzut în săptămânile de interimat. De aceea, chiar dacă social-democraţii par să invoce tot felul de pretexte, cei care simt nevoia mai profundă de a pleca sunt liberalii.

Lipsa de dramatism a acestei rupturi politice este legată şi de faptul că urmările imediate asupra guvernării vor fi nesemnificative. De altfel, liderul PNL, Crin Antonescu, după întâlnirea de marţi cu preşedintele federal al Austriei, Heinz Fischer, a spus ceva care lămureşte bine natura schimbărilor: ”Am discutat despre relaţiile României cu Austria, dar concentrat pe două lucruri – stabilitatea şi predictibilitatea Guvernului actual, autorităţilor politice din România pentru continuarea colaborării economice şi situaţia investiţiilor austriece în România în domeniul petrolier, bancar, IT, construcţiilor. (…) Cu alte cuvinte că posibila schimbare de Guvern de la Bucureşti despre care partenerii noştri se interesează nu înseamnă un factor de instabilitate, că aliniamentele majore ale politicii româneşti, indiferent care ar fi guvernul şi indiferent care ar fi majoritatea parlamentară, rămân în ceea ce-i priveşte aceleaşi”. (Agerpres, 25 februarie)

Este uşor de presupus că acelaşi mesaj a fost transmis şi celorlalţi parteneri occidentali de primă importanţă. El este cu atât mai semnificativ cu cât este emis de liberalii care pleacă şi nu de social-democraţii care rămân.

http://www.dw.de/usl-s-a-rupt-din-plictiseal%C4%83/a-17457128

de la 17.34, ieri, marti, o marti neagra, premierul a venit pe toate canalele media cu o conferinta de presa/declaratie de 5 minute cu ideea centrala ca PNL sa fie la guvernare cu toate propunerile lor.

apoi, tarziu , in noapte, pe la 21.44 Crin a anuntat ca USL s-a rupt!!!

ce poate fi mai grav, mai nefiresc ca electoratul sa-ti dea increderea maxima si 70% din voturile sale si tu dupa doi ani aproape sa faci tot ceea ce poti si sa-ti bati joc de sperantele, visurile si idealurile lui.

oricum, unii, adica nici unii nici ceilalti , nu au inteles ca POPORUL DECIDE si electoratul este ROMANIA vie, treaza, framantata si …din pacate pentru ei NEADORMITA!!

ne intalnim …in cabina de vot,nu?

 

Săptămâna Albă

24 Feb

Incepand cu 24 februarie, ortodocsii intra in “Saptamana Alba sau a branzei”. In aceasta saptamana nu se mai consuma carne, iar in zilele de miercuri si vineri se face dezlegare la oua, lapte, branza si peste. In calendarele bisericesti, pentru aceste zile apare mentiunea “harti”, un termen popular care desemneaza zilele de dezlegare a postului.

Miercuri, 26 februarie, se rosteste pentru prima data in perioada Triodului, rugaciunea Sfantului Efrem Sirul – “Doamne si Stapanul vietii mele”, rugaciune care inceteaza in miercurea din Saptamana Mare.

In zilele de miercuri si vineri din “Saptamana Alba” nu se savarseste Sfanta Liturghie, cele doua zile sunt aliturgice.

In Sambata lasatului sec de branza, Biserica ii pomeneste pe toti barbatii si femeile care au fost “luminati prin postire”. Aceasta zi este numita “a ascetilor”. Biserica ii aseaza ca modele, calauzitori pentru parcurgerea postului si a pocaintei:

“Veniti toti credinciosii sa laudam cetele cuviosilor parinti: pe Antonie capetenia, pe luminatul Eftimie, pe fiecare deosebit si pe toti impreuna si vietile acestora ca un alt Rai al desfatarii cu gandul socotindu-le …”.

Duminica, 2 martie, exista randuiala de a se cere iertare. Este cunoscuta sub denumirea de “Duminica Iertarii”. Asadar, prima incercare de iesi biruitori din lupta cu pacatul este iertarea, reintoarcerea la iubire. Este dureros ca aceasta slujba unica lipseste din multe biserici. Faptul ca e intalnita mai mult in manastiri, denota despartirea noastra de duhul Bisericii. Aceste randuieli sunt trepte spre a deschide inima catre “o alta lume”. Din cauza pacatului, omul a pierdut puterea de a pasi in mod natural catre Dumnezeu. Si prin aceste randuieli, Biserica ne poarta incet catre unirea cu Dumnezeu.

 
 

Obiceiuri-Lasata Secului de Pasti

22 Feb

Lasata Secului reprezinta o sarbatoare ce semnifica ultima zi, cand se mai poate manca “de dulce”, inainte de a incepe unul din cele patru mari posturi randuite in Biserica Ortodoxa (Postul Nasterii Domnului, Postul Sfintelor Pasti, Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel si Postul Adormirii Maicii Domului).

Postul cel Mare sau Postul Sfintelor Pasti, este singurul care are doua Lasata Secului, unul pentru carne (Duminica Infricosatei Judecati), celalalt pentru lactate, oua si peste (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai).

In lumea satului, Lasata Secului de Pasti pastreaza acte rituale specifice unui inceput de An Agrar celebrat la echinoctiul de primavara. In acest sens, Prof. Ion Ghinoiu afirma: “prin fixarea Pastelui in raport cu echinoctiul de primavara si faza lunara, cele mai importante sarbatori si obiceiuri pagane au fost impinse in afara ciclului pascal, la Lasatul Secului si la Rusalii”.

Lasata Secului este momentul de cumpana dintre vechiul si noul An Agrar “un scenariu ritual de imbatranire si innoire a timpului, in care ritualurile si datinile pregatesc evenimentul si-l consfintesc – adica sunt impartite simetric intr-un ciclu de sarbatori care au loc de-a lungul a doua saptamani, o parte dintre ele fiind celebrate inaintea Lasatului Secului in “Saptamana Nebunilor”, altele dupa, in saptamana “Caii lui Santoader”.

Sarbatorile traditionale desfasurate pe parcursul acestor doua saptamani sunt despartite simetric de sarbatoarea nocturna a Lasatului de Sec, cunoscuta sub diferite denumiri zonale: Strigatul peste sat, Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodaite etc. si pastreaza anumite elemente care sunt specifice noptii dintre ani.
Obiceiuri ce premerg Lasata Secului de Pasti

Revelionul Lasatei Secului este considerat punctul central al ritualurilor desfasurate de-a lungul a doua saptamani, are loc in sambata sau duminica dinaintea de Lasata Secului de carne (deci inaintea Saptamanii albe) o sarbatoarea asemanatoare cu Revelionul care, in functie de zonele geografice, poarta denumiri diferite precum: La Zapostit (Lasatul Secului), Priveghiul cel Mare (priveghi – termen care defineste orice petrecere nocturna), Alimori (nume dat rotii de foc, cu alta semnificatie speciala), Hodaite (nuia cu doua crengi intre care se pun paie, panuse de porumb, fan si se da foc), Opait (denumirea vine de las arhaicul instrument de iluminat) dar in esenta traditia este similara.

Sarbatoarea se desfasura o noapte intreaga, sub cerul liber si era un prilej colectiv de veselie a intregii comunitati satesti, la care toti trebuiau sa ia parte. Ca in toate marile evenimente colective din viata satului si acum se aprind pe dealuri focuri rituale (fiecare aducand lemne, paie sau coceni de porumb) in jurul carora se strang, cu mic, cu mare si petrec pana dimineata, se canta, se chiuie, se joaca, se fac “strigaturi peste sat” asemanatoare cu cele de la Anul Nou sau din sambata Pastelui. Scopul lor era identic – prin comunicare faptelor urate facute de diferiti membrii ai comunitatii satesti, ei erau iertati si purificati. In Maramures, “strigatul peste sat” se incheia cu versurile: „cele bune sa se-adune, cele rele sa se spele”. Daca cineva lipsea de la ceremonia obstei, era intrebat in ziua urmatoare: „din ce cauza n-a fost aseara la priveghi, ca Dumnezeu stie, mai trai-vom pana la alt an?”.

