RSS
 

Bara=a crea

11 Ian

BARA=a crea in limba ebraica, al doilea cuvant in inceputul Cartii: Beresheet bara.

Bara – a crea, a face

Verbul acesta are o semnificaţie teologică profundă, deoarece numai Dumnezeu este cel care poate îndeplini această acţiune. Doar Dumnezeu poate “crea” în sensul pe care îl exprimă “bara”. Verbul exprimă crearea din nimic, o idee văzută în pasajele care vorbesc despre crearea la nivel cosmic: “La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul” (Gen. 1:1; 2:3; Isaia 40:26; 42:5). Toate celelalte verbe pentru “creare” permit o varietate mai mare de înţelesuri; ambele au subiecte divine şi umane, şi sunt folosite în contexte unde a aduce pe cineva sau ceva la viaţă nu este o problemă.

“Bara” este folosit în paralelă cu alte verbe precum “asah – a face” : Isaia 41 :20 ; 43 :7 ; 45 :7 ; Amos 4 :13 ; “yatsar – a forma” : Isaia 43 :1,7 ; 45 :7 ; Amos 4 :13 şi “kun – a stabiliza”. Un verset care prezintă toate aceste cuvinte împreună este Isaia 45 :18 : “Căci aşa vorbeşte Domnul, Făcătorul (bara) cerurilor, singurul Dumnezeu care a întocmit (yatsar) pământul, l-a făcut (asah) şi l-a întărit (kun), l-a făcut (bara) nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit (yatsar) ca să fie locuit – Eu sunt Domnul şi nu este altul!”

Semnificaţia tehnicăa lui “bara” (a crea din nimic) poate nu are relevanţă în aceste pasaje; poate verbul a fost popularizat în aceste situaţii de dragul unei sinonimii poetice.

Obiectele lui “bara” includ:

- cerurile şi pământul – Gen. 1:!; Isaia 40:26; 42:5; 45:18; 65:17

- omul – Gen. 1:27; 5:2; 6:7; Deut. 4:32; Psalm 89:47; Isaia 43:7; 45:12

- Israel – Isaia 43 :1 ; Maleahi 2 :10

- un pământ nou – Ier. 31:22

- nor şi fum – Isaia 4:%

- nord şi sud – Psalm 89:12

- mântuire şi neprihănire – Isaia 45:8

- vorbire – Isaia 57:19

- întuneric – Isaia 45:7

- vântul – Amos 4:13

- o inimă nouă – Psalm 51:10

Un studiu atent al pasajelor unde găsim termenul “bara” ne arată că în puţinele situaţii non-poetice (mai ales în Geneza) autorul foloseşte limbaj ştiinţific precis pentru a demonstra că Dumnezeu a adus obiectul sau conceptul în finţă dintr-un material care nu exista anterior.

Este uimitoare utilizarea lui “bara” în Isaia 40-65. Din cele 49 de utilizări ale verbului în Vechiul Testament, 20 sunt în aceste capitole. Pentru că Isaia vorbeşte profetit pentru evreii din exil, el foloseşte cuvinte de mângâiere bazate pe beneficiile trecute ale lui Dumnezeu şi binecuvântările pe care Le-a oferit. Isaia vrea să arate că, din momentu ce Iahve este Creatorul, El poate izbăvi poporul de robie. Dumnezeul lui Israel a creat toate lucrurile : “Am făcut (asah) pământul şi l-a creat (bara) pe om. Eu, cu mâinile Mele, am întins cerurile, şi am stăpânit peste ele” (Isaia 45:12). Dumnezeii Babilonului sunt entităţi fără putere (Isaia 44:12-20; 46:1-7) şi astfel Israel se putea aştepta ca Dumnezeu să triumfe, făcând o nouă creaţie (43:16-21; 65:17-25).

