RSS
 

Archive for iunie 12th, 2013

Romaniola/ Romandiola

12 Iun

Istoricul Şerban Papacostea a pus în lumină o sursă care dovedeşte indubitabil că românii (şi anumiţi cunoscători străini) îi ziceau în vechime Ţării Româneşti într-un fel care aminteşte de Romania (Rumânia).

Izvorul este din secolul al XVI-lea, fiind un memoriu al iezuitului ungur Ştefan Szántó (Arator), prin care se cerea înfiinţarea la Roma a unor colegii pentru diverse naţiuni, între care şi pentru Valachia inferior, quae Romandiola et Romaniola dicitur.

Clericul spune că ţara aceasta era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia şi că locuitorii ei vorbesc limba italică coruptă, pe care italienii o puteau înţelege. „Romaniola”/ „Romandiola” este un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume.

Iezuitul ungur spune că „Valahia inferioară este numită Romaniola” şi „Romandiola”, fără să indice de către cine.

Se înţelege însă că de către locuitorii săi, românii, pe care îi prezintă ca italianofoni/ latinofoni, descendenţi de la Roma. Fireşte, românii nu pronunţau Romania sau Romaniola/ Romandiola, dar iezuitul nu a putut reda în latină anumite sunete (mai ales vocale) specifice limbii române.

Faptul că autorul mărturiei de mai sus este maghiar, adică un cunoscător al românilor, este extrem de important, fiindcă el i-a putut auzi pe români cum îi ziceau efectiv celei mai vechi dintre ţările lor.

Atestarea pentru secolul al XVI-lea a unei variante a numelui de Romania (Romaniola) în legătură cu Ţara Românească de atunci nu este surprinzătoare. Era firesc să fie aşa, în urma întregii evoluţii istorice.

Ţara Românească a păstrat şi prin numele său denumirea poporului pe care-l adăpostea, a conservat cea dintâi, inclusiv sub aspect politic, identitatea românească şi a preluat apoi misiunea de reconstituire a unităţii tuturor românilor.

Erau mai multe ţări româneşti, cum arătam, dar numai una purta în chip oficial numele poporului român. Iorga credea chiar că „Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l-au uitat şi unii nu l-au înţeles niciodată; ea însemna – spune istoricul – tot pământul locuit etnograficeşte de români”.
Natural, Iorga scrie într-o viziune postromantică şi naţionalistă, iar unele dintre înflăcăratele sale idei trebuie astăzi temperate, în acord cu rigoarea criticii istorice.

Prezenţa consoanei „l” în Romaniola sau Romandiola poate să încerce o apropiere de forma originară („Românioara”?) sau să fie o inserţie a umanistului iezuit, fie spre a suna bine în adaptarea sa latină diminutivată, fie sub influenţa limbii sale materne maghiare.

Ş. Papacostea: Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, ediţie adăugită. Bucureşti 1999, p. 249-253.
În ziua de 29 mai 2013, ora 11.00 în Aula Academiei Române Acad. Ioan-Aurel Pop a susţinut discursul de recepţie cu tema „Semnificaţia istorică a unor nume: român şi România” unde la pagina 13 avem aceste date.
sursa :http://acad.ro/com2013/pag_com13_0529.htm