Punctul culminant al serbarii era incinerarea in camp liber a unei papusi facute din paie. Dupa unii cercetatori aceasta presupune ca in vremuri ancestrale, la ceremoniile innoirii timpului existau jertfe umane. Pe de alta parte, obiceiul Papusii din paie – existent aproape la toate popoarele si practicat si acum (a se vedea traditiile secerisului) sugereaza ca de fapt ar fi o practica de stimulare magica a fertilitatii pamantului.

Saptamana Nebunilor coincide “Saptamana branzei”, denumita si “Saptamana alba”, in care, pentru a se putea pregati treptat intrarea in Postul Mare, dupa ospetele din “Caslegii de Iarna” (perioada intre Craciun si Lasatul Secului, cand se fac petreceri, nunti, oamenii se distreaza, se mananca de toate – de fapt se fac abuzuri), se elimina din alimentatie carnea si “clisa” (slanina) si sunt admise branzeturi, lactate si oua.

Numele de “Saptamana Nebunilor” are doua semnificatii. Pe de o parte, in unele zone ale tarii ca Banat, Muntenia, Transilvania – era perioada ingaduita sa se casatoreasca, cei care n-au reusit sa faca asta in timpul petrecerilor – deci a Caslegilor. Cea de-a doua – Saptamana Nebunilor este legata de crearea imaginii de imbatranire, moarte si renastere a timpului calendaristic – identic acum la Anul Nou Agrar, cu cel al Anului Nou calendaristic.

In Joia Furnicilor situata in Saptamana Alba, femeile aduceau ofrande acestor insecte, facand o turta din faina sau malai, pe care o ungeau cu unt sau branza si o puneau pe un musuroi, crezand astfel ca acestea nu vor face pagube in timpul verii.

Legarea granelor este o datina celebrata de Lasata Secului, pentru ca pasarile si toate daunatoarele sa nu distruga recolta.Traditia este ca peste zi sa nu se puna de loc mana pe cereale si nici sa se dea din acestea de mancare la pasari si animale, doarece superstitia este ca atunci recolta va fi distrusa pe camp de pasari si daunatori. Seara insa, se iau graunte diferite in gura, se iese in curte si stand cu ochii inchisi se scuipa la oratanile curtii, apoi se spune: ”cum nu vad eu acuma nimic, asa sa nu vada nici pasarile holda mea”.

Baterea alvitei (halvitei) reprezinta un alt obicei de Lasata Secului, de fapt o ceremonie practicata in sudul tarii. Este tot un prilej de mare veselie colectiva, o petrecere tinereasca organizata mai ales de catre adolescenti. Alvita legata cu o sfoara, este plimbata prin fata tinerilor care organizati pe echipe de cate doi, cu mainile legate la spate, incearca s-o prinda cu gura, lucru extrem de dificil, cel mai ades reusind doar sa se murdareasca pe fata si pe haine.

Vergelul sau refenelele sunt petreceri din comunitatea satului, care au loc in duminica Lasatei Secului. Este de fapt ultimul prilej de distractie colectiva, inainte de a se intra in perioada Postului Pastilor. Sarbatoarea are loc dupa asfintitul soarelui si este legata prin tematica de ceremonialul Mascatilor, dar se reduce doar la un schimb de strigaturi satirice, chiar rautacioase – refenele – intre fetele batrane si “tomnaticii” ce au ramas necasatoriti.
Obiceiuri de dupa Lasata Secului de Pasti

In Saptamana Caii lui Santoader, a doua parte a ciclului, viata intra in normal: spatiul este purificat cu ajutorul Santoaderilor si focurilor rituale: roata de foc, Hodaitele etc.
Cu acest prilej se fac urari de sanatate si rod bogat, oamenii se impaca. etc. Aceste zile, cu obiceiuri, acte rituale si practici magice, poarta diferite denumiri: Martea Santoaderului, Vinerea Santoaderului, Joia Iepelor, Sambata Santoaderului.

Se spune despre Santoaderi ca sunt o herghelie divina, formata din opt feciori frumosi, imbracati in costume populare de sarbatoare, cu copite in opinci si cozi de cal in cioareci, condusa de Santoaderul cel Mare sau Santoaderul cel Schiop. Despre Caii lui Santoader se credea ca intra prin casele cu sezatori si iau fetele la joc, zboara cu ele, le lovesc cu copitele etc. De aceea, fetele nu parasesc locuinta in Saptamana Caii lui Santoader, nu meag la sezatoare.

Sarbatoarea cucilor este o datina de primavara cu rol de purificare. Cucii sunt de fapt flacai ce poarta fuste, mascati cu o gluga special alcatuita, din panza de canepa, cu aplicatii din lana, broderii, hartie colorata, fulgi, pene si doua coarne inalte, legate intre ele ca o scara. Ei au un clopot in spate si un bat in mana iar in dimineata de Lasata Secului, sau a doua zi, alergau dupa copii si femei, uneori chiar ii tranteau. Dupa amiaza purtau o nuia de care era legata o opinca, cu care atingeau pe trecatori. Spre seara mergeau pe la casele oamenilor si incingeau hore. Superstitiile legate de ei sunt multe, cea mai importanta este: “Daca omul sau oricine nu primeste vreo lovitura de la cuci in aceasta zi, se zice ca acela nu va fi sanatos peste an”.

Lunea curata, prima zi dupa Lasatul Secului, era consacrata prepararii borsului, aliment nelipsit din Postul Pastelui. Metoda prepararii nu era intamplatoare ci se faceau “vraji, descantece, gesturi si formule magice care garantau fermentarea, puritatea si calitatea tamaduitoare de boli, la trecerea de la iarna la primavara (Bucovina, Moldova, Transilvania).

Martea vaselor denumea ziua in care vasele folosite pentru mancarea “de dulce” se spalau cu lesie pentru a fi purificate in vederea mancarii de post, se procura “piatra vanata” (pentru stropirea vitei de vie impotriva manei) , se strangea zapada netopita, pentru a se face apa folosita in rituri magice de infrumusetare, sau pentru a se stropi ritual podelele cand se maturau, se faceau farmece si vraji.

Miercurea stramba era o sarbatoare tinuta, mai ales in Oltenia, pentru sanatatea oamenilor, mai ales pentru prevenirea paraliziilor.

Joia iepelor era celebrata prin diferite interdictii de munca, pentru a asigura sanatatea animalelor, mai ales a cailor. O intalnim in sate din Oltenia, Muntenia si Moldova .

Vinerea Santoaderului, vinerea de dupa Lasatul Secului de Paste ii este dedicata unuia dintre Caii lui Santoader si este asteptata cu interes de fetele nemaritate si de tinerele neveste. Inainte de rasaritul soarelui, fetele scot radacina omanului, iarba cu intrebuintari in medicina populara, in vraji si in descantece.

Din relatarile prof. Ion Ghinoiu aflam: “Planta cunoscuta si sub numele de Iarba Mare era invocata in ziua de vineri, dupa Lasatul Secului de Pasti, sa dea frumusete si par bogat fetelor si nevestelor. Dimineata, inainte de rasaritul soarelui, fetele cautau si scoteau din pamant radacina Homanului, cinsteau cu sare si paine pamantul in care a crescut si-l invocau pe Santoaderul cel Mare: “Toadere, Santoadere,/ Da cosita fetelor/ Cat e coada iepelor!”.

Sambata Santoaderului se spune ca apartine celui mai puternic si afurisit dintre Caii lui Santoader. Este ziua cand se spala parul cu apa amintita, se tunde parul de pe fruntea vacilor ( invocand acelasi descantec de mai sus, pentru a creste parul fetelor) – ele nu au voie sa iasa din casa fara a fi spalate” deoarece le mananca caii parul”, este ziua cand fetele (trecute de 14 ani) isi despart parul cu carare la mijloc, semn ca pot sa fie introduse de flacai in hora satului.

Se fac mancaruri speciale ( boabe de grau sau porumb fierte si indulcite cu miere) se fac colaci din faina de grau – denumiti Brandusei, care se dau de pomana. Se face coliva de sufletul mortilor, denumita Coliva lui Santoader si se duce la biserica si cimitir. Credinta este ca daca o parte este pastrata si mancata peste an, te apara de friguri.

