RSS
 

Constantin MANOLIU 1928-2012

03 Apr

STRĂDUINŢĂ ŞI ARMONIE: destinul unei vieţi!
(în amintirea profesorului Constantin MANOLIU 1928-2012)

Tradiţie. Continuitate. Transformare. Readucere aminte. Respect. Onoare. Spirit cantemirist.

Acestea sunt câteva repere ale unei deschideri în care am trăit cele treizeci de clipe ale devenirii mele în Colegiul Militar Liceal „Dimitrie Cantemir”. Ele reprezintă drumul nostru spre afirmarea pe plan naţional a unei instituţii de excepţie din învăţământul liceal românesc: Colegiul Militar Liceal „Dimitrie Cantemir”. În traiectoria sa centenară, colegiul s-a dezvoltat continuu, fiind astăzi „Şcoală Europeană” şi reper al învăţământului liceal românesc.
Drumul său a fost croit, în timp, de oameni eminenţi, jertfelnici pe altarul muncii neobosite la catedră, pentru a da ţării tineri care să acceadă în cariera militară dintre care amintesc pe: Nicolae Bănescu, Ion Grămadă, Octav Onicescu, Gheorghe Lazăr, Iacob Hadârcă, Vasile Băghină, Constantin Manoliu, Ion Stanciu etc.
Neşterse rămân în amintirea elevilor de peste optzeci de promoţii figurile marilor dascăli şi cărturari, care, în condiţii istorice diferite, au relevat prin opera lor talentul şi puterea creatoare a Neamului Românesc, tradiţiile sale militare măreţe şi spiritul de omenie de care a dat dovadă acest popor de-a lungul istoriei sale.
O astfel de figură emblematică acestei instituţii este Constantin Manoliu.
Am primit cu toată disponibilitatea, precum şi cu tulburare în suflet, invitaţia de a scrie, în martie 2013, la un an de la plecarea dintre noi, despre preţuirea şi omagierea colegului şi profesorului Constantin Manoliu.
Este greu să cuprinzi, în câteva pagini, încărcătura emoţională şi truda a peste 84 de ani de existenţă, ani în care destinul său s-a împletit cu destinul Învăţământului şi Armatei României după cel de-al doilea Război Mondial.
Profesor de vocaţie, prin harul şi prin eforturile sale necondiţionate, a fost model pentru nenumărate generaţii, învăţându-i pe tineri să gândească şi să simtă româneşte, dar , mai cu seamă, să-şi şlefuiască spiritul şi mintea pentru a deveni OAMENI.
A fost născut 11 ianuarie 1928, în Huşi, judeţul Fălciu. Tatăl, Dumitru Manoliu (29.09.1884-10.03.1965 – absolvent de Drept, cavaler al ordinului Coroana României – 1922), avea 43 de ani, iar mama – Catinca Cătănescu (24.08.1898 – 16.07.1979), avea 29 ani.
Între anii 1934-1938 a urmat Şcoala nr. 1 de băieţi „Anastasie Panu”,din Huşi. Întro perioadă tulbure a istoriei naţionale, desfăşurată între anii 1938-1946, a urmat cursurile Liceului „Cuza-Vodă” Huşi. A dat Bacalaureatul în 1946, la Roman.
În anul 1946 s-a înscris la Facultatea de Drept, iar în anul 1948 şi la Facultatea de istorie-geografie. În anul II la istorie-geografie, specialităţile s-au despărţit şi s-au constituit ca două facultăţi diferite de istorie şi de geografie. Domnul Manoliu a ales, firesc, dragostea dintotdeauna: istoria. A absolvit în anul 1952 când a devenit profesor. In acest timp a fost pedagog (ianuarie 1947- decembrie 1948) la Gimnaziul Comercial de băieţi din Huşi.
Armata a făcut-o după terminarea studiilor universitare în anul 1952.
Din octombrie 1952 a fost ridicat la gradul de locotenent major şi a fost numit profesor şi a fost repartizat la Academia Tehnică Militară din Bucureşti în noua Armată Populară.
În februarie 1954 a fost mutat la Sf. Gheorghe , la cursul de perfecţionare de ofiţeri de infanterie şi cavalerie, ca profesor militar.
În aprilie 1955 a fost transferat la Sibiu la Şcoala de ofiţeri de infanterie şi, mai apoi, la Şcoala Tehnică de Artilerie.
Din august 1958 îl găsim profesor militar la Liceul Militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, jud. Suceava până în octombrie 1962, când destinul îl aduce în Breaza, din judeţul Prahova, la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”, unde îşi desfăşoară activitatea didactică până în august 1988 (26 de ani).
Din anul 1963 a fost trecut în rezervă cu gradul de locotenent colonel.
La 37 de ani s-a căsătorit cu doamna Maria Florescu cu care a stat împreună timp de 35 de ani, până la moartea acesteia din anul 1999.
De la bun început am fost placut impresionat de dumnealui, datorită caracterului, onoarei, demnităţii, blândeţei, înţelepciunii, spiritului moldovean, tenace şi perseverent, onest şi muncitor pe care le-a îmbrăcat laolaltă cu dragoste de semeni, de generozitatea de a trăi clipa, de a bucura cu glume reuşite pe cei cu care dialoghează într-o clipă a destinderii răbdătoare după o muncă istovitoare.
O personalitate complexă şi completă, înzestrată de Creator cu o Lumină a chipului cel deosebit de ceilalţi, cu o vorbă plăcută spusă dintrun interior cald, uman, cu un zâmbet şugubăţ, implicat în a aduce căldură sufletească celuilalt.
Blând şi răbdător, dar ferm când era atacat în lăuntru dragostei sale, a rămas în minţile elevilor ca un eminent profesor de istorie povestită în cuvinte alese, în slove pecetluite cu dragoste pentru acest neam aşezat în ispitirea tuturor.