Deşi este un termen tehnic care sugerează crearea materială, cosmică din nimic, totuşi “bara” este un mijloc plin de bogăţii teologice pentru a comunica puterea suverană a lui Dumnezeu, care creează şi reglementează toate lucrurile pentru gloria Sa.

http://harulzalau.ro/resurse/literatura/articole/1818-zac-poonen

un alt cuvant care a atras atentia interpretilor este singularul verbului a crea. Acest verb, bara in limba ebraica, nu este folosit la intamplare. Prin el se exprima ideea ca Dumnezeu creaza lumea din “nimic”, printr-o hotarare si o manifestare libera a vointei Sale creatoare.

Semnificativ este si faptul ca verbul bara este folosit in capitolul I al Genezei numai in trei versete: versetul 1, care vorbeste de crearea pamantului si a cosmosului, versetul 21, care vorbeste de crearea animalelor si versetul 27, in care se repeta de trei ori cu referire la crearea omului. In versetul 12, care vorbeste despre aparitia vegetalelor, nu se foloseste verbul bara. Acestea nu par a fi decat o simpla productie a pamantului.

Folosirea verbului a crea -bara- in cele trei momente diferite ale creatiei exprima trei momente fundamentale ale actului creator si trei discontinuitati esentiale care au aparut si s-au mentinut in creatie: crearea sistemului energie-materie, crearea vietii si crearea omului. Acest aspect este scos in evidenta si de faptul ca in ziua a patra, cand apar cei doi luminatori care sa lumineze pamantul, nu mai este folosit verbul bara – a crea-, ci un alt verb – asah – care inseamna a face, a aseza in randuiala, a organiza ceva deja existent si nu a crea din nimic. Aceasta inseamna ca soarele, luna si celelalte corpuri ceresti nu sunt izvoare de energie, ci concentrarea energiei din ziua intaia.

Multi oameni de stiinta ai secolului nostru, observand precizia cu care sunt folosite cuvintele in textele Genezei, au ajuns la concluzia ca ordinea lumii si a existentei umane nu poate fi explicata doar pe baza unui determinism imanent si a unei evolutii oarbe, fara nici o finalitate. Un renumit astronom al secolului nostru, Sir James Jeans, intr-o carte a sa intitulata “Tainicul univers” (1932), scria: “Caracterul finit al timpului si al spatiului ne constrang sa ne reprezentam creatia ca un act al gandirii (…) Stiita moderna ne obliga sa-L recunoastem pe Creator lucrand in “afara” timpului si spatiului, care sunt o parte a creatiei Sale”.

Evident ca acest “in afara” nu trebuie inteles intr-un sens deist, ci in sensul ca Dumnezeu Creatorul nu se supune legilor timpului si ale spatiului, insa energiile Sale necreate patrund in timp si in spatiu sustinandu-le existenta.

Ordinea lumii “intru” Dumnezeu

Zilele creatiei sunt precedate, asa cum am subliniat mai sus, de o afirmatie sintetica in care apare expresia “La inceput”.

Sinonimele acestei expresii in ebraica, greaca si latina sunt: beresit, in principio. In limba romana, aceasta expresie a fost tradusa si prin: in inceput, dintru inceput sau intru inceput . Noi preferam expresia “intru inceput”, deoarece prin ea putem sa interpretam intr-o maniera corecta temeiul si tinta finala a ordinii lumii. Preferinta noastra pentru “intru” a fost influentata, desigur, si de interpretarea pe care a dat-o Constantin Noica acestei prepozitii. “Intru”, scrie Noica, inseamna si in si inspre. El indica deopotriva o “odihna” care e si “neodihna”, o “stare” care este, in acelasi timp, si o “miscare”.

Traducand primul verset al Genezei cu “intru inceput”, aceasta expresie ne conduce gandul la ideea de camp inlauntrul caruia se creaza lumea. Din aceasta perspectiva inceputul este un orizont, un camp ontologic, un receptacol pentru intreaga ordine a creatiei. Expresia “intru inceput” o gasim nu doar in primul verset al Genezei, ci si in primul verset al Evangheliei dupa Ioan, care afirma: “Intru inceput era Cuvantul (Logos) si Cuvantul era la Dumnezeu si Cuvantul era Dumnezeu” (Ioan 1, 1).