Insuratitul si infartatitul

La data cand era sarbatorit Santoaderul se separau nu numai varstele, ci, de cele mai multe ori, si sexele. In satele din Muntii Apuseni, fetele de la 14 ani in sus, se spalau in seara de Santoader pe cap cu lesie din parlangina, iarba cu miros placut, pe care o purtau nevestele si fetele in san. Spalarea si aranjarea parului marcau trecerea rituala a unui important prag: implinirea varstei de 14 ani si intrarea lor in categoria fetelor de maritat. Din acel moment, fetele erau considerate apte pentru casatorie”.

Printr-un ritual complex, numit “prinsul Suratelor” in Muscel, Arges, Dambovita, “infratitul si insuratitul” in unele zone ale Olteniei, insotirea” in Tara Hategului, “prinsul verilor si varutelor” in sudul Transilvaniei, se realiza despartirea copilariei de tinerete. Gestul ritualic reprezinta un legamant juvenil legat pana la moarte, pe alte criterii decat cele de rudenie (prietenie, sex, afinitate sufleteasca), la Santoader dar si la alte sarbatori, precum Mosii de Vara, Matcalau, Rapotinul Testelor.

Incuratul cailor reprezinta un obicei efectuat in sudul tarii, de fapt se alergau caii cu rol ritual si practic. Ritual – simboliza alungarea spiritelor malefice ale iernii. Practic – pe de o parte sa se vada vrednicia ingrijitorilor cailor, pe de alta parte calitatea rasei calului. In Bucuresti, pe vremuri aceasta tradite se efectua la Bucur Obor, in Colentina si in Cotroceni – actualul cartier Militari.

http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-si-superstitii/obiceiuri-lasata-secului-pasti-99111.html

 
 

Opiniile sunt libere?

21 Feb

La aceasta intrebare un raspuns posibil ar fi DA!!!
Dar stau sa ma gandesc daca in realitatea de zi cu zi lucrurile stau asa?

Constantin BRANCUSI scria candva asa:

1. Oamenii nu își mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai știu să privească minunile Naturii.
2. Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubești tu cu toată puterea și cu toată ființa.
3. Trupul omenesc este frumos numai în măsura în care oglindește sufletul.
4. Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poți să vezi foarte departe.
5. A «vedea» în depărtare este ceva, însă a ajunge acolo este cu totul altceva.
6. Există un scop în orice lucru. Pentru a-l atinge, trebuie să te lepezi de tine însuți.
7. Cine nu iese din Eu, n-atinge Absolutul și nu descifrează nici viața.
8. Diavolul și bunul Dumnezeu nu se află separați, în realități; și nu sunt nici aici și nici acolo, ci ei sunt… simultan și pretutindeni.
9. Cine nu se luptă în contra Răului s-a și predat deja inamicului.
10. Nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre el rămâne important.
11. Ceea ce legi tu aici pe pământ – se leagă și în ceruri.
12. Ceea ce ne face să trăim cu adevărat este sentimentul permanentei noastre copilării în viață.
13. Când nu mai suntem copii, suntem deja morți.
14. Opiniile sunt libere, dar nu și obligatorii.
15. La umbra marilor copaci nu crește nimic.
16. Suferințele îl întăresc pe om și sunt mai necesare decât orice plăcere pentru formarea unui mare caracter.
17. Teoriile nu-s decât mostre fără de valoare. Numai fapta contează.
18. Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face.
19. Lumea poate fi mântuită prin artă.
20. Arta nu este o întâmplare.

http://webcultura.ro/iubirea-cheama-iubire/

Noi cum vedem acum roua diminetii??

 

Competiţiile de dezbateri

20 Feb

Ce sînt competiţiile de dezbateri?

Pe scurt, tinerilor participanţi (liceeni, studenţi) li se propun diverse idei, teme, opinii, pe care trebuie să le susţină sau, dimpotrivă, să le combată, cu argumente bine structurate. În joc intră nu numai cultura, inteligenţa, informaţiile, ci şi stilul personal de prezentare în faţa comisiei. Cîştigă, deci, nu numai cifrele, statisticile, dovezile, ci şi farmecul, emoţiile, nivelul de civilitate, fairplay-ul.

Ce ar avea de cîştigat un tînăr care participă la o astfel de competiţie?

În primul rînd, deprinderea de a purta un dialog civilizat, chiar cînd te afli pe poziţii diametral opuse faţă de interlocutor. Dezbaterea în cadrul competiţiilor are reguli extrem de bine puse la punct, astfel încît frustrările să nu înlocuiască argumentele, iar dorinţa de a cîştiga cu orice preţ să nu însemne abdicarea de la normele bunului-simţ sau ale logicii. Concurenţii îşi expun argumentele, au dreptul să ceară intervenţia imediată în discursul adversarului, după cum adversarul are dreptul să o refuze.

În al doilea rînd, tînărul competitor este confruntat cu probleme reale ale lumii în care trăieşte, probleme care nu sînt, neapărat, ale vîrstei lui, ci mai curînd ale viitorului lui. Sînt, deci, probleme care îl obligă să facă apel nu (numai) la experienţe personale, ci la informare şi orientare în toate domeniile: culturale, sociale, economice, politice etc. Am să dau cîteva exemple: „Ţările ale căror companii, prin activitatea lor economică, poluează alte state ar trebui să dea dreptul cetăţenilor afectaţi să imigreze pe teritoriul lor?“, „Ar trebui interzis femeilor să devină mame-purtătoare?“, „Patronii ar trebui să îşi împartă profitul cu angajaţii lor?“ etc. Pus în faţa unor astfel de subiecte, noi pentru el, în care participarea lui directă este aproape de zero, tînărul capătă mai lesne capacitatea de a lua decizii raţionale, benefice, verosimile, în absenţa iritărilor personale, a idiosincraziilor, a emotivităţii necontrolate, a interesului privat.

Şi, nu în ultimul rînd, în acest tip de competiţii, tînărul învaţă să-şi „exerseze“ empatia. El nu alege, după înclinaţiile proprii, poziţia de pe care va lupta, ci primeşte, pur şi simplu, sarcina de a susţine sau combate o opinie, dincolo de convingeri personale, educaţie, sentimente, modele, mediu social sau cultural. Nu-i uşor să găseşti argumente împotriva datelor cu care te-ai născut şi ai crescut. Să învingi prejudecăţile, tabuurile, regulile nescrise ale societăţii în care ai evoluat.

Ascult şi citesc poveştile despre aceste dezbateri, cu sentimente amestecate: invidie pentru tinerii care au o şansă neîngăduită generaţiei mele, dar bucurie că au ocazia să exerseze, fără oprelişti, libera exprimare privind viaţa cetăţii şi a planetei. Şi sper ca într-o zi, nu prea tîrziu, tinerii aceştia să schimbe radical tipul jalnic de dezbatere publică care se poartă astăzi.

http://dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/scoala-dezbaterii-libere

Corect!
In total acord cu cele scrise.
Trebuie mai multa aplecare spre aceste tipuri de didactici.
de unde profesori care sa reziste???

 

Lotul “Rugul Aprins”

18 Feb

fostul deținut politic Emilian Mihăilescu destăinuie episoade ale calvarului său • Arhitectul a fost membru al lotului “Rugul Aprins”, un grup arestat în 1958, din care făceau parte piloni ai intelectualității și ai credinței neamului, precum Daniil Sandu Tudor, Arsenie Papacioc, Benedict Ghiuș, Roman Braga, Sofian Boghiu sau Vasile Voiculescu

Daniil Sandu Tudor la arestareNoul val de arestări bolșevice, declanșat de autoritățile comuniste în 1958, a avut o dublă menire strategică din perspectiva inițiatorilor săi: să frângă și ultima fărâmă de rezistență intelectuală și spirituală a celor care supraviețuiseră prigoanei bolșevice de la sfârșitul anilor ’40, respectiv începutul anilor ’50; și, în al doilea rând, să semene teroarea în rândul intelectualilor tineri, aceia care ar fi putut să se inspire din măreția morală a recenților martiri.

Emilian Mihăilescu, pe atunci student la arhitectură, este evident un exemplu din cea de-a doua categorie. În raportul său, în baza căruia s-a deschis procesul tânărului arestat, locotenentul-anchetator Cenușă consemna că „banditul” se face vinovat de „intensă activitate contrarevoluționară.” În fapt, ceea ce făcuse viitorul deținut politic, nu fusese decât să audieze, ce-i drept cu evlavie, prelegerile întru ortodoxie și neam ale monahului Daniil Sandu Tudor (foto), cel care predica, între altele, că: „Iubirea faţă de aproapele este o revărsare şi semnul câştigării adevăratei iubiri de Dumnezeu.”

