RSS
 

Imn lui Cioran – C !

08 Apr

A fost, nu ma indoiesc, cel mai central european intelectual roman (dar si francez) al veacului XX.  A trait o existenta sub zodia utopiei, a dilemelor identitare si a nevrozelor politice. Nascut la Răşinari in urma cu o suta de ani, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. A detestat orice schematism descarnat,orice formula filosofica inghetata, s-a indoit de toate precum si de el insusi. A trait sub semnul disperarii, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios, gelos si adeseori  irascibil, caruia s-a obstinat sa-i azvarle mereu manusa unui dispret infrigurat. A fost indragostit de neant, se simtea bine doar in acel deşert al melancoliei cotropitoare caruia ii putem spune geniul inadaptarii ori vocatia de a fi mereu impotriva si mereu dezradacinat, Emil cel fara-de tara, Emil cel fara-de-casa (Heimatslosigkeit). A fost marele vagabond al unei metafizici imbatranite.  Dintre filosofii francezi ai timpului sau, l-as asemui cu un Vladimir Jankélévitch ori cu Emmanuel Levinas. Unii l-au numit nihilist. Nu cred ca putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degraba de o suprema, apasatoare, terorizanta descumpanire. Lumea este stramb alcatuita, suntem mereu dependenti de obligatii decizionale care sa dovedesc de atatea ori nefericite, chiar dezastruoase.

In tinerete, cum o marturisea chiar el, Cioran s-a contaminat cu virusul radicalismului utopic, fusese, spre a relua formula lui Czeslaw Milosz, un “sclav al Istoriei”, un motiv suficient de puternic pentru a dezvolta ulterior un scepticism total in raport cu cantecele de sirena ale ideologiilor de orice culoare.  A fost asadar un intelectual atras, ori mai precis spus sedus de promisiunile oraculare ale fascismului (putea merge in les folles années trente, la fel de bine, ori de rau, spre comunism, nu degeaba il admira pe Lenin). Mediocritatea burgheza proprie acelei low and dishonest decade (W. H. Auden), tihna unei democratii imperfecte, dar reale, il plictisea, il infuria, in scotea din minti. Voia another country, o Romania transfigurata, o Romanie nefilistina, o Romanie capabila de delir, de salturi mortale, de autenticitate, de aventuri imperiale. Intr-un text de o sinceritate unica, acea confesiune sfasietoare care este “Mon Pays” Cioran a spus mai multe lucruri dure despre orbirea sa juvenila decat toti adversarii sai reuniti. La un ceas cand Romania democratica avea o vitala nevoie de prieteni, nu de inamici, a ales sa o deteste, lucru pe care avea sa-l regrete o viata.  Avea o chemare spre existentialismul apocaliptic (inclinatie observata de Gabriel Liiceanu). Paradoxal, era un revolutionar care iubea traditia conservatoare. Facea parte, ca si Ludwig Klages, intre aceia care in lupta dintre suflet si spirit iau partea celui dintai. Intr-un text aparut in “Partisan Review” il numeam un revolutionar mistic. Un revolutionar, cum se spune, fur ewige Dinge. Este vorba de acel sindrom pe care istoricul Jeffrey Herf l-a definit drept al modernismului reactionar. Imi amintesc discutiile purtate cu Matei Calinescu despre generatia lui Cioran ca parte a unui fenomen european de respingere exasperata, dar si de asumare temerara a modernitatii. In eseul sau clasic despre “Joseph de Maistre si originile fascismului”, marele ganditor liberal care a fost Isaiah Berlin il citeaza elogios pe Cioran.

Tot astfel, dupa ce in tinerete scrisese “Schimbarea la fata a Romaniei”, o carte-manifest, o carte-dinamita, revelatoare pentru febra ideologica de atatea ori distructiva a acelor timpuri, maturul Cioran a protestat impotriva oricarei forme de xenofobie. Paginile despre evrei din “La tentation d’exister” raman un omagiu de o imensa caldura, as spune dragoste, adus unui popor de solitari si martiri. La fel, ceea ce scris despre maghiari , ceea ce a spus in convorbirile cu prietenii sai, intre care istoricul François Fejto, ar trebui predat in scolile din Romania pentru a depasi viziunile primitive care inca ipotecheaza si impiedica analizele sincere si oneste.  Cum a putut acest om de o inteligenta nepereche, indragostitul de Schopenhauer, Nietzsche, Simmel, Scheler si Bergson, sa imbratiseze tezele extremiste? Ce demon il va fi inrobit? Nu vom intelege niciodata aceasta optiune intelectuala din timpurile acelea sumbre, cand, cum spunea François Furet, ambele radicalisme, comunismul si fascismul, aveau un viitor tocmai pentru ca democratia parea definitiv condamnata, daca vom proceda reductionist, operand cu verdicte apriorice si apodictice.

