RSS
 

Patriotism vs.imperialism bolsevic

20 Mai

Dorind a continua ideile de ieri din postare am ocazia ,astazi ,cand se implinesc 16 ani de la clipa in care IPS Teoctist , Patriarhul BOR, a trimis o scrisoare de raspuns omologului sau rus, sa va dau textul , in intregime, pentru a vedea dragostea de neam din partea moldoveanului nostru si ideile ” adevarate ” ale intaiului statator al unei biserici tot asa de imperiale ca si statul .

Iata textul:

“Sanctitatea Voastră,
Prea iubite frate în Domnul nostru Iisus Hristos,
Cu dragoste frăţească, Vă aducem la
cunoştinţă că am primit scrisoarea Sanctităţii Voastre din 24 decembrie
1992, care ne-a produs mâhnire şi durere multă. Aceasta pentru faptul
că Sanctitatea Voastră consideraţi Actul Sinodal al Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române, privitor la binecuvântarea reactivării
Mitropoliei Basarabiei, ca „ingerinţă anticanonică în problemele
interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova”.
Sanctitatea Voastră! În conştiinţa
umanităţii, în general şi mai ales la creştini, s-a impus de-a lungul
istoriei principiul de valoare universală că nedreptatea, abuzul şi
silnicia nu pot crea niciodată vreun drept. Acestea pot dura secole
de-a rândul, dar când împrejurările permit, dreptatea istorică impune
repararea nedreptăţii şi restabilirea adevărului precum şi a
drepturilor ce decurg din această restabilire.
Conform acestui principiu,
exercitarea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor
ortodocşi din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918,
1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept şi abuziv din punct de
vedere al realităţii istorice şi al normelor de drept canonic, deoarece
a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric.
Conform mărturiilor istorice, pe
teritoriul locuit astăzi de români, cuvântul Evangheliei lui Hristos a
fost propovăduit încă din primele veacuri creştine. Propovăduirea
Evangheliei pe acest teritoriu a coincis cu însăşi formarea poporului
român care a apărut în istorie ca popor creştin. Poporul român a
devenit astfel unul din primele popoare creştine ale Europei, eveniment
ce a avut loc cu multe secole înainte de creştinarea slavilor.
Viaţa creştină a avut o
continuitate permanentă pe acest teritoriu, românii ortodocşi
afirmându-şi neîntrerupt apartenenţa la Biserica Ortodoxă a Răsăritului.
Îndată ce condiţiile istorice au
permis, românii ortodocşi au obţinut dreptul de a avea episcopi
pământeni. Acest drept, bazat pe tradiţia canonică a Bisericii, a fost
cerut cu multă insistenţă Patriarhiei de Constantinopol mai ales de
creştinii ortodocşi români din teritoriile din stânga şi din dreapta
Prutului, ce constituiau împreună un Principat român cunoscut în Europa
cu numele de Ţara Moldovei.
În anul 1401, Domnitorul Moldovei a
cerut ca în fruntea organizării bisericeşti din această ţară să fie
recunoscut de către Patriarhia de Constantinopol mitropolitul pământean
IOSIF MUŞAT. Prin acest act, Mitropolia Moldovei era recunoscută ca
servind o etnie distinctă în cadrul unui teritoriu bine definit
geografic şi istoric. Drept consecinţă, potrivit legislaţiei
bisericeşti, diferită de cea a imperiilor schimbătoare, nimeni şi
niciodată nu avea dreptul să desfiinţeze, să modifice sau să
înjumătăţească jurisdicţia ei în teritoriul ce-i revenea de la
întemeiere şi cu recunoaştere canonică.
Cursul normal al lucrurilor a fost
din păcate întrerupt în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin
ocuparea de către armatele ruseşti a pământului românesc al Ţării
Moldovei (1769-1774, 1787-1791). Printre măsurile luate în mod abuziv
de ocupanţi a fost amestecul brutal în treburile Bisericii din Moldova
prin impunerea la Iaşi, în 1789, a unui locţiitor de mitropolit,
AMBROZIE, rus de neam, care venise în Moldova o dată cu trupele ruseşti.
După o scurtă perioadă de
normalizare şi când nu se terminase încă războiul ruso-turc
(1806-1812), imperiul ţarist înfiinţează un „exarhat” ce cuprindea
Mitropoliile Moldovei şi Ţării Româneşti, subordonându- le din nou, în
mod samavolnic, Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin aceasta, Mitropolitul
canonic al Mitropoliei Moldovei, VENIAMIN COSTACHI, este nevoit să se