După un incredibil periplu, timp de 5 ani, prin mai multe temnițe comuniste, Emilian Mihăilescu a fost eliberat. Între timp, în 1962, nestrămutatul Daniil fusese ucis cu bestialitate de gardienii de la Aiud.

Rep: Cum ați resimțit primii ani ai regimului comunist?

Emilian Mihăilescu: Eu mă număr printre cei care au trăit comunismul de la A la Z. I-am auzit propaganda mincinoasă – în ’42 – ’44 – și am văzut cum și-a instalat teroarea, asemeni unei caracatițe. Țin minte nenorocirile pe care armata sovietică le-a săvârșit prin țară… Vedeți, eu m-am născut în ’35 și, ca atare, pot să fac comparația cu burghezia de dinainte de război. Pe atunci, femeile erau elegante și frumoase, iar bărbații erau niște adevărați gentlemeni. Comunismul a spulberat totul, a nimicit lumea aceea frumoasă. Văzând cruda realitate – care era departe de ce ni se povestea, în visele de stânga, despre Uniunea Sovietică – am căpătat de tânăr o puternică aversiune față de limba rusă și față de defilările comuniste. Ne scoteau ca pe niște animale pe străzi și ne țineau acolo ore în șir, obosiți și înfometați, până ne venea rândul. Nu mai știam ce să fac ca să o întind de la defilări… Zilele de 1 mai, 23 august și 7 noiembrie erau groaznice.

“De mic am fost sânge rău!”

Arhitect Emilian Mihailescu – Rugul Aprins – Ziua News – Marturisitorii RoChiar și la școală am avut probleme. Când erau sărbători muncitorești, se lipeau afișe cu portretele “marilor dascăli” pe zidurile liceului. Eu am terminat liceul bucureștean “Titu Maiorescu”, care acum poartă numele de “Ion Luca Caragiale” – cred că bietul Caragiale ar râde cu poftă dacă ar auzi că el a devenit liceu de informatică… Mă puneam cu spatele la perete și găuream cu degetele ochii portretelor. Vă dați seama că urmau scandaluri și ședințe. De mic am fost sânge rău! Din copilăria mea, țin minte atmosfera minunată a sărbătorilor religioase pe care le serbam în familie: cinele lungi și îmbelșugate, jocurile de cărți, dansurile, glumele și râsetele invitaților. Comunismul a adus o altă lume, o lume pestriță a terorii, care nu mai avea nimic sfânt. Dispăruse atmosfera de la Capșa și de la Ateneu. Doar trăiam în Epoca de Aur, ne avântam pe cele mai înalte culmi… Din zi în zi era mai rău.

Rep: Cum a fost la sfârșitul anilor ’40, când au început marile arestări?

În ’47, am resimțit plecarea Regelui ca pe o lovitură cumplită, ca și mulți dintre românii conștienți. Când au început valurile de arestări, am avut veri prin alianță – țărăniști sau liberali – care au fost trimiși la Canal. Cruzimea arestărilor din ’49 – ’51 a fost fără precedent. Nici în Italia lui Mussolini n-au fost încarcerați elevi sau copii, așa cum a făcut nenorocitul de Gheorghiu-Dej. Cel mai tânăr reținut avea 12 ani și era băiatul unui sculptor transilvănean. Păi cum să arestezi un puști de 12 ani?! Îi tragi două palme și îl omori… S-au făcut arestări în toate liceele mari ale țării, după un plan prestabilit. Vă imaginați teroarea stârnită de încarcerarea unor copii? De la mine din clasă a fost arestat Demi Lecca, fiu de boier moldovean din Bacău, Radu Miclescu – din familia Micleștilor – și Ion Varlam, care se înrudea cu generalul Radu Rosetti. Tot atunci au închis-o și pe Marion Cantacuzino.

“Și pe lumea cealaltă l-aș scuipa între ochi pe Gheorghiu-Dej!”

Aceste acțiuni m-au scârbit. Regimul voia să înfricoșeze lumea, să stăm obedienți, să scandăm lozincile: “Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus”, “Gheorghiu-Dej luptător pentru pace și popor”, “Ana Luca și cu Dej bagă spaima în burghezi”. Le țin minte și pe lumea cealaltă și, dacă o să-l întâlnesc pe Gheorghiu-Dej, o să i le scuip între ochi. Nu Ceaușescu a fost cel mai mare criminal, el a găsit deja terenul curățat și a săvârșit crimele lui, suficiente. Însă Gheorghiu-Dej a fost o bestie. El a făcut marile arestări și se poate “lăuda” în fața lui Dumnezeu cu nimicirea elitelor noastre.

Rep: În ce a constat prigoana pe care comuniștii au lansat-o împotriva cultelor religioase?

Tot la sfârșitul anilor ’40, regimul a demarat operațiunea de lichidare a cultelor și a bisericilor. Cea dintâi s-a prăbușit Biserica Greco-Catolică, în perioada ’48-’49, când a fost desființată cu o brutalitate de neînchipuit. Toți episcopii au fost azvârliți la “răcoare”, împreună cu preoții de rând. Mulți au murit la Sighet, sau prin alte temnițe. Slujbele greco-catolice mai erau, încă, oficiate, clandestin, de preoții mai îndrăzneți. La rândul ei, Biserica Ortodoxă și-a ocrotit cu mare grijă episcopii. Să nu vă imaginați că în pușcăriile comuniste a fost închis vreun episcop ortodox… Când ai burdihan, ceafă groasă și gușă nu te riști să le pierzi, așa, mâncând zeamă goală… În schimb, Securitatea i-a arestat degrabă pe toți acei preoți ortodocși care reprezentau exemple de credință și moralitate. Mănăstirea de la Vladimirești a fost închisă prima, în ’55, când au fost arestați părintele duhovnic Ioan Iovan și maica Veronica. Le-au arestat și pe măicuțele legionare.

Pe urmă a fost atacată Biserica Catolică. Comuniștilor nu le conveneau catolicii și greco-catolicii, pentru că țineau de Roma. Nu se putea ca într-un stat în care partidul era singurul deținător al adevărului – și ținea enorm la dogma lui de lemn – să aibă un concurent într-o dogmă spirituală, creștină. Asta ar fi reprezentat o gravă sfidare.

Lupta împotriva ortodoxiei și-a atins apogeul în ’59, când au fost închise mănăstirile. Atunci s-a dat decretul 411, care îi punea pe preoții ortodocși cu botul pe labe: erau ori ascultați și hăituiți, ori azvârliți la mititica. Lotul meu – “Rugul Aprins” – a fost curățat încă din ’58, pentru că era format din preoți cultivați, oameni cu har și cu spiritualitate care emana. În jurul lor se adunau intelectuali de seamă și atât de mulți studenți, încât securiștii ar fi putut face un lot uriaș, dacă doreau. Dar ținta Securității au fost preoții bătrâni…

Rep: Cum ați ajuns să luați parte la întâlnirile “Rugului Aprins”?

Din ’53, am urmat cursurile Facultății de Arhitectură. Am avut norocul că fiu coleg cu George Văsâi, un băiat care ducea o viață spirituală profundă. Părinții îi dăduseră o educație aleasă și îl purtau în fiecare an pe la mănăstiri. El le-a cunoscut pe toate marile fețe bisericești ortodoxe. Tatăl lui era negustor și făcea danii. Dragul de George nu era numai un mistic, ci și un bun arhitect, care desena și picta foarte frumos. Împreună am organizat numeroase audiții de muzică clasică, în ’53 – ’54, chiar în incinta Facultății de Arhitectură. El își aducea plăcile – Haydn, Beethoven, Mozart s.a.m.d – iar eu veneam cu patefonul, pe care îl țineam în boxă. Eram coleg cu Marius Pop – un mare cunoscător de jazz – care obișnuia să ne cânte la pian. În vremurile acelea negre, Facultatea de Arhitectură reușea să fie o altă lume, o lume care își menținea frumusețea și delicatețea.