Afirmatia Sfantului Ioan ne sugereaza faptul ca ordinea lumii este inlauntrul lui Dumnezeu Cuvantul si ca atare intru El si inspre El este orientata. Astfel prepozitia “intru” ne ajuta sa intelegem ca Dumnezeu-Cuvantul este atat “temeiul” sau “causa” ordinii lumii cat si finalitatea ei.

Cel care pune insa in miscare ordinea lumii spre finalitatea ei este Duhul Sfant si cu fiecare etapa a “cresterii” lumii in “inima” lui Dumnezeu Cuvantul, auzim in Geneza expresia: Si a vazut Dumnezeu ca este bine. La sfarsitul celei de a sasea etapa sau a celei de a sasea zi a creatiei, dupa ce a fost creat si omul, Dumnezeu “a privit toate cate a creat si iata erau bune foarte” (Gen. 1, 30).

Textul ne sugereaza o creatie treptata a lumii, treptata, evident, din perspectiva noastra umana, in care fiecare “dimineata” poarta in sine “amurgul” si fiecare “amurg” vesteste bucuria unui nou inceput al creatiei. Ritmul seara-dimineata care marcheaza zilele creatiei ne descopera si o ordine ierarhica in care fiecare treapta o vesteste pe cealalta, pregatind in final casa de oaspeti a Omului. De aceea, Sfantul Grigorie de Nissa a afirmat ca intregul cosmos se inalta treptat catre om “termenul ultim al aspiratiei Sale”.

Sfantul Dionisie Areopagitul a completat afirmatia de mai sus a Sfantului Grigorie de Nissa spunand ca, de fapt, ultima aspiratie a cosmosului nu este omul, ci Dumnezeu. In lucrarea sa Despre Numele divine, Sfantul Dionisie scria: “Spre Dumnezeu toate se intorc si toate il doresc. Cele ce au minte si ratiune cautandu-L prin cunoastere; cele sensibile, prin sensibilitate; cele ce nu au sensibilitate prin miscarea fireasca a instinctului de viata, iar cele fara viata si care nu au decat fiinta, prin aptitudinea lor de a participa la existenta (…) Lumina strange la un loc si atrage spre ea toate cele ce vad, ce se misca, cele ce sunt luminate si incalzite si cele ce fiinteaza numai prin razele ei. Toate o doresc, fie spre a se vedea si a se misca, fie pentru a primi lumina, caldura si a-si continua dainuirea prin lumina”.

Daca ar fi sa folosim o expresie actuala, am putea spune ca Sfantul Dionisie vorbeste in acest text de o lumina cu o dubla semnificatie: lumina fizica – ce constituie temeiul ordinii fizice, si lumina spirituala, lumina-informatie – care constituie temeiul atat al ordinii fizice cat si al ordinii spirituale si morale a omului. Este vorba de lumina Duhului lui Dumnezeu sau a harului, cu care a fost informat Omul in ziua creerii sale (Gen. 2, 7). De aceea prima zi a Omului in lume, care incepe in seara zilei a 6-a, a fost o zi de adanca bucurie pentru cosmosul intreg. Geneza ne spune ca Dumnezeu si-”a implinit” lucrarea in ziua a sasea, iar in ziua a 7-a “S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a creat” (Gen. 2, 3).

Odihna lui Dumnezeu din ziua a 7-a nu trebuie interpretata intr-un sens fizic, ci intr-un sens spiritual, din perspectiva caruia odihna este un alt mod de a lucra si de a fi prezent in creatie. In ziua a 7-a Dumnezeu Se “odihneste” in sufletul Omului, iar omul isi incepe propria sa lucrare in comuniune cu Dumnezeu. De aceea Dumnezeu binecuvanteaza si sfiteste ziua a 7-a (Sabatul), care, conform Genezei, nu mai are seara si dimineata. Este ziua in care ritmul cosmic al timpului dobandeste o alta semnificatie, devenind timp liturgic, timp rostitor al unei alte ordini in existenta creata, ordinea lui “a fi” in comuniune cu Dumnezeu Tatal, prin Fiul in Duhul Sfant.

