RSS
 

Archive for noiembrie, 2013

Dumitru Staniloae – 110 ani de la nastere!

16 Noi

Suntem in clipa inaltatoare in care se implinesc 110 ani de la nasterea unui mare teolog ortodox roman.
Cinste acestui neam pentru acest fiu!
Inaltator, erudit, enciclopedist, OM, ROMAN si ORTODOX !
intelectual al crestinismului, devotat intelegerii faptei umane in conditiile revelatiei!

Parintele Dumitru Staniloae este cu sigu­ranta cel mai mare teolog ortodox contemporan. Pe masura ce va fi tradusa in limbile occidentale, opera sa se va afirma ca una din creatiile majore ale gandirii crestine din a doua jumatate a secolului nostru.

Dumitru Staniloae s-a nascut in Transil­vania, la 16 noiembrie 1903. Inca din copila­rie el s-a patruns de spiritualitatea poporu­lui roman, cu atat mai intensa in aceasta regiune cu cat ea a fost mult timp contestata de o dominatie straina. Pentru a schita pe scurt aceasta evlavie originala, trebuie men­tionata dragostea profunda de viata hranita de sarbatorile Bisericii si de intreg ciclul liturgic, astfel ca gesturile cele mai cotidiene devin liturgice; un echilibru destul de rar in lumea ortodoxa intre simtul contemplatiei (dat de o traditie isihasta neintrerupta) si ocupatiile concrete, practice ale oamenilor; familiaritatea cu misterul: multe legende populare il arata pe Dumnezeu si pe Sfantul Petru strabatand pamantul pentru a-i ajuta pe cei care sufera si a-i pedepsi pe cei rai, iar micile biserici, nu doar cele rurale, dar chiar si cele urbane, sunt pline de caldura, straba­tute de viata si afectiune; in fine, unirea acestei intuitii a persoanei cu perceptia, inca strabatuta in intregime de un miraculos ar­haic, a lumii ca teofanie (nu e poate o in­tamplare faptul ca Mircea Eliade e roman).

Pe de alta parte, nu trebuie uitat faptul ca Tarile Romane au fost si raman o minunata raspantie a culturilor, la contactul intre Ra­saritul si Apusul Europei (pentru ca Roma­nia e in acelasi timp tara ortodoxa si latina), intre Ortodoxia greaca, slava, araba si cau­caziana, in Romania, Bizantul a supravietuit inca multa vreme caderii Constantinopolului ca un veritabil “Bizant dupa Bizant” (spre a relua titlul unei lucrari a lui Nicolae Iorga) si s-a dezvoltat o arta (si uneori si o politica) ortodoxa in acelasi timp traditionala si no­vatoare, mai cu seama in arhitectura si fres­cele exterioare ale manastirilor din Moldo­va, in Romania la sfarsitul secolului XVIII si inceputul secolului XIX traditia isihasta a cunoscut o minunata innoire ce s-a raspandit in intreaga lume ortodoxa. Integrata pana in 1918 in Imperiul habsburgic, Transilvania indeosebi a fost locul unei intalniri dificile dar fecunde intre geniul Ortodoxiei romanesti, pe de o parte, si cultura si confesiunile crestine ale Occidentului, pe de alta parte…in aceasta perspectiva este izbitor faptul ca teza de doctorat a lui Dumitru Staniloae, sustinuta in 1928 la sfarsitul studiilor sale de teologie la Cernauti, a fost consacrata Vietii si activitatii Patriarhului Dositei al Ierusalimului si legaturilor lui cu Tarile Romane. In secolul XVII, Dositei a jucat un rol considerabil in precizarea pozitiei Orto­doxiei in fata Reformei si Contrareformei, si el nu si-a putut realiza opera teologica si sinodala decat cu sprijinul Tarilor Romane: aparandu-si eroic autonomia impotriva tur­cilor, ele au luat in grija lor si multe insti­tutii ortodoxe din Tara Sfanta si asigurau ti­parirea de carte ortodoxa, imposibila atunci in regiunile integrate direct in Imperiul otoman.

Venit la Sibiu, centrul bisericesc si cultural al Transilvaniei de atunci, Dumitru Stani­loae a fost remarcat de mitropolitul Balan care i-a facilitat continuarea studiilor in Grecia, apoi in Germania: ucenicia pe langa cele doua Europe, descoperirea radacinilor bizantine, pe de o parte, si, respectiv, expe­rienta provocarii occidentale ce nu inceteaza sa obsedeze gandirea ortodoxa contempora­na. Provocare care nu genereaza la tanarul teolog nici o capitulare relativista, nici un complex de inferioritate prost compensat prin dispret, ci dorinta de a pune inteligenta occidentala in serviciul credintei proprii, pen­tru a-i trezi si dezvolta latentele. De acum el stapaneste greaca moderna (ca si greaca patristica si bizantina), germana, franceza; curand va invata si rusa pentru a descifra mesajul novator al teologilor si filozofilor rusi din emigratie.

Profesor, apoi rector al Institutului teologic din Sibiu, se angajeaza in marile dezbateri filozofice dintre cele doua razboaie: elucidarea temeiurilor metafizice ale Ortodoxiei, problema relatiilor intre Bi­serica si cultura, cautarea identitatii roma­nesti, in 1938, parintele profesor Dumitru Staniloae publica Viata si invatatura Sfan­tului Grigorie Palama (cu traducerea unor tratate inedite); alaturi de Preasfintitul Vasili Krivosein, apare ca initiatorul renasterii stu­diilor palamite in Ortodoxia secolului nos­tru. Stransa unire intre dogma si experienta spirituala, “distinctia-identitate” in Dumne­zeu intre fiinta si energii, aceste teme ale marii sinteze teologice a veacului XIV nu vor inceta sa fecundeze opera parintelui Dumi­tru. Total inaccesibil in “fiinta” Lui, Dumnezeu se face total participabil in “energiile” Sale: e aici intreaga taina a iubirii, o uimi­toare teologie a comuniunii. Iar viziunea energiilor divine, ce strabat toate lucrurile iradiind din Hristos Cel inviat spre a indumnezei realmente omul, permite sa se confere cosmosului si culturii intreaga lor semnificatie spirituala. In 1943, parintele Dumitru Staniloae publica Iisus Hristos sau restaurarea omului, carte magistrala care, in inima celui mai infricosator conflict al is­toriei contemporane, aduce aminte de fap­tul ca Hristos este adevarul omului: mantui­rea are o semnificatie deopotriva ontologica si personala, optiunile se precizeaza intre dezintegrarea omului (si a tuturor umanismelor inchise) si chemarea la un divino-umanism.

Tragediile care au marcat in Romania sfar­situl razboiului au adus cu sine in randurile tineretului intelectual o remarcabila adanci­re spirituala si o innoire a vietii monahale. Parintele Staniloae, preot casatorit, tata de familie, dar a carui gandire si viata se inra­dacineaza din ce in ce mai mult in traditia filocalica, devine animatorul acestei innoiri. Din 1945 pana in 1948, data de la care par­tidul comunist a preluat puterea totala, el a publicat patru volume al unei mari Filocalii romanesti, mai ampla decat Filocalia greaca si rusa. Pentru a face fata evenimentelor si a raspunde unei ideologii care se voia totali­zante, el intrerupe ordinea cronologica a textelor in favoarea unei magistrale prezentari a lui Maxim Marturisitorul, a carui mare sinteza hristologica va inspira de acum ina­inte toate elaborarile personale ale parinte­lui Dumitru.