PARINTELE Arsenie Papacioc la tinerete si la batranete

Arsenie Papacioc la arestareCu gruparea “Rugul Aprins” am luat contact în vara lui ’56, când George ne-a invitat într-o excursie. Așa am ajuns la Mănăstirea Slatina, ctitorirea lui Alexandru Lăpușneanu, unde l-am întâlnit pe părintele Arsenie Papacioc, un om hărăzit cu o privire pătrunzătoare, care m-a impresionat extraordinar.

Era de o bunătate angelică. Cât am stat acolo, am participat la toate slujbele. La miezul nopții, ne trezea un frate călugăr și ne chema la biserică, să luăm parte la slujba de noapte. Era minunată! Și acum mă emoționez când îmi amintesc flăcările lumânărilor, care pâlpâiau ici-colo, în întunericul de pretutindeni…

“Starețul Daniil, cea mai luminoasă figură pe care am întâlnit-o”

După vreo zece zile, călugării ne-au dat niște merinde și am plecat mai departe. Am ajuns la Schitul Rarău, acolo unde l-am, cunoscut pe părintele Daniil, omul de care nu ne-am mai putut despărți.

CZC-1933_Schit_Rarau_cu_Blanaru_FlamuraEl a fost cea mai luminoasă figură pe care am întâlnit-o. Avea să fie contradictorie, în sensul că era un adept al disciplinei riguroase. Spunea: “Dumnezeu nu vrea căldicei. Dumnezeu vă vrea!”. Duminica, bisericuța Schitului se umplea de țărani care urcau muntele pentru a-i asculta cuvântul. Părintele ținea niște predici extraordinare… îi curgeau lacrimile șiroaie când le vorbea oamenilor. Diminețile le petreceam împreună, în fața cămăruței lui, care era plină de cărți. Era un intelectual desăvârșit și discutam ore în șir literatură, filosofie și patristică. Deși ura “patria sovietică”, era îndrăgostit de misticii ruși – îl admira pe Nikolai Berdiaev – și discuțiile erau foarte captivante. Ne provoca permanent. După-amiezile îi ajutam pe călugări să strângă fânul, să-l întoarcă, iar serile mâncam laolaltă cu frații, la trapeză. A fost atât de frumos, încât am uitat să plecăm. Facultatea începuse și la Rarău ningea deja, iar eu eram încălțat în ghete de baschet. Așa că ne-am întors la București și am căutat cu toții o modalitate de a ne motiva absențele fiindcă, pe vremea aceea, era drastic cu absențele.

“Scria până și în altar”

Întâlnirea cu părintele Daniil a fost cea mai înălțătoare experiență pe care am avut-o. El fusese directorul publicației “Credința”, ziar de spiritualitate care a militat atât împotriva fascismului, cât și a comunismului, pentru că părintele nu a înghițit niciodată totalitarismul. Provenea dintr-o familie bună, cu situație, iar tatăl lui a lucrat pe la Înalta Curte de Casație și de Justiție. În tinerețe, Daniil purta la subraț ultimele romane și era considerat un dandy al Căii Victoriei. Citea permanent și avea mania de a scrie. Mai târziu, când a intrat în călugărie, scria până și în altar. Era un poet mistic, ca și medicul Vasile Voiculescu. Acest om fermecător – părintele Daniil – ne recomanda diverși preoți cu har la care noi mergeam să ne spovedim.

Rep: Cu ce personalități ale “Rugului Aprins” ați mai intrat în contact?

Benedict Ghius la arestareL-am întâlnit și pe Benedict Ghiuş, care era ocrotit de patriarh și hulit de Sinod. Era un cărturar fin – își luase doctoratul la Strasbourg – și avea o figură delicată, occidentală. Emana grație… Să știți că, din punctul meu de vedere, patriarhul Justinian Marina a avut și un rol benefic. La un moment dat, el s-a certat cu Gheorghiu-Dej și s-a retras la mănăstire, unde l-a oploșit pe Andrei Scrima, cel despre care Andrei Pleșu a scris că avea un aer occidental și distins.

Bartolomeu Anania si mama saMulțumită lui Justinian Marina, o mulțime de personalități au fost oploșite la Patriarhie. Acolo, la bibliotecă, l-am întâlnit pe Bartolomeu Anania care scria poezii și piese de teatru în versuri. Era ocrotit, deși fusese în Frățiile de Cruce, iar patriarhul știa asta. Bartolomeu Anania era un meloman desăvârșit, care avea strânse legături cu toți marii dirijori. Un american îi adusese un magnetofon și el mergea la concerte și imprima muzică simfonică. Țin minte că avea o bibliotecă enormă, ale cărei rafturi erau pline cu benzi. Am fost la el cu mai mulți colegi și am ascultat colinde și muzică simfonică.

“Predicile părintelui Sofian Boghiu te atingeau în străfundul sufletului”

Ne duceam până la marginea Bucureștiului, la Mănăstirea Plumbuita, unde ne aștepta starețul Sofian Boghiu, un bătrân impresionant, cu o barbă lungă și căruntă (foto).

Parintele Sofian Boghiu

Sofian Boghiu la arestareUrmase școala de bele-arte – la fel ca Arsenie Boca – și fusese un iscusit pictor de biserici. Predicile starețului erau minunate, te atingeau până în străfundul sufletului. Din când în când, părintele Daniil cobora de la Rarău și venea la București, unde avea mulți prieteni. Ne continuam lecțiile de inițiere duhovnicească. Toate aberațiile care ni s-au imputat mai târziu la proces – cum că am fi discutat posturile străine dușmănoase și am fi pus la cale conspirații împotriva regimului – sunt “floricele” ale Securității. Noi ne ocupam de niște chestii profunde… De exemplu, la Rarău, am discutat multă literatură, fiindcă Daniil era un desăvârșit cunoscător al cărților.

Părintele avea o personalitate complexă. A stat o perioadă pe muntele Athos, de unde s-a întors cu Rugăciunea Inimii. În anii în care a condus ziarul “Credința”, el avea o avionetă sport la bordul căreia făcea câte un tur, în fiecare dimineață, apoi își lua mașina și se ducea la redacție. Într-o bună zi, avioneta s-a prăbușit, din pricina unei defecțiuni tehnice. Uluitor e că părintele a scăpat nevătămat… și-a mușcat puțin limba! Păi, cum vine asta, să cazi cu avionul – chiar de la 10-20 de metri – și doar să îți muști limba?! Îl iubea Dumnezeu… Am auzit că, în timpul războiului, deoarece Daniil a fost un ofițer de marină sever, un subaltern – pe care îl pedepsise pentru indisciplină – a vrut să-l împuște. Chiar în noaptea în care urma să aibă loc crima – dovadă că o forță invizibilă îl veghea din tării – părintele și-a mutat patul pe celălalt perete al cămăruței în care dormea. Gestul acesta providențial i-a salvat viața, căci glonțul care îi era adresat și-a ratat ținta, iar Daniil și-a continuat destinul de apărător al credinței autentice.

El a murit în închisoarea de la Aiud, în ’62, ca un martir de care Biserica Ortodoxă a uitat. Ori, părintele Daniil a murit pentru credință! Eu l-am văzut la zeghe și îmi amintesc cum vorbea cu caraliii. “Hai bă, popă, mai repede! Mișcă!” îl hăituiau torționarii care îl împingeau și îi aruncau ochelarii. Iar el le răspundea cu demnitate: “Te rog să vorbești frumos cu mine. Puteam să îți fiu bunic!”. I-a înfruntat întotdeauna, dom’le, până la moarte, chiar dacă Securitatea i-a băgat un turnător în celulă. Daniil a fost un om dârz, un exemplu din toate punctele de vedere.

Serban Mironescu la arestareMai multe dintre întrunirile “Rugului Aprins” aveau loc în locuința lui Alexandru “Codin” Mironescu, care era profesor universitar de fizică și chimie, cu doctorat în Franța și Germania. George Văsâi ne anunța când erau întâlnirile. El i-a cunoscut pe toți acești mari preoți. Când eram în anul trei de facultate, părinții lui au divorțat, au vândut totul și i-au cumpărat un apartament micuț. Apoi – să vedeți ce oameni pătrunși de credință! – s-au retras la mănăstire: tatăl s-a dus la Slatina și mama la Văratec. Îl iubeam și îl stimam pe George pentru aura lui, pentru felul lui de a fi. La Rarău l-am cunoscut și pe Șerban Mironescu (foto) (n. red. – fiul lui Codin Mironescu), un băiat excepțional, care studia greaca și latina. Păi, în ’56 avea nevoie partidul de greacă și de latină? De Platon, Aristotel, Sofocle și Cicero? Societatea comunistă defila din treaptă în treaptă spre victoria finală.