Ordinea lui “a fi intru Dumnezeu” reprezinta starea normala a Omului ca ipostas constient al cosmosului intreg. Aceasta “stare normala” a intregii creatii din ziua a 7-a este un dar a lui Dumnezeu, insa pastrarea ei reprezinta vocatia originara a Omului, vocatie prin care acesta devine interlocutorul lui Dumnezeu in ordinea creatiei.

Despre aceasta vocatie vorbeste psalmistul cand exclama: “Voi sunteti dumnezei, fii ai Celui Preainalt” (Ps. 82, 6). Aceasta insemana ca pozitia Omului in creatie este unica. Intreaga creatie se deschide si se ofera ca dar, ca mediu al implinirii Omului, iar omul o sfinteste, o transforma si o umanizeaza, in masura in care si el se deschide si se daruie lui Dumnezeu.

Asa cum se poate observa, am folosit pana acum notiunea de Om in general, asa cum este folosita ea in Geneza. Aceasta notiune exprima, de fapt, natura universala a Omului care se ipostaziaza, se personalizeaza, intr-un mod specific in cuplul barbat-femeie.

Despre cuplul barbat (is in ebraica)-femeie (isa) se vorbeste in primul capitol al Genezei: “Si a creat Dumnezeu pe Om (Adam) dupa chipul Sau; dupa chipul sau l-a creat; a creat barbat si femeie” (Gen. 1, 27).

Ceea ce este important sa subliniem, plecand de la acest text, este faptul ca Omul este “chip” sau o icoana a lui Dumnezeu pe pamant si ca atare modul de existenta umana aspira dupa modul de existenta a lui Dumnezeu. Exista un mod de existenta comun lui Dumnezeu si Omului si el se identifica cu iubirea desavarsita dintre Tatal, Fiul si Duhul Sfant. A exista ca om inseamna a participa la acest mod de existenta, care presupune, evident, o identitate specifica fiecarei persoane, dar aceasta identitate se actualizeaza prin recunoasterea si afirmarea alteritatii altei persoane, careia trebuie sa ne daruim.

Relatia aceasta dintre identitate si alteritate se manifesta, de fapt, nu doar in relatiile interumane, ci exista in structura ontologica a fiecarei persoane. Hermeneutica teologica mai noua, influentata, desigur, si de psihanaliza, considera ca in fiecare persoana umana, fie barbat, fie femeie, exista o dimensiune masculina si una feminina. Aceasta interpretare pe care o intalnim, spre exemplu, in cartile unei autoare franceze contemporane, incearca sa reactualizeze vechea hermeneutica patristica si sa argumenteze ca aceasta nu este in contradictie cu datele cercetarilor actuale.

Conform hermeneuticii patristice mintea este icoana Logosului lui Dumnezeu, iar inima este simbolul creatiei Sale. De aceea, de multe ori, relatia dintre minte si inima este asemanata cu relatia dintre mire si mireasa. Cu alte cuvinte mintea si inima trebuie sa treaca prin experienta cununiei al carei savarsitor este, desigur, Logosul sau Cuvantul lui Dumnezeu, prin harul Duhului Sfant.

Conform textului din Geneza aceasta cununie interioara trebuie sa preceada cununiei exterioare dintre barbat si femeie si realizarea ei presupune anumite exigente pe care le putem intui interpretand porunca data de Dumnezeu lui Adam, adica Omului universal: “Din toti pomii din rai poti sa mananci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei muri negresit” (Geneza 16-17).