Publica in acelasi timp un Curs de teologie ascetica si mistica in care citate­le din Sfintii Parinti stau alaturi cu cele din Blondel si Heidegger… Locul considerabil acordat “contemplatiei naturii”, etapa a dru­mului spiritual uitata in Occident, declan­seaza cercetarile actuale ale parintelui asupra semnificatiei stiintei si culturii. In 1949, parintele Dumitru Staniloae este chemat in capitala unde va preda teologia mistica iar apoi, dupa punerea la index a misticii de catre regim, teologia dogmatica pana la pensionarea sa in 1978. Influenta sa asupra intelectualilor si a mediilor monahale este imensa. Dar trebuie sa intrerupa publi­carea Filocaliei si sa se limiteze la articole sau capitole, de altfel remarcabile, de ma­nuale dogmatice. In 1958, intr-o epoca in care Romania nu-si redobandise inca inde­pendenta si va servi drept poligon de incer­care pentru politica antireligioasa a lui Hrusciov, miscarea monastica si filocalica este decapitata iar parintele Staniloae arestat. Va petrece mai mult de cinci ani in inchisori si lagare. “O experienta ca atatea altele – spu­ne el surazand – , putin mai dificila pentru familia mea.” Si adauga apoi ca aceasta a fost singura perioada din viata sa in care a putut practica, “tine”, intr-un mod aproape permanent, invocarea Numelui lui Iisus…

In 1964 parintele Staniloae este eliberat si isi recapata rapid catedra la Institutul de te­ologie din Bucuresti. La marginea imperiu­lui sovietic, Romania se distanteaza de aces­ta asa cum a stiut sa o faca si alta data la marginea Imperiului otoman.

Accentul este pus acum pe patriotism, pe unitatea natio­nala, iar in acest efort de reunificare Biseri­ca primeste un loc foarte controlat, dar im­portant. Parintele Staniloae se pune pe trea­ba si lucrul sau isi da in sfarsit roadele: din 1976 pana in 1980 apar cinci volume noi din Filocalie cu introduceri si note care degaja permanenta si actualitatea acestui drum. In 1978 apare o vasta Dogmatica in trei volu­me care nu-i repeta pe Parinti, ci regaseste inspiratia lor in contextul culturii contem­porane: o opera puternica, capabila sa des­chida crestinismului caile secolului XXI. In acelasi timp parintele Staniloae participa in strainatate la numeroase intalniri inter-ortodoxe si ecumenice; gandirea sa incepe sa marcheze teologia ortodoxa mai ales in Gre­cia si in Franta, teologia protestanta din Germania, anumite curente anglicane si me­diile catolice care in Austria si in Belgia se consacra dialogului cu Ortodoxia. In ultima sa etapa, gandirea parintelui Staniloae pare fundamental preocupata de dialogul cu umanitatea de astazi, atat in suferinta, cat si in cercetarile, sperantele si realizarile sale. El dezvolta astfel o teologie a iubirii, singura capabila sa-l smulga pe om din singuratatea sa angoasanta, si a iubirii creatoare, singura capabila sa dea un sens cercetarii stiintifice si puterii tehnologice contemporane.

Teologia ortodoxa este apofatica pentru ca ea celebreaza plenitudinea inepuizabila a Per­soanelor divine, a diferentei lor, a unitatii si a iubirii lor. Aceasta respiratie a iubirii, acest dialog in Dumnezeu insusi intemeiaza dialogul iubitor al lui Dumnezeu cu persoa­nele create, si al acestora intre ele, face din timp o istorie a iubirii, din spatiu o deschi­dere catre celalalt in alteritatea sa, caci uma­nitatea si lumea de care ea este responsabila sunt chemate sa intre in infinitul Comuniu­nii trinitare. “Kenoza” (“desertarea de sine”; Filp 2, 7) a Logosului rastignit transfigureaza ontologic umanitatea chemata de acum sa devina ceea ce ea este in mod sacramental in Hristos, sa se inscrie in imensa miscare de jertfa prin care Hristos distruge orice separatie si integreaza universul in Dumnezeu. Totusi Dumnezeu nu Se impune, discretia Sa infinita intemeiaza libertatea omului pe care Hristos il insoteste chiar in revolta si disperarea sa. Astfel in Dumnezeul Cel Viu coexista bucuria iubirii trinitare, care spo­reste in comuniunea sfintilor, si patimirea continuata de fiecare data cand oamenii re­fuza iubirea. Parintele Staniloae asuma dar si echilibreaza, gratie distinctiei palamite dintre fiinta si energiile divine, kenotismul extrem al teologiei occidentale contempora­ne. Biserica Trup al lui Hristos poarta in ea si revarsa comuniunea Persoanelor divine. Alcatuirea sa divino-umana asigura in isto­rie innoirea constanta a intruparii lui Dumnezeu si a indumnezeirii omului, ea este “locul in care inaintam spre inviere, labora­torul invierii” (Dogmatica, vol. II, p. 226).

Astfel se precizeaza o conceptie crestina despre om, despre devenirea sa personala si colectiva, despre devenirea cosmica insasi. Raspuns iubitor si senin la exigentele mo­dernitatii, mai cu seama ale marxismului, desi acesta nu este niciodata numit. Lumea aparent fara Dumnezeu nu este condamna­ta, ea este in realitate o lume in cautarea lui Dumnezeu. Cum subliniaza cei mai multi dintre Parinti, caderea raneste dar nu dis­truge natura creata, orice om ramane o persoana infinit nobila, creata dupa chipul lui Dumnezeu, iar universul, chiar strabatut de moarte, constituie totusi un limbaj misterios al carui sens omul are vocatia de a-l desci­fra. Logoi-i lucrurilor iradiaza din Logosul divin, iar acest subiect divin al universului se reflecta in subiectul uman a carui ratiune este capabila sa inteleaga aceste “ratiuni” ale creaturilor. Intruparea si invierea Logo­sului in tot ceea ce a fost creat magnetizeaza devenirea cosmica si istoria umana. De acum inainte omenirea poate afla in Hristos un dinamism innoit, energiile divine trezind in omul creat dupa chipul lui Dumnezeu ener­giile corespunzatoare, virtutile sunt divino-umane si parintele Staniloae poate arata pe buna dreptate:

1. Ca omul este o persoana ireductibila pentru ca este o existenta in comuniune;

2. Ca Dumnezeu nu-l alieneaza pe om, pentru ca intruparea intemeiaza totala uma­nizare a acestuia, indumnezeirea sa intr-o perspectiva nu monofizita, ci chalcedoniana;

3. Ca mistica, atata vreme denuntata ca o evaziune, suscita o creativitate sociala, etica, culturala de neinlocuit (Prin acest fapt se da o lectie unei anumite Ortodoxii crispate in frica sa si in denunta­rea Occidentului si a lumii contemporane.)

Stiinta presimte “ratiunile” divine care structureaza o “materie” in ea insasi fara constiinta, dar aceste “ratiuni” nu devin pe deplin inteligibile decat in contemplarea Sensului. Lumea este un discurs mut, la limita absurd, al carui ultim sens omul nu-l poate decela decat recunoscandu-l drept cu­vant si dar al Logosului, Ratiune si Sens veritabil al tuturor lucrurilor. Departe de a respinge sau de a subrezi (diminua) ratio­nalitatea, mistica o salveaza si ii deschide orizonturi infinite. Munca isi gaseste semni­ficatia in acest mare ritm al schimbului, al ofrandei mutuale dintre om si om si dintre om si Dumnezeu, fiecare persoana, fiecare cultura marcand cu geniul sau propriu na­tura “plasticizabila”, natura care nu exista de fapt decat in “iubirea constienta” inter-umana si divino-umana.

Omul-in-Hristos este un om eclezial iar prin aceasta un om-umanitate: asa cum ipostasa lui Hristos ii include pe toti oamenii, tot asa in unitatea Trupului lui Hristos, fie­care poate sa-i includa pe ceilalti. Pornind de la Biserica, o iubire creatoare trebuie sa germineze fundamentele culturii si ale so­cietatii.

