RSS
 

Mugurii verzi ai mlădiţei!

16 Noi

A vorbi despre rostuirea noastră trupească de a ne strădui din toate puterile pentru a strânge, pentru a ne îmbogăţi averea şi corpul material este un tablou care se apropie de kitch în frământarea acestor timpuri tulburate unde plângerea şi scrâşnirea dinţilor în întunericul cel mai dinafară este regula celor fără de Lumină.
Aşa că mă îndrept a vorbi despre lucrurile nepieritoare ale sufletului, despre mugurii cei verzi ai mlădiţei care cutează a prinde puterea Cuvântului şi tăria flăcării Focului pentru a creşte, pentru a întoarce din robia rătăcirii pustiul de nepregătire, neîngrijire, neglijenţă şi neîmpărtăşire pe care clipa prezentă şi trecutul nostru îl doresc spre o linişte îngheţată din care valorile morale lipsesc.
O istorioară plină de învăţăminte o doresc a vă semăna în lăcaşul sufletului vostru. Iată:
Doi călători au rătăcit mult timp într-o pustietate ajungând la marea primejdie de a muri de sete şi foame. Şi totuşi…în zare se iveşte un pom înalt, cu umbra deasă. Cu speranţă şi bucurie au ajuns la el. Lângă copac au găsit o traistă. Crezând că întrânsa este mâncare au desfăcut-o repede, dar vai! În ea erau monede de aur, multe, dar ele nu puteau astâmpăra foamea şi setea lor şi au murit. Puţin mai departe era un izvor cu apă limpede şi cu mlădiţe multe pe margine, dar ei nu au ştiut şi fără de putere fiind au pierit acolo.
Poate aşa este şi cu noi în pustiul uriaş al acestei lumi nesătulă pentru bogăţia de zi cu zi a ceea ce se vede: maşini, case etc.
Care este hrana pe care aceste vremuri o dau sufletului nostru? Unde avem a ne împlini în duhul nostru cu bucuria apei cele limpezi şi vie a puterii sufleteşti lăuntrice?
Pierzania celor sufleteşti ne pustieşte viaţa, înrobind-o monedelor de aur din traistă. A ne sili să ne schimbăm faţa cea nevăzută a Chipului Nepieritor este scopul acestei vieţi.
Credinţa vie că în chipul celuilalt semen este şi chipul meu, raza mea de Lumină ne face să bucurăm Creaţia, clipa trimiterii noastre în aceste pământeşti zile.
Plânsetul, chinul, somnul, rătăcirea pun stăpânire pe noi şi greu va fi la tămăduirea noastră nemaifiind vindecătorul acelor oameni din ţinutul Gherghesa printre noi.
Ca un vis frumos, fericirea noastră este lupta nemuririi sufletului viu, a acelei scânteie de dumnezeire, care preţuieşte mai mult decât valoarea materială a lumii întregi.
Nouă oamenilor ne spune inima despre voinţă, sentiment sau raţiune. Sufletul nostru ar trebui să se folosească de trup ca de un instrument şi nu invers.
Aşa cum se foloseşte artistul de vioară ca să cânte melodiile ce-i plac sau să creez ceea ce izvorăşte din interiorul său spre marea bucurie a sa.
Fără de el, este acum ceea ce vedem în jurul nostru. Fără de el, am fi călători fără ţintă, muritori fără speranţă, călători fără de atingerea scopului bucuriei vieţii. Monedele nu au dat salvarea vieţii, iar apa cea de aproape nu a fost văzută pentru că nu vedeau Lumina.
În aceste vremuri, nici mai bune, nici mai rele decât cele ale omului de milioane de ani, întâmpinaţi cu linişte sufletească tot ceea ce ziua vă aduce, primind totul cu sufletul curat, liniştit şi cu mare credinţă că pentru toate este o cale dreaptă de urmat spre o rezolvare cu dreptate a unui lucru.
A te purta cu dreptate şi înţelepciune cu toţi cei care au chipul ca al nostru, netulburând şi nesupărând pe nimeni pentru faptele mărunte, trecătoare ale unei zile!
Călăuziţi-vă de învăţătura cea mare a vieţii, nădăjduind între Lumină, iubind toată Creaţia şi iertând tot ce este muritor/trecător!
„O, de-ar fi îngăduit omului să stea de vorbă cu Dumnezeu, cum stă de vorbă un om cu prietenul său” (Iov, 16, 21) ce mare minunăţie ar fi! Dar acest lucru e cu neputinţă! De aceea a te mângâia în visurile tale cu prietenia semenului este o clipă de maximă bucurie pe care merită să o realizezi în fiecare zi a Marii noastre Treceri.

 

Leave a Reply