Rep: Cum ați fost arestat?

În vara lui ’58 am plecat pe munte, în Piatra Craiului, împreună cu niște foști colegi de liceu. La întoarcere mi-am găsit tatăl disperat, tremura și era alb la față. Mi-a spus că mă căutase Securitatea și că agenții dăduseră buzna chiar zilele trecute, după miezul nopții. I-au pus lanterna în ochi fratelui meu mai mic și l-au legitimat ca să se asigure că nu eram eu. Tata mi-a dat niște bani și m-a sfătuit să fug. Așa am ajuns la mare, la tabăra de corturi a Arhitecturii. La un moment dat, un coleg a intrat în cort și mi-a spus să ies pe plajă, fiindcă mă căuta un domn. Prima mea intenție a fost să smulg țărușii și să fug prin spate, dar, din fericire, am tras cu ochiul și am văzut că cel care mă căuta era fratele unei cumnate a tatălui meu, care lucra ca topograf. Venise să îmi aducă niște bani. Sărmanul fusese în marina regală, iar comuniștii îl dăduseră afară. Chiar și astăzi, când mă întâlnescu cu puținii martori ai întâmplării, ne amintim cum ărima mea intenție a fost să o rup la fugăprin pânza cortului… Până la urmă, o perioadă m-am ascuns în țară.

“Mi-au pus ochelarii și m-au dus la Malmaison”

Malmaison – IprochimÎn septembrie ’58, m-am întors la București fiindcă începuse facultatea și eu nu voiam să o pierd, ca un guguștiuc. Securiștii au venit și m-au arestat în ziua mare, chiar în parcul de lângă Arhitectură. Deoarece îmi lăsasem buletinul la bibliotecă, agenții m-au însoțit până acolo, fără să intre în clădire. Atunci m-a fulgerat ideea să fug, dar m-am temut că gestul meu ar fi atras represiuni asupra familiei și m-am hotărât să îi urmez liniștit.

M-au urcat în mașină, mi-au pus ochelari de tablă și m-au dus la Malmaison. Pe urmă a început ancheta. Către sfârșit, arestul s-a mutat în beciurile Securității din Calea Rahova. Eu am fost ultimul arestat din lotul “Rugul Aprins”, așa că îmi dădeau să citesc fragmente dintr-un dosar deja încheiat. Înaintea mea îl arestaseră pe scriitorul Vasile Voiculescu – el ar fi putut fi ridicat și în lotul Noica, deoarece era foarte cunoscut și acolo. Numai că lotul Noica a venit mai târziu, iar torționarii l-au târât pe sărmanul Voiculescu, bătrân și bolnav, să fie martor acolo.

Rep: Care au fost acuzațiile securiștilor?

Principala acuzație a fost că am participat la reuniunile grupării cunoscute sub denumirea de “Rugul Aprins”. Spiritualitatea călugărilor îi zgândărea pe comuniști, din pricina aceasta au desființat mănăstirile. Călugării “pătați” au fost azvârliți în pușcării, iar ceilalți au fost siliți să presteze prin fabrici și uzine, ca să ridice nivelul de trai al clasei muncitoare.

Anchetarea mea a durat cam o lună și, ca să mă dezechilibreze, îmi arătau fragmente din declarații și articole anticomuniste din “Credința”. Se purtau brutal. Spuneau: “Ai intrat în facultate, banditule, te-ai strecurat și ai furat locul altora care meritau!”. Ca să vedeți ce mentalitate absurdă. M-au bătut cu pumnii și cu palmele, dar nu m-au pus la rangă sau la rotisor. Eu jucam rolul unui om ușor tâmpit, care nu prea înțelegea ce i se imputa. Tehnica anchetatorului era să te acuzi de unul singur. Mă întreba dacă am comentat posturile străine, dacă am vorbit despre revoluția din Ungaria. Mă înjura încontinuu – “paștele mă-tii” și “Dumnezeu’ mă-tii”. Până într-o zi când nu am mai putut răbda și i-am spus: “Vă rog să nu mă mai înjurați de mamă. Pentru mine mama e un lucru sfânt!” și atunci a urmat cea mai cruntă bumbăceală: m-au izbit cu pumnii, palmele și picioarele. La final, anchetatorul m-a anunțat că judecătorul îmi va da cinci ani de închisoare și mi-a spus că, dacă fac pe nebunul, îmi va dubla personal pedeapsa.

Rep: Așadar… anchetatorii Securității erau principalii călăi?

Să ne înțelegem: torționarii din închisori au avut rolul lor criminal, dar – să nu ne facem că uităm! -, anchetatorii Securității au reprezentat adevăratul braț armat al partidului. Securitatea le “educa” pe toate scursorile care deveneau peste noapte comandanți de penitenciare, gardieni și paznici. I-a învățat pe acești cretinoizi aduși de la marginile societății că noi suntem “dușmanii poporului”, “bandiți” și “inamici ai clasei muncitoare”. Îi asmuțea în permanență. Ei erau oricum o șleahtă de haimanale fără căpătâi și carte, iar securiștii i-au dresat ca pe niște dulăi de pază. Dacă băteau și torturau un om până când îl omorau, torționarii nu aveau nicio problemă. Erau convinși că doctrina îi acoperea “moral”. Urmarea? Aceste bestii au crezut că pot omorî sute de mii de oameni având conștiința că au făcut curățenie, că au servit clasa muncitoare! Ei nu simt nici acum rușinea, pentru că niciodată nu au putut gândi altfel! În ochii lor noi nu mai eram oameni, eram socotiți suboameni, dușmani și promotori ai imperialismului.

“Securiștii, cele mai mari bestii!”

Toată pușcăria am fost tratat așa: “Bă banditule!” Culmea e că ei aveau pretenția ca eu să le răspund: “Să trăiți!” N-am făcut-o niciodată! Prima oară când am intrat la Malmaison, la cercetări, anchetatorul m-a dat afară din birou de câteva ori fiindcă mă aducea caraliul, iar eu spuneam, simplu: “Bună ziua!” “Ieși în pizda mă-tii afară! Nu știi cum se intră într-un birou?!”, răcnea el. Am făcut pe nebunul și am refuzat permanent să le răspund cu “să trăiți”. Ar fi fost cea mai gravă umilință pentru mine. Păi, tu te comporți ca un nemernic și eu să îți răspund respectuos și să îți urez o viață lungă?!

Inchisoarea JilavaChiar și mai târziu, când m-au trimis la Jilava, am refuzat în mod constant să fac asta. M-au băgat la izolare și rosteam apelul simplu, fără formula finală: “Camera patru de izolare face apelul de dimineață cu un singur deținut.” Dacă se vrea cu adevărat, nu este greu să-i tragi la răspundere pe anchetatorii Securității. E foarte simplu. Iei dosarele din raft și le găsești numele. Cele mai mari bestii au fost acești securiști care au trimis oameni nevinovați la pușcărie, tortură și moarte. În cazul “Rugului Aprins”, securistul care conducea cercetările a fost un călău, Enoiu. Criminalul ăsta le spunea celorlalți ce să facă, cum să mai strângă șurubul și unde să insiste. Enoiu a murit și nu a mai dat socoteală în lumea aceasta. După anchetă, a urmat procesul “Rugului Aprins”. Un simulacru de proces…

“Am păstrat mereu vie icoana părinților “Rugului Aprins”. I-am iubit și îi iubesc pe toți foștii mei camarazi de suferință…”

Rep: Cum s-a desfășurat procesul “Rugului Aprins”?