Parintele Staniloae cheama Biserica la un imens si multiplu dialog: cu oamenii de sti­inta, cu tehnicienii, artistii, chiar si cu responsabilii politici. Perspectiva sa este cea a “unei sfintenii care sa aiba geniu”, cum spu­nea Simone Weil, si care sa fie capabila sa lumineze intreg complexul existentei sociale si antropo-cosmice. Apel care nu se adre­seaza numai ortodocsilor ci tuturor crestini­lor. Fara cel mai mic relativism, dar stiind sa distinga fundamentalul de secundar, pa­rintele Staniloae concepe catolicitatea orto­doxa ca pe o “sobornicitate deschisa” in care celelalte confesiuni, carora el nu le pune sub semnul intrebarii eclezialitatea, vor putea sa-si gaseasca la ele acasa, in diversitatea lor, elaborari pozitive, eliberandu-se in ace­lasi timp de limitatiile proprii.

Nu vom conteni evocand bogatiile acestei opere generoase, dificil de altfel de tradus din cauza compozitiei sale in spirala si a limbii sale romanesti foarte curate, limba cu radacini adanci, cvasi-poetica… Opera ce presupune de altfel o intreaga teologie a limbajului plecand de la exegeza celor doua texte din cartea Facerii in care; pe de o par­te, Dumnezeu ii cere omului sa dea nume vietuitoarelor iar, pe de alta parte, cuvintele de uimire, schita a unui prim dialog, se nasc pe buzele lui Adam in fata aparitiei Evei. Parintele Dumitru este pen­tru mine in primul rand o prezenta, as spune aproape o mijlocire.

Cand l-am intalnit pe parintele Dumitru, nu m-am putut impiedica sa nu ma gandesc la Sfantul Ioan Evanghelistul, care la adanci batraneti, repeta mereu ca “Dumnezeu este iubire” si “Cel ce iubeste pe fratele sau se afla in lumina”. Trebuie sa adaug aici si o impresie de forta. Oamenii din Transilvania sunt recunoscuti pentru vi­goarea lor infaptuitoare, in lucrarea mintii ca si in cea a mainilor. Parintele Dumitru intrupeaza virtutile neamului sau: inalt, vi­guros iar imensitatea operei sale marturi­seste o putere de munca putin obisnuita. Cand il incearca vreuna din neputintele var­stei inaintate, el se vindeca asternandu-se la lucru. L-am vazut in mijlocul intelectualilor romani cu o inteligenta ascutita, ironica, pentru care este un martor al intelepciunii si al sensului. L-am vazut in mijlocul monahi­lor si monahiilor care traiesc din Filocalia sa. L-am ascultat improvizand fara nici o notita si vorbind pe larg despre gingasia lui Dumnezeu in fata unor ascultatori occiden­tali care au ramas impresionati de pacea si lumina sa
.http://www.crestinortodox.ro/editoriale/despre-parintele-dumitru-staniloae-70018.html

 

Zilele Alianţei Colegiilor Centenare

12 Noi

Ediţia a V-a a Zilelor Alianţei Colegiilor Centenare

Pe parcursul a trei zile superbe de toamnă, judeţul Prahova, prin cele trei mari colegii centenare-Colegiul Militar Liceal „Dimitrie Cantemir” Breaza, Colegiul Naţional „Ion Luca Caragiale” şi Colegiul Naţional „Alexandru Ioan Cuza” din Ploieşti, a reprezentat locul unde s-a promovat primatul valorilor intelectuale şi de educaţie de mare actualitate necesare învăţământului din România în cadrul celei de a V-a ediţii a Zilelor Alianţei Colegiilor Centenare, desfăşurate la Ploieşti (8-9 noiembrie 2013) şi la Breaza (10 noiembrie).
Această asociaţie, înfiinţată în 2008, are în rândurile ei 51 de licee cu o mare importanţă naţională , recunoscute ca adevărate valori în mediul preuniversitar românesc.
În după amiaza zilei de vineri, 8 noiembrie, în sala de festivităţi de la Colegiul Naţional „I.L. Caragiale” s-a desfăşurat dezbaterea „ Ce aşteptăm de la profesorii noştri. Ce aşteptăm de la elevii noştri.”, la care au participat câte cinci elevi de la cele trei colegii şi distinşii manageri sau reprezentanţii colegiilor centenare.
A fost un excelent dialog între profesori şi elevi pe temele majore ale învăţământului la începutul secolului al XXI-lea: despre discipline şi curriculum, ţeluri educative, mijloacele –oficiale şi neoficiale– prin care elevii şi profesorii stabilesc comunitatea şcolară performantă, motivaţia spre învăţare, profilurile distincte de inteligenţă şi căile de succes pentru o dezvoltare a unei gândiri critice, variate şi active capabile să exprime liber personalitatea fiecărui elev care îşi asumă propriile convingeri şi dispune să primească şi informaţiile de la „vârsta a II-a”.
Am observat maturitate, responsabilitate, luciditate şi preocupare accentuată pentru scopul şi menirea şcolii la toţi elevii participanţi. Eram mândru că ei erau vocea noastră, că ei au conştientizat punctele tari şi mai ales acele arii vulnerabile din sistemul nostru de educaţie preuniversitară.
Sâmbătă, de dimineaţă şi până la prânz, am participat la o prezentare „regal” a unor distinşi invitaţi:
• academicianul Eugen Simion, care i-a fost decernat în martie 2013, premiul Lykeion de către Alianţa Colegiilor Centenare;
• profesorul Horia Toma – inspector şcolar general al Inspectoratului Şcolar Judeţean Prahova;
• profesor Mihaela Singer, prezentând tema Sensuri şi limite ale metodologiei interactive;
• profesor Sorin Cristea: Metodologia unei reforme. De ce nu avem o reformă coerentă;
• profesor Gabriel Albu (Universitatea Petrol şi Gaze – Ploieşti): Grijile şi îngrijorările managerului de şcoală;
• profesor Marian Staş: Prezentarea propriului volum ”România pe bune începe cu Şcoala pe bune.”

Mesajele lor au fost de promovare a calităţii în învăţământul românesc, de creştere a autorităţii şcolii în peisajul realităţii româneşti, de primatul valorilor universale în educarea tinerilor, de selecţia riguroasă a personalului didactic, de elaborare a unor politici de dezvoltare a sistemului de învăţământ în concordanţă cu cerinţele secolului, de diversificare şi modelare a unui nou curriculum , de încercare de a schimba paradigma curriculară prin oferirea de modele noi, în pas cu spiritul Europei.
O concluzie reieşită din dezbateri a fost că fiecare elev ar dori să primească un curriculum după nevoile sale, după stilul propriu de învăţare, după ritmul şi profilul de cunoaştere precum şi după ruta proprie de dezvoltare pentru clădirea unei personalităţi active, armonioase şi respectabile.
În după-amiaza zilei a avut loc dezbaterea „Alianţa Colegiilor Centenare la cinci ani: Realizări, ezitări, proiecte”, urmată de discuţii privind modificările în statutul organizaţiei.
Tot cu această ocazie, au fost lansate cartea „Colegiile Centenare şi Academia Română” (Bucureşti, Editura Sigma, 2013, 262 pagini) şi primul număr al revistei de cultură a elevilor bucureşteni din Alianţa Colegiilor Centenare „LiteraTa” (16 pagini).
Apoi s-a vizitat Colegiul Naţional „I.L. Caragiale”, spaţiile didactice, biblioteca etc.
În cea de a treia zi, duminică, 10 noiembrie 2013, activitatea s-a încheiat prin vizitarea Colegiului Militar Liceal „Dimitrie Cantemir” Breaza.
Gazdele au prezentat colegiul, viziunea şi iniţiativele lor privind o educaţie de excelenţă. Oaspeţii au văzut condiţiile de locuire şi de hrănire ale elevilor cantemirişti, baza materială din învăţământ, remarcând dotarea deosebită din cabinetele şi laboratoarele colegiului. Li s-a prezentat un exerciţiu demonstrativ de instruire de front, cu elevii din clasele a XI-a.
Ediţia a V-a a Zilelor Alianţei Colegiilor Centenare s-a distins prin nobleţe, prin activism responsabil faţă de destinul şcolii româneşti, prin deschidere spre rezolvarea unor puncte vulnerabile care stau în calea obţinerii marilor succese în actul de educaţie.
Forţa şi tăria acestor colegii constă în motivarea puternică a elevilor şi a corpului profesoral pentru excelenţă, pentru strategii inovative în concordanţă cu valorile perene ale civilizaţiei euro-atlantice.
Activitatea în întregul ei a fost o reuşită educaţională.

