RSS
 

Veşnică recunoştinţă

19 Ian

Recunoştinţa este o virtute, numită „floare rară”. Din textul evanghelic despre vindecarea celor zece leproşi (Luca 17, 11-18) ştim că doar unul din cei vindecaţi vine în faţa Domnului, pentru a-I mulţumi.
Înfiorător este că nici îngerii nu au fost recunoscători şi mulţumitori, faţă de Creatorul, Dumnezeul şi Împăratul lor, care din iubire şi spre fericire i-a zidit, o parte din ei răzvrătindu-se, alegând nefericita soartă a iadului veşnic.
Omul nu a avut nici el parte de o soartă mai bună. De la prima pereche a locuitorilor edenici, Adam şi Eva, până în zilele noastre din multe şi diferite „motive” desaga nerecunoştinţei, mai mică sau mai mare, o purtăm în spate fiecare. Nerecunoştinţa faţă de Dumnezeu s-a adâncit transformându-se în negare a existenţei Lui şi chiar ură faţă de El. În plan orizontal ura s-a lăţit, Cain ucigând pe fratele său, nevinovatul Abel, lucrarea urii extinzându-se în întrega istorie.
Totuşi sunt atâtea motive ca şi îngerii şi oamenii şi toată creaţia, să fie recunoscători faţă de Dumnezeu. Dacă îngerii care au rămas ascultători şi firea necuvântătoare, sunt şi rămân în veşnică recunoştinţă, omul ar avea motiv în plus să fie recunoscător. Recunoştinţa este până la urmă singurul lucru vrednic de omul creat după chipul lui Dumnezeu.
Dacă potrivit Sfântului Pavel nimic nu este al nostru ci toate împreună cu viaţa le-am primit în dar, singura mulţumire adusă Creatorului de către noi ca oameni ar fi o stare constantă de recunoştinţă.
Tot omul din adâncul sufletului ar trebui să fie recunoscător Creatorului şi Dumnezeului său, pentru viaţa pe care a primit-o în dar, din nefiinţă la fiinţă fiind adus. Pentru sănătatea şi întregimea trupului, pentru sufletul cel nemuritor, mai de preţ ca tot ce este creat. Pentru lumina minţii cu toate facultăţile ei, pentru simţirea inimii cu toată căldura şi sentimentele bune care sălăşluiesc în ea. Pentru tăria voinţei capabilă să lupte cu abnegaţie pentru atingerea scopurilor propuse. Pentru frumuseţea vieţii trăite în pace şi armonie, pentru munca cinstită, pentru hrana şi băutura zilnică, pentru frumuseţea iubirii curate omeneşti, pentru fericirea familiei, pentru legile drepte ale societăţii, pentru un conducător bun, pentru un bătrân înţelept, pentru zâmbetul nevinovat al unui copil sau surâsul blând al unei mame. Pentru realizările geniului omenesc, pentru frumuseţea artei, muzicii, poeziei. Pentru frumuseţea cerului albastru înstelat, pentru verdeaţa odihnitoare a codrilor, pentru susurul izvoarelor şi cântul păsărelelor, pentru iarba verde pe care o călcăm şi aerul curat pe care îl respirăm. Tot omul păgân, iudeu şi creştin, din adâncul sufletului cu dreptate este să înalţe mulţumire şi recunoştinţă lui Dumnezeu – Creatorul.
Dacă iudeii au un motiv în plus să fie recunoscători pentru alegerea lor, pentru strămoşii lor, patriarhii, profeţii şi drepţii din poporul lor, pentru Legea lui Moise şi preoţia dată pe temeiul ei, noi creştinii avem întreite motive să-i mulţumim lui Dumnezeu Celui în Sfânta Treime lăudat.
Pe lângă recunoştinţa datorată, alături de popoarele păgâne şi poporul evreu, lui Dumnezeu Tatăl – Creatorul, noi creştinii datorăm nemărginită recunoştinţă lui Dumnezeu Fiul – Mântuitorul şi Duhului Sfânt – Mângâietorul.
Cuvântului întrupat Mântuitorului Hristos îi suntem recunoscători pentru smerenia Sa negrăită şi dragostea nemărginită, arătată nouă prin venirea pe pământ. Prin naşterea Sa într-o iesle săracă, într-o familie şi într-o ţară modestă, într-o lume ostilă şi respingătoare. Pentru creşterea Sa anonimă şi viaţa Sa de supunere faţă de Maica Preacurată şi Sfântul Iosif, tatăl adoptiv. Pentru supunerea Sa faţă de Legea dată prin Moise şi apoi pentru nepreţuitul dar al descoperirii dumnezeirii Sale la Botezul petrecut la Iordan. Pentru predicile şi minunile Sale, care sunt buna-vestire, Evanghelia mântuirii adusă şi dăruită nouă.