Emilian Mihăilescu: Am fost 16 condamnați, iar procesul s-a derulat în grabă, cu ușile închise. La un moment dat, procurorii ne-au spus: “Avem o pauză de 5 minute. Acum aveți dreptul să luați contact cu avocații.” Ce batjocură, dom’le! Ordinarii râdeau de nenorocirea noastră și se făceau că ne respectă drepturile! Apoi, ne-au citit acuzațiile – toate aberațiile scrise de securiști – și eu am fost condamnat la 5 ani de muncă silnică, așa cum mă anunțase anchetatorul care m-a caftit. Cu toții am primit muncă silnică, dar preoții au luat și ani grei de pușcărie. Verdictul era deja bătut în cuie, iar judecătorul era o altă curea de transmisie, care nu avea niciun rol. Cu toții erau aduși acolo de decor și erau puși să mimeze actul de justiție. Nu ni s-a dat posibilitatea de a aduce martori, iar recursul s-a judecat în lipsa noastră. După proces, am fost trimis la Jilava. Verdictul final l-am aflat chiar în celulă, de la un caraliu care m-a chemat la vizetă și m-a pus să semnez că am luat act de sentință. Atunci am avut un șoc extraordinar… Deși nu mă făceam vinovat de nimic, eram condamnat la cinci ani de temniță și muncă forțată! Cu toate acestea, vă mărturisesc că nu mi-am regretat niciodată anii de zeghe, deoarece, în spatele gratiilor, am avut privilegiul să întâlnesc niște oameni minunați, care au reprezentat adevărate exemple pentru mine. Totodată, am păstrat mereu vie icoana părinților “Rugului Aprins”. I-am iubit și îi iubesc pe toți foștii mei camarazi de suferință…

Rep: Povestiți-mi despre perioada petrecută la Jilava…

Intrare-fortul-13-Jilava foto Vlad CiupeNu cred că a existat pe lume o pușcărie mai îngrozitoare… E sub pământ și e plină de igrasie, umezeală și mizerie. Acolo am stat 6 luni. Am făcut și cinci zile de izolare groaznică. Un camarad mai bătrân voia să-și coasă ceva și m-a rugat să-i dau obiala mea, ca să-și tragă niște ață. Îi era frică să o folosească pe a lui, așa că i-am oferit-o. Eram tânăr și nu m-am temut să risc. Caraliul care ne supraveghea prin ocheanul ușii – nici nu l-am fi putut auzi, fiindcă purta papuci de pâslă – a dat buzna în celulă și ne-a luat la întrebări. Am înțeles că deținutul bătrân era înfricoșat și am recunoscut că obiala cu pricina este a mea. Mai întâi m-au scos la bătaie și apoi mi-au dat cinci zile de izolare. Norocul meu a fost că eram împreună cu alți deținuți, altfel aș fi murit acolo. Se întâmpla în februarie și era un ger îngrozitor. Stăteam îngrămădiți, dar tot ne clănțăneau dinții.

Caraliii ne-au dat o rogojină amărâtă, iar spațiul de detenție era un fost veceu, pe un coridor unde se făcea un curent extraordinar. Lângă noi, se afla stativul în care fuseseră găurile de veceu. Ne acopeream cu aceeași pătură și ne întorceam toți odată, ca la comandă, din lipsă de spațiu și din pricina frigului înțepător. În celulă picura, iar pe jos erau băltoci. Am ieșit de acolo atât de răcit, încât am crezut că n-o s-o mai duc mult… Apoi a venit o comisie care avea rolul să decidă ce deținuți sunt apți de muncă. La început, ne-am făcut iluzii, gândind că ne va fi mai ușor în aer liber, într-un lagăr de muncă. Speranțele erau, însă, deșarte… Așa am aflat că, dacă de la celulă mai puteai să scapi cu viață, când te trimiteau în lagărele de muncă îți apărea un mare semn de întrebare deasupra creștetului.

http://www.napocanews.ro/2014/02/luptatorii-din-munti-au-fost-cei-mai-frumosi-nebuni-ai-neamului-romanesc-interviu-cu-arhitect-emilian-mihailescu-supravietuitor-al-grupului-rugul-aprins.html?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+napocanews%2FhIWc+%28NapocaNews%29

Sa nu uitam!!
Aceasta este porunca zilei!

 

Educatie- C.Radulescu MOTRU

17 Feb

Nu trebuie decat citita.
Dupa aceea luati apa si …judecati!!!!
Parca nimic nou sub soare????
Si unii zic de reforma etc!!!!

 
No Comments

Posted in Educatie

 

O ascultare „neroditoare“!

16 Feb

Evanghelia de astazi ne prezinta doi oameni: unul care, in prima parte a pericopei evanghelice este pacatos, dar care apoi se reabiliteaza, iar altul „drept”, dar care, in pofida „dreptatii” lui, ramane afara de Imparatie – pentru ca ospatul si bucuria pe care tatal a gasit de cuviinta sa le pre­gateasca fiului pocait inseamna Imparatia Cerurilor. Cum se face, deci, ca fiul desfranat si pacatos ajunge in Imparatia lui Dumnezeu, iar celalalt, care totdeauna si-a ascultat parintele, ramane „afara”? Ce se intampla oare in evanghelia de astazi? Cum de are loc aceasta rasturnare a valorilor, si fiul risipitor, cel care-si supara tatal cerandu-i de la obraz mostenirea pentru a o cheltui cu desfranatele, devine pana la urma personajul pozitiv — personajul „simpatic”, daca-mi este ingaduit sa ma exprim astfel — iar fiul cel „drept”, care „totdeauna a slujit” si niciodata nu a calcat porunca tatalui sau, ajunge dintr-o data personajul negativ si „antipatic”? Ce face, asadar, pe fiul desfranat ca sa „merite” Imparatia lui Dumnezeu si ce face pe fiul ascultator ca, pana la urma, sa ramana „afara”?

Ei bine, fiul cel desfranat „isi vine in sine”. Isi vine in fire si isi da seama ca a gresit; realizeaza ca a ajuns un netrebnic si intelege ca trebuie sa se intoarca numaidecat la tatal sau, si nu oricum, nu povestindu-i si bravand cu „ispravile” sale, ci zicandu-i: „Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai“. Asa a planuit sa mearga si sa-si ceara iertare, cu smerenie si pocainta, nu pretinzand sa fie repus in drepturile pe care le-a pierdut; gata sa faca munca de sluga, numai sa fie reprimit in „casa”. Aceasta pocainta si smerenie vazandu-le tatal, care nu a incetat sa-l astepte inca din clipa in care a plecat, l-a iertat pe data si l-a primit cu bucurie, daruindu-i inapoi tot ce pierduse, si aceasta din dragoste si de bucurie ca „acest fiu al sau mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”.

Ce se intampla cu fratele mai mare?

El nu a exagerat nicio clipa cand a spus tatalui sau: „Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata
nu ti-am calcat porunca”. Adevarat graia. Şi cu toate acestea, el este personajul nega­tiv din evanghelia de astazi. Unde greseste acest „drept” care nu si-a suparat niciodata parintele? Greseste prin neputin­ta de a se bucura impreuna cu tatal sau si, mai ales, cu fratele lui care, pierdut fiind s-a mantuit. In loc sa se bucure, acesta „s-a maniat”, zice evanghelia, si a ramas afara. S-au dus care mai de care cautand sa-l convinga sa treaca peste ce, dragii mei?… Peste invidie? Peste rautate? Peste impietrire? Peste prostie? Acestea sunt care nu ne lasa sa ne bucuram de binele celuilalt! Acestea sunt care ne fac sa ne intristam cand aproapelui nostru ii merge bine; sa fim invidiosi, tristi si suparati cand, de fapt, suntem chemati sa ne bucuram si sa ne veselim impreuna la „ospatul” cel dumnezeiesc!…

Va intreb: Ce ne impiedica sa fim astazi aici, in casa Parintelui nostru doua ceasuri, rugandu-ne lui Dumnezeu pentru slabiciunile si pacatele noastre de fiecare zi? Ce ne impiedica sa ne bucuram aceste doua ore impreuna cu Dumnezeu? Ce ne tine acasa, pe drumuri, prin parcuri, sau mai stiu eu pe unde, numai sa nu petrecem aici impreuna cu Tatal ceresc care, iata, rasplateste pocainta cu „ospat” si bucurie vesnica? Ce ne impiedica sa ne petrecem viata intreaga in frica lui Dumnezeu, in comuniune cu El si cu fratele sau aproapele nostru?