 

Un UNU format din TOŢI!

07 Noi

Lumea progresează. Astăzi, noi toţi, de pe orice meridian şi paralelă a Terrei, înţelegem că suntem conectaţi, că suntem fără de ieşire din această stare.
De aceea, trebuie să ne folosim toate puterile spirituale şi materiale, fizice şi interioare, să construim, să schimbăm „calităţile” egoiste din fiecare din noi, în calităţi de dăruire. Aşa putem să ne conectăm unii cu alţii.
Visul OM-ului a devenit realitate. Mintea, creierul şi emoţiile devin piatra luptei, alegerii, frământării, folosirii în grad înalt a conexiunii de spirit între semenii noştri.
Din noaptea istoriei, parcă am trecut, prin vis, la conexiune, la dorinţa de a te conecta şi de a îndrepta în secunda dorinţei de dăruire a Forţei care ne însoţeşte şi ne ajută să fim ceea ce avem ca misie: împlinirea Luminii.
„Fântâna” este dorinţa noastră plină, este urcarea noastră treaptă cu treaptă spre corectare, spre înclinaţia bună, spre apropierea de Puterea Lui. Ea este, de fapt, izvorul tainicei descoperiri a stării noastre interioare, o altă fază pe acest drum vremelnic a căderilor şi urcărilor noastre spirituale, este descoperirea începutului drumului lucrător al fiecăruia dintre noi.
Cu alte cuvinte, ca să obţi piatra trecerii pe aici, mărturia înclinaţiei spre cel din tine şi spre cel de lângă tine avem nevoie de dorinţa sfinţită de a lucra la descoperirea „scării lui IACOB” care ne poate conduce spre scopul Creaţiei. Deci, punctul de început este să ajungi la fântână, aşa cum a fost cu Moise, cu Iacob etc.
Apoi să aflăm Scara spre care să urcăm spre Casa Lui. Inevitabil este cu putinţă dacă ne dedicăm acestei ascensiuni.
„ Credinţa de deasupra Raţiunii” vă dă cheia pentru a învinge tot răul vremii pe care o trăiţi.
În acest fel învăţaţi că, conectându-vă inimile cu ceilalţi, „ ca un OM cu o singură inimă”, veţi avea FORŢĂ, ÎNCREDERE, NĂDEJDE şi DORINŢĂ de a iubi toată Creaţia.
Învăţăm clipă de clipă să ne comportăm în acest fel în grup şi să acumulăm toate forţele care există între noi oamenii şi, astfel, putem urca treaptă cu treaptă noua scară ivită cu 125 de trepte.
Fiecare acumulează în felul său toate forţele care acţionează într-o comunitate şi cunoscând mai mult cele care avansează în Marea Lume trecută, prezentă şi viitoare ne îndreptăm viaţa spre mai înalt.
Aşa este o cale de urmat. În orice alt fel e imposibil sau este posibil dar cu RĂUL existent în istoria popoarelor de la geneză până acum.
Pur şi simplu, devenim un UNU format din toţi. Numai aşa putem progresa, putem spera la construirea unui CARACTER puternic, înălţător de curat şi simplu în desfăşurare.
Depăşind ego-ul ne putem înălţa spre drumul în care iubirea pentru ceilalţi este PACEA noastră, a tuturor.
Totul funcţionează după Legea: „ Ei au împrumutat de la Mine, şi Eu strâng! ”
Să vă fie dăruirea drum şi jertfă, cale spre IUBIREA sufletelor cu care o să vă întovărăşiţi în această viaţă!
Să vă primiţi răsplata după sudoarea dată ca sacrificiu semenului!
Să nu suciţi, prin minciună, ALBUL în negru pentru o ridicare trecătoare a vieţii!

 
 

Artă confiscată de nazişti

05 Noi

Artă confiscată de nazişti, descoperită într-o cămară din München

Hitler avea oroare de artiştii contemporani, inutili propagandei naziste. Creaţiile lor erau clasificate drept “artă degenerată”. Scoase din circuit, acestea ajungeau în colecţiile private ale privilegiaţilor celui de-al treilea Reich.

“Arta degenerată” a fost termenul oficial folosit de regimul hitlerist pentru a defăima creatorii de artă modernă cu origini neconforme standardelor culturale şi idealurilor de frumuseţe propagate în epoca nazistă a Germaniei. “Degenerate” erau expresionismul, dadaismul, suprarealismul, cubismul şi fauvismul – multe dintre ele dezvoltându-se chiar în Germania interbelică. Şi, desigur, “degenerat” era orice artist care nu se încadra în normele rasiale dictate de Hitler (artist ratat de felul său) şi acoliţii acestuia.

O întreagă colecţie de “artă degenerată” a fost păstrată în locuinţa unui münchenez, astăzi în vârstă de 80 de ani. Circa 1500 de piese rare, considerate deja dispărute, au fost găsite de fiscul german între conservele din cămara fiului unui curator şi comerciant de artă, Hildebrand Gurlitt, apropiat regimului nazist şi care, cum notează cotidianul Bild, ar fi lucrat la comanda ministrului propagandei, Joseph Goebbels. În vremea celui de-al treilea Reich, tablourile, semnate de maeştri ai modernităţii precum Picasso, Nolde, Matisse, Chagall, Kokoschka, Marc sau Klee, au fost puse la index şi confiscate – o bună parte din colecţiile private ale unor evrei. La sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, Hildebrand Gurlitt (decedat în 1956) ar fi declarat că toată colecţia sa a ars în timpul bombardamentului Dresdei. Văduva lui Hildebrand Gurlitt avea să declare acelaşi lucru câţiva ani mai târziu, când familia colecţionarului evreu Henri Hinrichsen s-a interesat despre soarta unui tablou semnat de Carl Spitzweg, cumpărat la preţ de nimic de Gurlitt pentru Goebbels.

Valoarea totală actuală a pinacotecii din cămara întunecată a fiului lui Gurlitt, Cornelius, a fost estimată la incredibila sumă de un miliard de euro. Autorităţile fiscale germane au avut primele indicii despre existenţa acestui tezaur încă din 2011, dar au operat în mare taină, pentru a preîntâmpina declanşarea unor complicaţii juridice sau diplomatice în situaţia în care proprietarii de drept ar fi dorit să reintre în posesia operelor de artă înainte ca instituţiile federale să fi dus la bun sfârşit investigaţia. Conform presei germane, pentru aproximativ 300 dintre operele descoperite există plângeri depuse – unele în urmă cu decenii bune.