Pentru calea deschisă a iubirii nesfârşite, mereu răstignite, arătată şi dată nouă să călătorim. Pentru Adevărul pe care l-a descoperit întru Sine însuşi, în lumina căruia vedem şi deosebim binele de rău, minciuna de adevăr. Pentru Viaţa Sa nemaipomenită, desăvârşită, dumnezeiască lăsată nouă să o trăim, pentru mântuirea realizată prin patimile, răstignirea, moartea şi învierea Sa. Pentru Înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui, prin care a înălţat şi înalţă mereu pe toţi cei ce cred în El. Pentru trimiterea Duhului Sfânt, împlinindu-şi astfel făgăduinţa, dându-ne siguranţa şi încrederea de a-l aştepta cu nădejde şi răbdare până la a Doua Sa Venire, când cu dreptate va judeca lumea.
Pentru că rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor, luminându-ne prin Cuvântul Lui, îndulcindu-ne cu prezenţa Sa în slujbele Bisericii, în rugăciune sau când neaşteptat ne mângâie din bunătatea Sa. Pentru prezenţa Sa reală în Sfintele Taine, pentru modul de a ni se dărui întreg în Sfânta Împărtăşanie, pătrunzând toate fibrele existenţei noastre cu prezenţa Lui.
Pentru toate câte a făcut şi face mereu pentru noi, câtă mulţumire, câtă laudă şi recunoştinţă nu I se cuvine din partea noastră.
Duhului Sfânt, Mângâietorului, îi suntem recunoscători pentru venirea Sa în lume. Pentru pogorârea Sa peste Sfinţii Apostoli în chip de limbi de foc (Faptele Apostolilor 2, 3) şi întemeierea Bisericii. Pentru toate darurile revărsate asupra slujitorilor şi credincioşilor în Biserică, spre creşterea întărirea şi desăvârşirea noastră în Hristos.
Pentru a fi liberi (Ioan 8, 32) cu adevărata libertate lăuntrică, El revarsă în sufletele noastre „iubirea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22) şi alte daruri duhovniceşti. Lucrează în Sfintele Taine, în Botez, Mirungere, Spovedanie, Euharistie şi Sfântul Maslu spre sfinţirea noastră. Sfinţeşte nunta şi dăruieşte prin taina hirotoniei, daruri şi harisme slujitorilor Bisericii şi puterea iertării păcatelor.
Rugăciunile, laudele, cântările, cererile şi mulţumirile adresate în El lui Hristos, Sfintei Treimi, Maicii Domnului, Sfinţilor ne sunt primite mulţumită Duhului Sfânt care ne povăţuieşte spre desăvârşire în viaţa veşnică. Pentru ploaia de daruri revărsate peste noi în Biserică, cât belşug de recunoştinţă, nu ar trebui să se înalţe din adâncul sufletelor noastre către Sfântul Mângâietor? Recunoştinţă pentru ocrotirea Maicii Domnului. Recunoştinţă pentru apărarea Sfintei Cruci. Recunoştinţă pentru comuniunea sfinţilor şi acoperământul îngerilor. Recunoştinţă pentru părinţii şi dascălii noştri.
Recunoştinţă şi mulţumire lui Dumnezeu căci nu ne pierde în greşalele noastre atunci când păcătuim. Recunoştinţă şi mulţumire că în blânda Sa pronie, prin bucurii sau dureri şi necazuri ne trezeşte la pocăinţă. Recunoştinţă şi mulţumire pentru iubirea cu care ne îmbrăţişează atunci când ne întoarcem sau reîntoarcem la El, ca fiul cel pierdut. Adâncă recunoştinţă şi mulţumire căci prin comportamentul Tatălui (Dumnezeu) ne învaţă, ca fii ai casei, să avem milă şi îngăduinţă faţă de fraţii cei căzuţi.
Veşnică recunoştinţă şi veşnică mulţumire Dumnezeului nostru, pentru îndelunga Sa răbdare cu care aşteaptă întoarcerea tuturor, în braţele părinteşti ale nesfârşitei Sale iubiri. Pentru bucuria sfântă şi cerească pe care a pregătit-o şi pentru dorul cu care ne aşteaptă, recunoştinţă, cinste şi slăvire se cuvine lui Dumnezeu celui în Sfânta Treime slăvit: Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Amin.
https://www.facebook.com/arhimandritandrei.coroian

 

Leave a Reply