Unde greseste, asadar, fratele „manios” al fiului risi­pitor? Astazi, poate pentru intaia oara, el ii vorbeste tatalui sau cu repros: „Mie niciodata nu mi-ai dat macar un ied ca sa ma veselesc cu prietenii mei!” Tot astazi, se face si judecator dispretuitor al fratelui sau: „dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, pentru el ai injunghiat vitelul cel ingrasat!” Iata, asadar: il condamna pe tatal sau pentru modul in care l-a primit pe fiul cel pierdut, rabufneste si, dintr-o data, nu mai este nici fiu ascultator, nici frate bun celui „cazut”. Mai mult decat atat, evanghelia ne lasa sa intelegem ca, in cele din urma, acesta a ramas suparat „afara” — afara de Imparatia lui Dumnezeu.

Iata de ce am spus ca evanghelia de astazi nu ne prezin­ta doar o drama — pe cea a fiului risipitor — ci doua, pentru ca, discret, in spatele dramei celui cazut, se consuma si o a doua drama, mult mai cutremuratoare, cea a fratelui mai mare, finalizata absolut nefericit. Daca fiul mai mic traieste drama „izolarii in afara comuniunii” cu Dumnezeu, celalalt trece prin drama izolarii „in interiorul comuniunii”, ceea ce mi se pare si mai infricosator! Grea este singuratatea „de unul singur”, dar, si mai grea — ne arata aceasta pericopa evanghelica — este singuratatea „in doi” sau „in interiorul comuniunii”!

La aceste doua atitudini am vrut sa meditam astazi! Sa ne aducem aminte de cuvantul Evangheliei care spune ca „vamesii si desfranatele merg inaintea noastra in imparatia lui Dumnezeu” (Mt. 21, 31), iar noi, cei carora ni se pare ca suntem drepti si ca niciodata nu am calcat cuvantul Parintelui Dumnezeu, fiind fiul ascultator — si nu cel risipitor, care si-a cheltuit „zestrea” sa sufleteasca si trupeasca in nenumarate pacate — ramanem in mod paradoxal „afara”. Iata, asadar, pericolul care ne pandeste pe noi cei care, poate, la prima citire a evangheliei de astazi, ne-am identificat cu fiul cel ascultator. Atentie insa! Mantuitorul Hristos vrea sa ne spuna: nu cumva, in pofida dreptatii noastre, in ciuda faptelor noastre „extraordinare” pe care pretindem de multe ori, exagerand cu subiectivism, ca le-am savarsit, sa avem aceeasi surpriza si sa ramanem totusi „afara de Imparatie”.

Fiul desfranat ne devine pana la urma simpatic, nu pentru ca a desfranat si si-a cheltuit averea in dezmierdari, ci pentru ca a cunoscut intr-un final „taina pocaintei”. A aflat secretul reabilitarii, si-a venit in fire sau in „sine”, cum zice evanghelia, s-a regasit pe sine si a reusit sa se schimbe. A putut sa se ridice din mocirla pacatului, s-a putut smeri, a aflat puterea necesara sa vina inaintea tatalui sau sa-si recunoasca greseala si sa ceara nu ceea ce avusese, ci starea de sluga. Evanghelia de astazi, gandesc eu, ne face atenti pe noi, cei care „tocim pragul” bisericii zi de zi ori duminica de duminica, nu cumva sa cadem in pacatul fratelui celui mare: in acea ascultare formala, lipsita de recunostinta fata de Parintele, dar si de dragoste si pretuire pentru fratele nostru, mai cu seama atunci cand acesta se pocaieste.

Sa luam aminte la acest „soi de dreptate” lipsita de bunatate, o dreptate stearpa si impietrita, care a facut din fratele mai mare un fel de „pom neroditor” ce se arata frumos la infatisare si avand coroana bogata si verde, dar salbatic totusi, manios si neputincios in fata iubirii de frate si chiar a iubirii de parinte, si pentru care a ramas trist si nerecunoscator „afara”!…

Mesajul evangheliei de astazi, asadar, acesta este: daca suntem cumva sau vom ajunge vreodata, in anumite clipe ale vietii noastre, fiul cel pierdut, sa ne aducem aminte ca Dumnezeu ne asteapta si este gata sa ne repuna neintarziat si fara repros in aceeasi stare din care am cazut, numai sa aratam si aceeasi constiinta, smerenie si pornire de a ne schimba, pe care le-a aratat fiul risipitor. Daca, insa, suntem fiul care nu a cazut, gata sa-I spunem lui Dumnezeu: „Iata de atatia ani iti slujesc si niciodata nu Ti-am calcat porunca…”, atentie ca in aceasta „dreptate” a noastra trebuie sa picuram si un strop de iubire, pentru ca ea sa nu fie o dreptate mandra si impietrita, lipsita de compasiune fata de cel cazut si plina de dispret sau judecata cruda fata de el.

Prin urmare, evanghelia de astazi ne cheama sa ne pocaim daca am cazut, iar daca nu, sa avem grija, nu cumva sa cadem tocmai prin faptul ca ni se pare ca „stam”. Ne indeamna sa invatam sa ne bucuram cand vedem „binele” in jurul nostru, nu sa ne incetosam mintea cu invidie si rautate ori privind cu gand viclean la bucuriile celorlalti, bine stiind ca Dumnezeu are aceeasi dragoste mare pentru toti si ca Se bucura de fiecare dintre noi daca vom sti sa-I pretuim chemarea.

Facand asa, dragii mei, vom ajunge si noi sa petrecem la „ospatul” Stapanului Dumnezeu, fie de pe pozitia de iertati si reabilitati, fie ca fii ascultatori, bucurandu-ne impreuna cu El in vecii vecilor, Amin!

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

Ma bucura existenta, ca ierarh al nostru a IPS Sebastian!!!

Este de langa mine nascut, la Orasul Minier, intro zona mai mult decat cunoscuta de mine.

Are puterea de a fi cu Christos si cu oamenii!!
Am citit si ascultat mai multe predici ale sale si l-am apreciat!

felicitati!

 

Stefan APOSTOL zis MARGARIT

16 Feb

Am gasit o fotografie a lui din tinerete:

Un OM cat o istorie, a trait intre anii 1910 si 1982, a avut 11 copii, a fost bogat, muncitor, mandru si demn. Nu s-a aplecat in regimul comunist, nu s-a inscris in PCR, a fost persecutat, inchis in spital la Zalau intre anii 1966-1968, ii considera pe comunisti “anticristii”.

Avea cultura indestulatoare, a fost cel care in comuna a avut, primul, linie electrica proprie pentru a merge moara sa, circular electric unde oamenii veneau din mai toate localitatile sa taie lemne pentru constructii, cazan de tuica etc.

Multe hectate de pamant.NU s-a inscris in colectiv- Gospodaria Agricola Colectiva, devenita apoi Cooperativa Agricola de Productie din Calinesti.

I s-au inscenat multe, a fost pus in proces public sa recunoasca ca este dusman al comunistilor etc dar a rezistat.

Avea o singura dorinta care nu s-a implinit: sa traiasca o zi dupa ce regimul ANTICRISTULUI nu va mai fi pe acest pamant in care oamenii muncitori sa fie si cei care sa ne conduca , in care romanii sa aiba grija acestui stat si neam!!!

 
 

Cei de demult4-bunicii mei!

16 Feb

dinspre partea tatalui, bunicii mei sunt SOARE MARIN – Hagiu si Soare Alexandra.
Pe spatele fotografiilor de la el avem scris de el cu creionul urmatoarele :

La foto in picioare, unde creionul nu se mai vede, dar urma lasata de el ne conduce a citi urmatorul text:
“AMINTIRE

Toate in lume–s muritoare ca si bruma dupa flori
Dar al meu portret ramane pe viitor

Marin HAGIU”.

La foto pe scaun, realizata in aceiasi zi, avem vizibil textul:
” Dau ca amintire si ca suvenire(sic!)al meu p[ortret ca toate in lume–s muritoare ca si bruma dupa flori
Dar al meu portret ramane pe viitor

Marin HAGIU”.

Mamaia este cea imbracata in rochie alba!! S-a nascut in Silistea Dealului, localitate care apartinea de Calinesti. Astazi este la Filipestii de Padure.

Interesant, nu?