De foarte multe ori aceasta porunca a fost si este inca interpretata dintr-o perspectiva juridica. In realitate este vorba de o realitate ontologica a cresterii si maturizarii fiintei umane intru iubirea lui Dumnezeu. Aceasta crestere presupune, desigur, o anumita relatie cu lumea (din toti pomii poti sa mananci) dar si o anumita distantare de lume (din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci) pentru a o primi ca dar din partea lui Dumnezeu.

Sfantul Maxim Marturisitorul da o interpretare ontologica acestei porunci sau acestei inter-dictii, inter-rostiri dintre Dumnezeu si om, sugerand ca pomul cunostintei binelui si raului semnifica, de fapt, intregul cosmos sensibil, de care omul este legat ontologic prin natura sa fizica, prin cele cinci simturi ale sale. Cosmosul sensibil afirma Sfantul Maxim Marturisitorul, poate fi numit pom al cunostintei binelui si raului deoarece are ratiuni sau sensuri duhovnicesti care hranesc mintea, dar si o putere de atractie naturala, care, pe de o parte, desfateaza simtirea si, pe de alta, perverteste mintea. Deci cosmosul sensibil sau lumea aceasta intru care traieste omul daca este privita ca dar si in Duhul lui Dumnezeu il conduce pe om la cunoasterea binelui, daca este privita doar ca instrument de placere si desfatare a simturilor ii ofera cunoasterea raului.

Inspirandu-se din aceasta reflectie a Sfantului Maxim Marturisitorul, Annick de Souzenelle, de care am amintit mai sus, identifica pomul cunoasterii binelui si raului cu insasi natura bipolara a omului, care are in constitutia sa ontologica o parte implinita sau desavarsita prin actul creatiei si o parte neimplinita, care este incredintata libertatii si responsabilitatii sale morale. Aceasta interpretare nu ni se pare eronata daca avem in vedere ca teologia clasica facea aceeasi distinctie intre alte doua notiuni ale antropologiei biblice si anume: chip si asemanare, chipul fiind dupa Sfantul Vasile cel Mare asemanarea in starea ei virtuala, iar asemanarea fiind chipul lui Dumnezeu actualizat in om printr-o impreuna lucrare a sa cu Dumnezeu.

Asadar interdictia data de Dumnezeu Omului nu poate fi interpretata in termeni epistemologici, daca tinem cont de faptul ca in limbajul biblic cunoasterea se identifica cu iubirea. Ea nu se restrange la un exercitiu intelectual sau experimental, ci se realizeaza intr-un spatiu al comuniunii cu Dumnezeu si, in Dumnezeu, cu intreaga creatie. In orizontul acestei comuniuni si notiunile de bine si de rau nu sunt categorii ale unei morale obiective si constrangatoare, ci sunt categorii ontologice si existentiale, binele identificandu-se cu lumina interioara a fiintei in comuniune cu Dumnezeu, iar raul identificandu-se cu intunericul fiintei cand omul nu mai simte prezenta lui Dumnezeu.

Evident ca noi nu ne-am propus sa trecem in revista toate interpretarile care se pot da textelor enumerate mai sus, ci am incercat doar sa sugeram ca hermeneutica textelor biblice este o lucrare dificila si, in acelasi timp, deschisa mereu unor noi interpretari, in functie de experienta si mentalitatea fiecarei epoci istorice. Exista totusi un centru unificator al tuturor interpretarilor si el se identifica cu ceea cea am afirmat la inceputul acestui subcapitol: exista o ordine a lumii “intru” Dumnezeu. Aceasta ordine exista, ca posibilitate sau ca virtualitate ontologica a fiecarei persoane si a umanitatii in ansamblul ei. Actualizarea ei necesita, insa, o perioada de crestere si de maturizare spirituala care depinde de mai multi factori.Geneza ne spune ca aceasta virtualitate ontologica originara nu a ajuns, totusi, la actualitate datorita unui esec existential al libertatii umane prin care a intrat dezordinea in lume.

http://www.crestinortodox.ro/editoriale/ordinea-dezordinea-lumii-70337.html

 
 

Leave a Reply