Investigaţia a fost declanşată după ce serviciile vamale germane l-au prins pe Cornelius Gurlitt cu o sumă mare de bani gheaţă asupra lui într-un tren ce venea din Elveţia. De-a lungul anilor, Gurlitt ar fi vândut câteva piese din colecţia strânsă de tatăl său – suficient cât să trăiască liniştit într-un cartier al capitalei Bavariei. Procuratura îl anchetează acum pe “colecţionar” pentru sustragerea de la plata impozitelor. Revista FOCUS nu exclude posibilitatea ca în München să mai existe o asemenea “pinacotecă” ascunsă – tot cu piese confiscate în timpul Reichului nazist. Principalul argument vine din faptul că Gurlitt a mai propus spre licitaţie un tablou la puţin timp după ce autorităţile i-au confiscat colecţia din cămară. Casa de licitaţii Lempertz din Köln, care primise oferta, a comunicat că respectiva operă de artă prezenta simptomatica unei depozitări deficitare.

http://www.dw.de/art%C4%83-confiscat%C4%83-de-nazi%C5%9Fti-descoperit%C4%83-%C3%AEntr-o-c%C4%83mar%C4%83-din-m%C3%BCnchen/a-17202817

Toate se platesc!
adevarul iese la iveala, cu greu, cu dureri, dar este necesar!

Multe mai avem a descoperi si a ne uimi!!

 
 