Organizator al multor manifestări ştiinţifice şi culturale, lider civic, implicat profund şi benefic în viaţa instituţiilor în care a activat, Constantin Manoliu preţuia şi respecta OMUL, elev, superior sau coleg, ofiţer sau profesor.
Bun iniţiator, coordonator şi organizator al multor activităţi de anvergură locală, judeţeană sau naţională.
Recunoscându-i competenţa şi meritele, comunitatea ştiinţifică l-a ales director de studii/adjunct al Colegiul Militar Liceal „Dimitrie Cantemir” pentru o perioadă destul de mare cuprinsă între anii 1967-1975- pe partea umanistă (1967-1973), alături de un alt coleg care răspundea de partea ştiinţifică şi singur(1973-1975). În acest post a avut o activitate deosebită pentru a evidenţia toate activităţile frumoase ale colegilor, de a crea un climat de linişte şi colaborare întrun mediu politic de cele mai multe ori ostil, plin de acţiuni de tot felul în lauda regimului de extremă stângă. A reuşit să asigure un echilibru mai mult decât firesc între sarcinile impuse şi plăcerea de a lucra cu oamenii din subordine şi de a căuta la fiecare să-i aducă în prim plan elementele pozitive ale activităţilor desfăşurate. A participat la multe examene de bacalaureat, la concursurile de admitere în şcolile militare de ofiţeri, la convocări şi reuniuni militare pe managementul instituţional. A avut o colaborare deosebită cu eşaloanele superioare ale Armatei şi cu cele ale Ministerului Învăţământului din acea vreme. Pentru aceste fapte a fost decorat cu distincţii şi medalii din partea Ministerului Apărării şi al Educaţiei, fiind astfel recompensat şi cu Ordinul Muncii – clasa a III-a, în iunie 1969, prin Decretul nr. 495/26.06.1969.
Ca dascăl remarcabil, a dăruit multor generaţii de tineri care au îndrăgit haina şi cariera militară, dragostea pentru carte, pentru a citi şi a-şi lărgi permanent orizontul de cunoaştere, a descoperit scânteierea talentului unor elevi şi înclinaţia lor pentru istorie, pentru trecutul lumii, Europei şi Neamului Românesc.
Să fiu iertat dacă relev faptul că cei apropiaţi îi spuneau „Ticuţă”, om blând, fără ieşire din ritm şi fără putinţă de a se lamenta. Poate destul de precaut pentru a face în public, celor cunoscuţi, problemele lui de suflet, de familie. Eu pot să spun că sunt unul dintre cei care am primit câteva dintre intimităţile vieţii sale de familie; din frământările, nemulţumirile şi reproşurile acute referitoare la neîmplinirile sale etc.
Cu noi, colegii mai tineri, era generos, modest, nu căuta decât a ne da unele pilde folositoare meseriei de dascăl, nu încerca a ieşi în faţă cu modelul său, cu acţiunile la care era autor, cu experienţa sa managerială. Lăsa impresia că şi interlocutorul său este „grozav”, că este meritos, ceea ce era o mare calitate a comunicării.
Armoniza discret modestia cu generozitatea, dorinţa de a ajuta cu colegialitatea, punea umărul la activităţile tale, dar nu strivea!
O cultură vastă, plină de exemple din învăţătura lumii, domnul profesor contamina cu voie bună colectivul pe subiecte variate şi interesante. Comunicarea cu noi era optimistă şi de vocaţie spirituală, regretând cum de repede a trecut timpul când aveai onoarea să fii în preajma unui dialog cu domnia sa. Conferea o culoare aparte oricărei comunicări.
Ducea, în partea a doua a vieţii, în care eu l-am cunoscut, o viaţă mult prea sănătoasă; nu fuma, mânca ponderat, fără grăsimi, multe legume, ţinea la a fi mereu îngrijit şi la a arăta bine, frumos asortat la îmbrăcămintea de calitate, cu cravată şi costum.
De accea pot spune, fără teama de a greşi, că domnul profesor Constantin Manoliu, a fost permanent o prezenţă tonică, benefică, o sursă de confort uman şi intelectual, emanând continuu căldură sufletească şi bună dispoziţie, comunicând cu dragoste către semenul din preajmă. Lucrul acesta s-a văzut în respectul pe care i l-au purtat colegii pe tot parcursul carierei sale de ofiţer şi dascăl.
Activităţile şi meritele profesorului Constantin MANOLIU dovedesc că domnia sa a fost un profesor , pedagog, ofiţer, şi personalitate de excelenţă, care a contribuit considerabil la ridicarea spiritului cantemirist, la aşezarea valorilor peren umane în sufletele tinerilor care băteau la partea creşterii lor în cariera militară.
Posteritatea îi acordă cinstea, recunoştinţa şi preţuirea cuvenită pentru tot ceea ce a făcut, pentru ceea ce a fost şi a însemnat munca, străduinţa şi acţiunile sale în memoria şi conştiinţa colectivă, care să nu fie alterată de trecerea vremii neiertătoare peste noi.
Pentru mai multe detalii asupra vieţii sale, în ultimii ani ai vieţii, domnul profesor a scris o carte autobiografică intitulată „IUBIRI PASAGERE. Jurnalul unei vieţi”, îngrijitor de ediţie Ion N. Oprea. Cu o prefaţă de Constantin Huşanu. Iaşi, Editura PIM, 2011, 583 p.,
ISBN 978-606-13-0246-8.

 

Leave a Reply