Cred ca o cheie pentru intelegerea acestei pasiuni o ofera un text scris de Paul Nizan in 1934 inca ii compara pe André Malraux si Martin Heidegger. Sa nu uitam, la acea data, Malraux era o vedeta a stangii antifasciste si pro-sovietice, iar Heidegger acceptase sa devina rectorul Universitatii din Freiburg numit de regimul nazist. Discursurile revolutionare ale lui Malraux sunau tulburator de asemanator cu faimosul discurs rectoral al lui Heidegger. Heidegger exalta “grandoarea istorica a nazismului”, Malraux pe aceea a bolsevismului.  Observa Nizan ca in opera lui Malraux, ca si in aceea a lui Heidegger, si as spune si in gandirea lui Cioran, era vorba de angoasa, de disperare, de refuzul masificarii, de “iremediabila solitudine ce caracterizeaza conditia umana”. Iata cuvintele criticului pe atunci comunist, intelectualul admirat de fostii sai colegi de la Ecole Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre si Raymond Aron, omul care avea sa rupa cu stanga stalinista dupa Pactul Molotov-Ribbentrop si care murea pe front in 1940, la doar 35 de ani, ingretosat de atatea infamii, abdicari si tradari. Lui Nizan, asadar, Malraux ii amintea de “acel mare ganditor si filosof contemporan, Martin Heidegger, pentru care, ca si pentru Malraux, esenta vietii umane se aflla in angoasa si disperare. Aceasta apropiere este extrem de simptomatica pentru perioada istorica actuala. La acest ceas de declin al civilizatiei burgheze, unii mari ganditori au descoperit subit ca, in confruntarea cu neantul, angoasa si disperarea reprezinta o realitate pentru om…La intrebarea fundamentala ‘Cum te poti sustrage angoasei si mortii?’, cei doi ofera raspunsuri diferite. Heidegger a gasit un raspuns in acceptarea totala si neconditionata a national-socialismului. Malraux, la randul sau, a incercat sa invinga aceasta angoasa. El a aflat in actiune, in orice fel de actiune, forta pentru a o depasi ori macar pentru a o putea ignora. Actiunea il poate proteja pe individ impotriva disperarii si angoasei…ea este suprema forma de eroism revolutionar”. (textul lui Nizan a aparut in “Literaturnaia Gazeta” inaintea sosirii lui Malraux in URSS pentru a participa la primul congres al scriitorilor sovietici, v. Curtis Cate, “André Malraux: A Biography”, New York: Fromm International Publishing Corporation, 1995, p. 202). Poate ca ar merita ca unii dintre cei care scriu in graba, cu porniri inflamat-justitiare, despre aceste destine intelectuale sa mediteze la cuvintele lui Nizan. M-am ocupat de relatia lui Heidegger cu nazismul intr-un text aparut pe blogul meu.

http://tismaneanu.wordpress.com/?s=metapolitica

Spre deosebire de un Georg Lukács care a ramas pana in ultima clipa fidel pariului sau bolsevic (“Cel mai rau socialism este superior celui mai bun capitalism”, interviu cu Franco Ferraroti, 1970), Cioran a inteles ca a gresit. Si-a asumat ceea ce Marta Petreu numeste “trecutul deocheat”. A facut pace cu valorile liberalismului democratic (din nou, opusul unui Lukács ori Carl Schmitt). Si-a purtat crucea cu demnitate, a expiat, a agonizat, a patimit, a sublimat supliciul in acele “silogisme ale amaraciunii” in absenta carora lumea noastra ar fi mult mai absurda si mai mohorata. Pentru că din deznadejdea lui Cioran se nasc zorii unei posibile redemptiuni. Nu este disperarea sterilitatii, ci acel fior ce nu poate fi domolit al unei eterne neputinte, dar si al unei vesnice obligatii de a gasi sens acestei lumi. Dintre cartile lui Cioran, favorita mea ramane “Histoire et utopie”. Acolo am aflat secretul dictaturilor totalitare dintr-un veac dominat de naluciri ideologice: “O lume fara tirani ar fi ca o gradina zoologica fara hiene”.  Aceasta carte a lui Cioran ar fi una dintre acelea pe care le-as lua cu mine daca ar fi sa-mi petrec restul zilelor pe o insula pustie.

( sursa : http://www.contributors.ro/cultura/infrigurata-disperare-pasiunea-lui-emil-cioran/)

Este un studiu care mi-a mers la suflet si este esenta in sticluta mica despre ROMANUL care astazi implineste 100 de ani de la mutarea sa la Domnul .

Nu poate fi mai aproape de noi cei de acum un text care sa-l reprezinte decat acesta .

Ii multumesc lui Vladimir Tismaneanu de sclipirea pe care a avut-o pentru in clipa in care a inceput sa scrie despre neperechele nostru ganditor dezradacinat si rastignit la crucea destinului sau ca om fara de murmur/raga (in ebraica ) la Dumnezeul firii omenesti .

Astazi sunt 100 de ani , in latina C de la nasterea sa si de acolo de unde este el trebuie omagiat ca a izbucnit o scanteiei a Luminii cele fara de inceput in mintea sa si s-a materializat in zbucium si jale la adresa conditiei firii pamantesti a Omului ca Fiu al Lui.

Nu pot a scrie decat ca ma simt mandru ca acest neam cand a fost in restriste a avut asemenea oameni care au pus in cuvantul lor nu venin spre a improsca un neam , ci caldura unei dureri care nu te lasa pana nu dai totul pentru a incerca o indreptare a sa , chiar daca vezi in timp ca este inutila si ca roadele ei nu se vad niciunde .

Drama rezultatului criticii lui Cioran la adresa acestui Neam aistoric este ca nimic nu-l scoate din ceea ce el si-a propus : sa fie dincolo , pe taramul celalalt , altceva in devenirea Lumii decat sclav la Marea Trecere .

Sa fii sanatos acolo unde iti gazduiesti acum sufletul si sa ai pacea dorita altora la ceasul aniversar prezent !

 

Leave a Reply

 

 
 
  1. CHADNo Gravatar

    18/06/2011 at 6:57 AM

    fantastic site