Şcoala în secolul al XXI-lea: bună guvernare şi lidership

04 Noi

Şcoala este ea însăşi o organizaţie deschisă, deosebit de complexă, cu misiune,viziune, funcţii publice şi obiective proprii în cadrul societăţii. Complexitatea şcolii îşi are originea în faptul că ea încorporează resurse umane, materiale, financiare şi informaţionale din a căror combinare iau naştere diferitele activităţi operaţionale şi funcţionale ale instituţiei.
Unităţile de învăţământ preuniversitare au fost întotdeauna organizaţii (mai mult sau mai puţin) deschise către mediul lor de acţiune, în sensul că ele creează valori de întrebuinţare noi (calificări, precum şi creaţii ştiinţifice şi/sau artistice), pe care le oferă şi le valorifică în cadrul societăţii.
Dominaţia principiilor specifice economiei de piaţă, internaţionalizarea şi noile tehnologii de informare şi comunicare au accentuat caracterul de sistem deschis al şcolilor, au creat în unele instituţii şcolare preocuparea de a deveni pro-active, de a fi antreprenoriale în sesizarea şi valorificarea oportunităţilor oferite de societate.
Acestea s-au dovedit a fi şcoli de succes, care atrag nu numai elevi merituoşi, ci şi resurse şi stimă socială.
Alte şcoli au rămas imobile şi au preferat să se manifeste doar ca entităţi pasiv-responsabile, care se mulţumesc să răspundă la cererile mediului extraşcolar.
Cum piaţa şcolară este relativ aglomerată pe partea ofertei, astfel de şcoli introvertite (frecvent desemnate a fi „turnuri de fildeş” ) sunt uşor eclipsate de cele care se manifestă activ şi dovedesc flexibilitate faţă de cererile şi aşteptările, pe de o parte, ale elevilor şi ale altor persoane fizice, iar pe de altă parte, faţă de comenzile şi aşteptările celorlalte instituţii şi organizaţii din societate.
În acest context, după 1989 şi şcoala românească a trecut printr-un lung şir de transformări structurale, iar procesul nu este încă încheiat.
Unul dintre elementele cele mai semnificative ale schimbării îl reprezintă, fără îndoială, reaşezarea raporturilor dintre şcoală şi comunitate ca parte a procesului de descentralizare.
Pentru a concretiza obiectivele sale, şcoala dispune, în temeiul legii, de o structură internă administrativ-operaţională, asistată de o structură tehnico-financiară şi de o formulă managerială. Împreună, ele ar trebui să permită organizarea şi desfăşurarea într-o manieră opţională a proceselor de formare a unor cetăţeni activi, responsabili, dornici de a se realiza în societatea cunoaşterii în care trăiesc la nivel mondial.
„Buna guvernare” („good-governance”) reprezintă un concept cu largă deschidere către o pluralitate de interpretări.
Deschiderea şcolii către nevoile şi aspiraţiile comunităţii, includerea acesteia şi a calităţii educaţiei printre preocupările importante ale comunităţii ridică atât probleme de ordin tehnic, cât şi altele care ţin de mentalitatea oamenilor, de educaţia acestora şi de tipul de cultură în care au fost formaţi.
Se consideră că buna guvernare oferă un sprijin consistent pentru dezvoltarea programelor de educaţie pentru toţi, pentru promovarea echităţii şi calităţii în educaţie, pentru interzicerea practicilor dăunătoare copiilor. Ea oferă standarde pentru asigurarea transparenţei serviciilor publice, asigură accesul cetăţenilor în procesul de structurare, dezvoltare şi monitorizare a serviciilor publice, deci şi al celui educaţional şi încurajează parteneriatele cu societatea civilă în scopul consolidării echităţii şi calităţii în educaţie.
Ţinând cont de faptul că buna administrare este un proces de luare a deciziilor şi de implementare a acestora, transpunerea sa în realitate depinde pe de o parte de implicarea reală a diferitelor categorii de actori, pe de altă parte de calitatea acţiunii lor practice.
Astfel, pentru a putea căpăta atributul de bună, administrarea trebuie exercitată în raport cu anumite principii directoare, valabile pentru orice instituţie publică sau privată, inclusiv pentru şcoală: participare, domnia legii, transparenţă, orientare spre nevoile tuturor celor interesaţi, consens pe termen lung, echitate, eficienţă, responsabilitate.
Participarea se referă la a învăţa să respecţi şi să asculţi opiniile, convingerile şi cunoştinţele celor care în trecut erau grupul ţintă, înseamnă să fim transparenţi în privinţa intenţiilor noastre de a interveni în vieţile lor având grijă să descentralizăm şi să delegăm, permiţându-le celor mai puţini puternici să administreze mai multe resurse şi să îşi asume mai multă răspundere, împărtăşind cunoştinţele şi experienţa noastră. Participarea se referă la deschidere, asumarea riscurilor şi la a avea încredere.
Practicile participative care conduc la performanţă înaltă sunt relaţii de muncă bazate pe nevoi interdependente şi respect reciproc, şi nu pe o ierarhie a puterii, a influenţei şi pe eforturi sistematice de a dezvolta competenţa în interiorul organizaţiei, şi nu numai la vârf, prin încurajarea şi recompensarea dezvoltării carierei şi a procesului de instruire la locul de muncă.
Domnia legii trebuie să fie o caracteristică sine qua non a bunei guvernări. Acest lucru aduce în spaţiul public o serie întreagă de valori ca: nediscriminarea, egalitatea de tratament, neutralitatea şi generalitatea cererii, protecţia drepturilor omului. De asemenea, „domnia legii” nu numai că aduce clarificarea oferită de reglementări, dar favorizează întărirea încrederii sociale, a previzibilităţii şi înlăturarea arbitrajului.
La fel ca în oricare alt domeniu, cadrul legislativ este fundamental pentru buna derulare şi gestionare a educaţiei: Legea educaţiei naţionale, regulamentele, normele şi procedurile de aplicare, toate asigură cadrul de legitimitate şi funcţionare al întregului sistem de învăţământ. De aceea, în şcoală, cât şi în societate în general, legea trebuie aplicată într-o manieră imparţială, cu o atenţie sporită pentru respectarea drepturilor minorităţilor.
În plus, administrarea şcolii în raport cu acest principiu, presupune în egală, măsură existenţa unor mecanisme interne de evaluare şi control, domenii în care reprezentanţii comunităţii, ai asociaţiilor de părinţi etc. ar putea juca un rol semnificativ.
Transparenţa presupune adoptarea deciziilor cu respectarea tuturor regulilor şi a regulamentelor, de aşa natură încât, să fie cunoscută de către toţi cei interesaţi sau afectaţi de o anumită decizie. Pentru a fi transparent procesul de comunicare trebuie să asigure nu numai o cantitate suficientă de informaţii, cât şi exprimarea acesteia într-o manieră care să o facă uşor de înţeles.
În cazul sistemului educaţional, asigurarea transparenţei procedurilor de operare presupune ca toate instituţiile implicate să fie capabile să implice în procesul decizional părţile interesate sau să le consulte, chiar trecând dincolo de obligaţiile legale să comunice părţilor afectate şi altor părţi interesate deciziile luate, motivaţia acestora şi efectele scontate să publice rapoartele de activitate şi de evaluare să comunice eficient cu opinia publică prin mass-media şi acţiuni specifice de PR, să răspundă rapid şi complet la cererile de informaţie subsumate legislaţiei accesului la informaţia de interes public.
În cazul şcolii, acest principiu presupune luarea în considerare a intereselor unei game largi de grupuri, începând cu interesele fundamentale ale elevilor, dar ţinând cont şi de opiniile cadrelor didactice, ale părinţilor, ale autorităţilor locale sau ale reprezentanţilor mediului economic. Numai în acest fel, deciziile au şanse crescute de a fi eficiente, utile şi adecvate contextelor în care vor fi aplicate.
Cadrul legal în care funcţionează şcoala contemporană nu numai că face posibilă, dar chiar încurajează implicarea celor menţionaţi în orice decizie legată de buna funcţionare a şcolii. Mai mult chiar, concepţia pedagogică actuală acceptă implicarea altor factori decât elevii şi profesorii în chiar procesul de învăţare/ educare.
Respectarea consensului pe termen lung presupune un serios proces de negociere şi de mediere între interese uneori diferite sau chiar divergente.
Educaţia este o investiţie pe termen lung, imposibil de desfăşurat în termeni de eficienţă fără un sprijin larg, fără participare. Consensul este mai mult decât o simplă practică de dialog ce serveşte la remedierea conflictelor, este un tip de instituţie indispensabilă bunului mers al sistemului. „Conştiinţa consimţirii’’ consolidează benefic alegerile din şcoală, le asigură succesul.
Orice şcoală trebuie administrată în aşa fel încât să creeze condiţii adecvate de manifestare pentru toţi elevii, indiferent de zestrea lor intelectuală, de mediul social din care provin, de bagajul cultural, sau de aptitudini şi preferinţe. Principiul echităţii trebuie în mod deosebit urmărit în momentul în care discutăm despre copii prevenind din grupuri sociale dezavantajate sau vulnerabile.
Acest principiu se referă la faptul că „egalitatea şanselor este diferită de identitatea şanselor” sau, într-o formulare adaptată „orice copil are dreptul egal de a fi tratat inegal” (în sensul de diferit).
Cu alte cuvinte, egalizarea oportunităţilor nu înseamnă tratament similar, comun, ci diferenţiat, în funcţie de specificul unui grup sau individ. Altfel, tratarea egalitară a tuturor elevilor în numele unei educaţii a egalizării de şansă poate determina, în mod paradoxal, inechităţi. Oferta şcolară devine doar aparent egală pentru toţi, căci aceasta va fi inegal valorificată de elevi inegali, proveniţi din medii sau grupuri inegale.
În contextul “bunei guvernări”, conceptul de eficienţă desemnează procesul de a atinge acele finalităţi care să corespundă cu necesităţile, printr-un proces de folosire echilibrată a resurselor. Eficacitatea reprezintă capacitatea unei persoane, a unei organizaţii, a unui proces sau a unui sistem de a da rezultate dorite sau definite anterior acţiunii. „Eficienţa” înseamnă a face cum trebuie (bine) lucrurile, pentru a atinge rezultatul propus iar eficacitate înseamnă a face lucrurile (bune) care trebuie făcute.
Responsabilitatea trebuie manifestată faţă de toţi cei care, sub o formă sau alta, au interese în raport cu activitatea şcolară. În orice unitate de învăţământ, administrarea responsabilă nu se poate exercita decât în directă legătură cu principiile transparenţei şi domniei legii. Şcoala trebuie să asigure tuturor tinerilor servicii educaţionale de o cât mai bună calitate, într-un mediu educaţional sigur, prietenos şi corect administrat.
Cercetătorii şi practicienii, în egală măsură, au identificat deja nevoia de îmbunătăţire a relaţiei şcoală-comunitate, implicarea comunităţii în viaţa şcolii şi (re)definirea rosturilor şcolii în funcţie de nevoile comunităţii ca fiind soluţii viabile. În noul context, şcoala începe să se deschidă treptat spre comunitate şi să răspundă nevoilor concrete ale acesteia. La rândul său, comunitatea comunică constant şi coerent cu şcoala, se implică activ în identificarea problemelor şcolii, în identificarea celor mai bune soluţii pentru rezolvarea acestora şi în aplicarea acestora.
Calea recomandată pentru atingerea acestor obiective a fost descentralizarea la nivel curricular, managerial şi financiar.
Măsura deplasării centrului de decizie de la nivel central la cel local era reclamată de următoarele realităţi: sistemul educaţional nu poate funcţiona eficient orientându-se după alte principii şi valori decât cele după care funcţionează restul societăţii. Aşadar, în măsura în care descentralizarea este un principiu după care funcţionează întreaga societate, ea trebuie să guverneze şi sistemul educaţional. Adeseori, oferta educaţională formulată exclusiv de la nivel central are o slabă relevanţă în raport cu realităţile vieţii şcolare, diferite datorită nivelul de dezvoltare culturală, economică, sau socială, datorită structurii etnice, a tradiţiilor şi a obiceiurilor din spaţiul căreia instituţia şcolară îi aparţine.
Precondiţiile necesare pentru trecerea de la intenţie la faptă sunt ieşirea şcolii din izolare, implicarea activă a comunităţii locale în viaţa şcolii, creşterea responsabilităţii şi susţinerea reciprocă.
Şcoala şi comunitatea, corpul profesoral şi părinţii sunt puşi în situaţia de a promova mecanisme decizionale flexibile, deschise spre care să permită reacţii rapide şi adecvate în raport cu tot mai marea varietate a surselor de finanţare, cu dinamica fără precedent a pieţii muncii etc. Aceasta implică promovarea unui management de tip participativ, susţinerea unui curriculum şcolar, deschis spre nevoile comunităţii, promovarea unei atitudini favorabile parteneriatului şi colaborării la nivelul cadrelor didactice.
Şcoala continuă să reproducă încă imaginea unei instituţii închise, condusă de profesori, într-o manieră autoritară, fără luarea în considerare a unor puncte de vedere alternative referitoare la rostul şcolii şi la asigurarea calităţii în educaţie.
Corecta administrare a şcolii poate să fie realizată dacă sunt întrunite cel puţin două condiţii: implicarea reală şi constantă a reprezentanţilor comunităţii locale în actul decizional şi fundamentarea deciziilor pe o foarte solidă cunoaştere a mediului economic, social, cultural, în care funcţionează şcoala.
Utilizarea unor instrumente manageriale care să satisfacă cerinţele unui management performant, de tip participativ, centrat pe asigurarea calităţii în educaţie, presupune un nivel de implicare cu mult mai larg, care începe practic de la nivelul identificării nevoilor şi merge până la evaluarea rezultatelor, trecând, în mod obligatoriu, prin nivelul decizional.
Părinţii, dar şi alţi membrii ai comunităţii trebuie să aibă un cuvânt de spus şi atunci când se iau decizii referitoare la curriculumul la decizia şcolii şi chiar atunci când se discută ce şi mai ales cum se predau în şcoală diferitele discipline de învăţământ.
Cadrul legislativ existent nu poate obliga membrii comunităţii să se implice în viaţa şcolii şi, cu atât mai mult, nu-i poate obliga să se implice în mod real.
Stabilirea unui parteneriat activ, autentic, presupune, aşadar, motivare fundamentată pe un set de valori de comun acord agreate, din care nu pot lipsi democraţia, implicarea civică, diversitatea, sau toleranţa, o atitudine deschisă faţă de schimbare, concretizată în disponibilitatea faţă de schimbarea treptată a normelor, a atitudinilor şi a comportamentelor proprii unei anumite culturii organizaţionale, mecanisme decizionale flexibile, care să ia în consideraţie situaţia concretă din momentul adoptării deciziei, centrarea întregii activităţi şcolare pe elev şi pe dreptul fundamental al acestuia de a beneficia de o educaţie de calitate, organizarea activităţii de instrucţie şi de educaţie pe baza principiului educaţiei pentru fiecare, înţeleasă ca modalitate concretă de asigurarea a egalităţii de şansă în educaţie.
Răspunsul îl putem găsi pe de o parte în concepţia managementului privitoare la instituţia şcolară, pe de altă parte în calitatea managementului practicat în fiecare şcoală, în eficienţa şi corectitudinea cu care sunt utilizate diferitele instrumente manageriale.
Dacă vrem să schimbăm ceva cu sens în viaţa şcolii, atunci trebuie să cunoaştem motivele şi condiţiile care impun schimbarea, sensul şi obiectivele schimbării sau componenta strategică a activităţii de proiectare şi modalităţile prin care vom realiza schimbarea sau planul operaţional.
Şcoala devine principalul factor de decizie, în condiţiile în care asigură participarea şi consultarea celor interesaţi.
Suntem la vreme de răscuce pentru destinul şcolii. Acum trebuie reaşezate lucruri, fapte, idei, iniţiative, pentru a fi în standardele ridicate ale educaţiei. Imaginea strategică ce derivă din complexitatea timpului pe care îl trăim trebuie să ne conducă la descoperirea modelului pe care trebuie să-l urmăm în secolul al XXI-lea. Calitatea experienţei noastre –argumentul decisiv al schimbării.
Încă persistă o confuzie de natură epistemiologică între instituţia şcolară, care subordonează normele formale, şi organizaţia şcolară, care promovează conducerea managerială în spiritul paradigmei curriculumului la nivelul relaţiilor optime dintre obiectivele pedagogice propuse –resursele şi condiţiile pedagogice existente – produsele pedagogice calitative rezultate la diferite intervale de timp.
Deblocarea, în structuri flexibile, dinamice cu distribuire de interconexiuni este ţinta acestor timpuri în care ideile şi informaţiile să circule repede între cadrele didactice, între ele şi elevi pentru a crea cultura bazată pe reţea, pentru generalizarea activităţilor educative, pentru flexibilitatea şi individualizarea muncii.
Redefinirea rolurilor, responsabilităţilor, funcţiilor şi atribuţiilor, a relaţiilor din cadrul organizaţiei şcolare şi a „circuitului decizional” ar asigura interconectivitatea tuturor subiecţilor implicaţi.
Liderii se vor afla în curând în faţa unui nou examen. Vor fi mai pregătiţi, mai capabili să ofere viziuni împărtăşite de elevi şi comunitate şi vor fi oare mai atenţi la concordanţa dintre imaginea construită şi percepţia acestei imagini de către ei? Rămâne de văzut.
Elevii şi membrii comunităţii nu sunt atât de naivi încât să nu recunoască inautenticitatea şi acest fapt devine o forţă perturbatoare, negativă în cadrul relaţiei lider – educabili.
A simţi autentic, a trăi o viaţă care este strâns conectată la propriul sistem de credinţe furnizează energie şi susţine dezvoltarea, învăţarea şi o stare psihică de bine, elemente importante ale leadership­ului eficient şi ale dezvoltării leadership-ului. Autenticitatea, în concepţia multor autori, are cinci caracteristici:
1. claritate în ceea ce priveşte valorile, priorităţile şi preferinţele cuiva;
2. acceptarea necesităţii în ceea ce priveşte opţiunile şi negocierile;
3. un simţ puternic al autodeterminării;
4. dorinţa de a munci pentru a alinia valorile proprii cu comportamentul;
5. o mare satisfacţie în ceea ce priveşte deciziile luate.
Cum se poate ajunge la nivele mai înalte de autenticitate? A deveni un lider autentic presupune o transformare care nu se petrece peste noapte. Trebuie ca persoana respectivă să muncească continuu ca să-şi păstreze autenticitatea, să-şi revadă priorităţile şi să aleagă comportamentele care sunt în concordanţă cu acele priorităţi, într-un context în care circumstanţele se schimbă.
Dezvoltarea conştiinţei de sine înseamnă că liderul îşi defineşte clar valorile proprii, ceea ce îi place sau nu. Conştientizează care sunt lucrurile importante pentru el şi cele care nu i se par importante şi alocă timp pentru a reflecta asupra lor.
O dată ce a devenit conştient de valorile proprii adânc înrădăcinate, e important să revadă opţiunile pe care le-a făcut în viaţă. Cât de aliniate sunt comportamentele cu valorile lui? Există diferenţe mari între ceea ce consideră a fi valoros şi modul în care îşi consumă timpul şi energia? La ce a renunţat deja şi la ce vrea să mai renunţe pentru a obţine lucrul cel mai important pentru el?
Una e să fie conştient de priorităţile lui şi să decidă asupra a ceea ce e dispus să negocieze, şi cu totul altceva e să facă schimbări reale în viaţa lui. Nu e necesar să facă schimbări dramatice imediat. Poate începe cu paşi mici care să vă ducă spre un stil de viaţă mai autentic.
Dacă liderul îşi asigură sprijinul celorlalţi, aceasta îl poate ajuta la atingerea scopurilor şi implicit la dezvoltarea personală. Dacă s-a hotărât să facă o schimbare în viaţa lui, atunci ar fi indicat să împărtăşească scopurile pe care le urmăreşte colegilor şi prietenilor în care are încredere şi să-i roage să îl sprijine. În acelaşi timp, este important să creadă în el însuşi pentru că, uneori, a acţiona autentic însemnă a înota împotriva curentului, a ceea ce îl sfătuiesc ceilalţi. E bine să aibă încredere în instinctele proprii şi să-şi asume riscuri.
Leadership-ul autentic se bazează pe viziunea, valorile şi stilul propriu, precum şi pe punctele tari ale liderului. Abilităţile de leadership izvorăsc din ceea ce este liderul ca persoană: valorile lui, abilităţile, personalitatea şi imaginea de sine. Cu cât e mai conştient de el însuşi, cu atât comportamentul lui va fi mai flexibil şi mai eficiente vor fi deciziile pe care le va lua. Conştiinţa de sine oferă o serie de beneficii liderului.
Devine mai flexibil în abordarea relaţiilor interpersonale şi îşi îmbunătăţeşte înţelegerea asupra modului în care îşi poate aduce contribuţia cel mai bine în diverse situaţii.
O conştiinţă mai bună asupra viziunii şi valorilor personale îl ajută să determine ce abordări să aibă pentru a-şi atinge scopurile şi pentru a prevedea obstacolele care îi vor apărea în cale.
Printr-o autoevaluare sistematică, liderul îşi poate spori măiestria personală în ceea ce priveşte aspectele legate de leadership.
Zonele pe care trebuie să se focalizeze sunt următoarele: motivaţia conducerii, competenţele cerute de leadership, rolurile preferate în cadrul leadership-ului, caracteristicile personale, învăţarea de noi stiluri, răspunsurile la schimbare; istoria propriei cariere, lecţiile învăţate din ea.
Leadership-ul este o activitate care se caracterizează printr-un grad înalt de implicare a calităţilor personale. Cine eşti, ca persoană, afectează modul în care conduci, iar experienţele pe care le ai pe parcursul exercitării leadership-ului au un impact asupra propriei persoane.
Atunci când cineva îşi asumă rolul de lider întrebările esenţiale sunt altele:
1. La ce fel de rezistenţă vor da naştere iniţiativele mele, ca lider?
2. Cum voi putea supravieţui ca lider impactului produs de această rezistenţă?
3. Care este diferenţa dintre un lider plin de încredere, care are un ţel şi unul care deviază de la rută la prima pală de vânt?
Răspunsul este “simţul” ţelului.
Liderii care au un “simţ” clar al ţelului au capacitatea de a gândi, de a simţi şi de a acţiona eficient în timpul evenimentelor care se derulează rapid, ei nu se limitează doar la simple reacţii. Liderii care au un “simţ” clar al ţelului aleg direcţiile pe care le consideră bune pentru a-şi atinge scopurile, atât în ceea ce priveşte cariera, cât şi în viaţa privată. Ei îşi asumă responsabilitatea pentru acele opţiuni şi pentru oportunităţile şi rezultatele pe care le produc deciziile pe care le-au luat.
În situaţii critice, liderii care nu au un “simţ” al ţelului în ceea ce priveşte munca şi viaţa lor – şi se concentrează în principal pe momentul actual – vor oscila adeseori între raţiune, emoţii şi frenezie până când va trece “furtuna”. Un “simţ” al ţelului dă naştere unui sentiment de putere, încredere şi sens, ceea ce generează o rezervă de putere care îl ajută pe lider să fie mai inovativ şi proactiv. Această încredere şi claritate oferă un sistem de credinţe şi valori adânc înrădăcinate care îl susţin şi îl ghidează pe lider şi pe cei pe care el îi conduce.
Ce înseamnă acest “simţ” al ţelului? E vorba de motivaţiile care îl fac să acţioneze şi care iau naştere în interiorul lui. A avea un “simţ” al ţelului duce la o cunoaştere clară a direcţiei şi la o încredere totală în propriile credinţe şi valori. Ţelul are valoare în el însuşi şi învăluie totul, în timp ce scopurile sunt ţinte specifice şi strategiile sunt căi temporare.
Ţelul este alcătuit din motiv, intenţie şi impuls, trei elemente care oferă stabilitate şi flexibilitate în timpul vremurilor tulburi. Motivul reprezintă o perspectivă care se bazează pe raţiune – “de ce”-ul din viaţa proprie; el integrează trei lucruri care altfel ar putea intra adesea în conflict:
1. ce vrei să faci;
2. ce crezi că este bine să faci;
3. ce faci de fapt.
Intenţia înseamnă focalizarea deliberată a raţiunii. Se face apel la intenţionalitate atunci când sunt aduse la nivelul conştient credinţele pe care le considerăm importante. Când există intenţia, scopurile sunt clare şi acţiunile sunt ghidate. Impulsul reprezintă abilitatea unui lider de a învăţa în prezent. Impulsul îi permite să facă conexiune între informaţiile noi obţinute pe baza experienţei şi modul în care abordează provocările cu care se confruntă.
Oricine îşi poate hrăni şi dezvolta “simţul” ţelului dacă îşi pune întrebări, îşi stabileşte idealurile şi învaţă cum să înveţe. Pentru a realiza aceste lucruri, liderul poate face următorii paşi:
1. să stabilească care este cel mai important lucru pentru el;
2. să identifice ce apreciază;
3. să înveţe să trăiască în concordanţă cu motivaţiile lui interne prin investirea timpului, a talentelor şi a inteligenţei proprii în lucrurile cele mai importante pentru el însuşi.
Liderul va identifica zonele în care este cel mai bine pregătit şi va “alinia” talentele şi pasiunile cu acţiunile şi scopurile cu care sunt în concordanţă. De asemenea, va identifica ceea ce îi furnizează energie şi îl face să acţioneze. Se va concentra asupra surselor de inspiraţie care alimentează pe parcurs o forţă conducătoare bine definită. Poate descoperi şi folosi beneficiile aduse de perioadele de solitudine, îşi ascultă vocea interioară şi îşi face timp pentru a reflecta asupra propriilor acţiuni şi scopuri.
Nimic nu testează mai bine calităţile unui lider decât o criză. Modul în care liderul mânuieşte emoţiile, comportamentele şi atitudinile oamenilor implicaţi într-o criză revelează ceva despre profunzimile caracterului lui. Bineînţeles că liderii trebuie să se conducă şi pe ei înşişi în perioada de criză. Ei trebuie să facă faţă propriilor emoţii şi nevoi. Pentru unii lideri, aceasta este cea mai mare provocare.
Managementul unei crize şi furnizarea de leadership în cursul unei crize nu sunt unul şi acelaşi lucru. Managementul unei crize se raportează mai ales la chestiuni operaţionale, în timp ce leadership-ul crizei are de-a face în primul rând cu modul în care liderii mânuiesc reacţiile omeneşti, inclusiv propriile lor reacţii. În timpul unei crize, liderii se concentrează adesea pe izbucnirile emoţionale ale membrilor organizaţiei, totuşi e la fel de important pentru lideri să aibă grijă de ei înşişi în timpul unei crize. O criză poate avea un impact mare asupra nevoilor umane, emoţiilor şi comportamentelor. S-ar putea să nu fim conştienţi de toate acestea, totuşi comportamentele noastre trimit mesaje către alţii în privinţa nevoilor şi emoţiilor noastre de bază.
Liderul trebuie să fie conştient de vârtejul emoţional propriu, de efectele lui asupra propriului comportament şi de influenţa lui asupra propriilor abilităţi de leadership.
Câteva modalităţi care pot ajuta liderul să păstreze o perspectivă în timpul unei crize în aşa fel încât să poată ghida oamenii şi organizaţia: să gândească “la timpul prezent”, să discute şi să scrie, să se concentreze asupra aspectelor pozitive, să aibă obiceiuri sănătoase, să stabilească priorităţi şi să se concentreze.
Din păcate, majoritatea liderilor în şcoală provoacă din neştiinţă crize inutile care au rezultate dezastruoase. Exemplele sunt nenumărate.
Liderii şi echipele conduse de ei vor avea probleme dacă aceştia au lacune în ceea ce priveşte măiestria personală şi conştiinţa de sine.

Valorificarea formelor instruirii disponibile (formală – nonformală, frontală, pe microgrupuri, individuală prin activităţi de laborator, consultaţii, meditaţii individuale, excursie didactică, drumeţie etc), în raport de context ( resurse, condiţii etc.), a tuturor conţinuturilor (morale, cognitive, aplicative, tehnologice, estetice, psihofizice) şi formelor generale ale educaţiei (formală, nonformală şi informală) va direcţiona liderul organizaţiei şcolare spre o conducere optimă, strategică, inovatoare a educaţiei la toate nivelurile şcolii şi ale procesului de învăţământ.
Viitorul şcolii şi al sistemului educaţional aparţine celor care vor descoperi şi exploata noile oportunităţi tehnologice (cărţi electronice, manualele on-line, tablete electronice, smartphon-urile, computere, note-book-uri, internetul etc.) în favoarea realizării educaţiei în context deschis, reconstruind permanent structura de bază la nivelul corelaţiei profesor-elev.