retragă din scaun spre marea durere a clerului şi credincioşilor
români. La fel, s-a întâmplat şi cu mitropolitul DOSITEI FILITIS al
Valahiei, care a fost îndepărtat din scaun în 1809 şi trimis în
surghiun. Nedreptatea se „instituţionalizează” prin pacea nedreaptă de
la Bucureşti din 1812, când s-a hotărât anexarea teritoriului dintre
Prut şi Nistru la imperiul ţarist. Anexarea a fost fără valoare şi nulă
de drept, căci Turcia nu avea drepturi teritoriale asupra pământului
românesc, turcii având putere de suzeranitate, nu de suveranitate
asupra acestui pământ. Moldova şi Valahia se bucurau de o completă
autonomie pe baza unor vechi tratate încheiate cu Imperiul Otoman, prin
care li se garanta integritatea teritorială în schimbul unui tribut
anual. În plus, anexarea era un act imoral şi neloial faţă de întreaga
Ortodoxie, întrucât Rusia pravoslavnică îşi întindea abuziv stăpânirea
asupra românilor ortodocşi din stânga Prutului, cu vechime şi vrednicii
în câmpul creştinătăţii, legat de neam, limbă şi cultură cu cei din
dreapta Prutului.
Urmare acestei anexări politice
nedrepte s-a înfiinţat, în teritoriul ocupat de armatele ţariste,
Eparhia Chişinăului de către Biserica Ortodoxă Rusă, în 1813. Fără a fi
consultat clerul şi credincioşii, a fost sfâşiat teritoriul
jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei, înfiinţată cu peste patru
veacuri înainte, şi al Episcopiei Huşilor. În scrisoarea Sanctităţii
Voastre din 6 octombrie 1992 justificaţi această acţiune prin faptul că
la acea dată Biserica Ortodoxă Română nu era încă o Biserică
autocefală. Este adevărat că recunoaşterea autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române a avut loc după înfiinţarea Eparhiei de Chişinău,
într-un teritoriu ce nu cuprindea această eparhie. Dar, se impune a fi
subliniată o constatare: în 1448 Biserica Ortodoxă Rusă a fost
recunoscută de Patriarhia de Constantinopol ca Biserică autocefală, dar
fără a avea jurisdicţie asupra creştinilor ortodocşi români din
Basarabia.
Actul anexării Basarabiei la
imperiul ţarist şi înfiinţarea Eparhiei de Chişinău a dus, nu la
„eliberarea de sub stăpânirea otomană a Moldovei”, cum afirmaţi
Sanctitatea Voastră în aceeaşi scrisoare, ci a însemnat trecerea de la
robia turcească la robia rusească mai aspră şi mai neîndurătoare.
Turcii ne-au respectat tradiţiile, limba şi specificul naţional. Au
acceptat voievozi şi ierarhi de acelaşi neam cu poporul păstorit.
Imperialismul rus însă, folosindu-se de ierarhi ruşi înscăunaţi în
Basarabia fără a cere acordul clerului şi credincioşilor români locali,
absolut majoritari, a exercitat asupra acestora un necruţător proces de
rusificare, manifestat în diferite feluri.
Astfel, dintre toţi chiriarhii
aşezaţi de Biserica Rusă în scaunul episcopal de la Chişinău, numai
unul a fost de acelaşi neam şi de aceeaşi limbă cu clerul şi
credincioşii păstoriţi. Aceştia, adică românii, conform unui
recensământ din 1817, reprezentau 86% din locuitorii Basarabiei. În
1813 a fost înfiinţat un seminar teologic, dar şi acest fapt,
binecuvântat în sine, a fost transformat în mijloc de deznaţionalizare
a românilor şi de îndepărtare a lor de fraţii din dreapta Prutului.
Amintim în acest sens că, în prima perioadă a funcţionării acestui
seminar, din 25 de profesori numai unul a fost român. Limba rusă a
devenit de asemenea singura limbă de predare la Seminarul din Chişinău,
conform Regulamentului Seminariilor din 1840, impus de ţarul NICOLAE I.
În acelaşi timp, mănăstirile
moldovene au fost supuse şi ele rusificării prin încercarea de a se
înlocui limba română cu limba slavonă la oficierea slujbelor
bisericeşti. Cărţile româneşti de slujbă au fost de asemenea distruse,
aşa cum s-a întâmplat mai ales în timpul păstoririi arhiepiscopului
PAVEL LEBEDEV (1871-1881).
În această situaţie tragică a fost
găsită Basarabia în anul 1918, când popoarele din imperiul ţarist au
putut să-şi recapete libertatea. Ne-a mâhnit adânc afirmaţia
Sanctităţii Voastre că în „anul 1918 Basarabia a fost ocupată de
armatele române” (scrisoarea din 6 octombrie 1992). Vă amintim doar că
în 5 martie 1918 se primise la Chişinău o telegramă oficială de la
Petrograd în care se spunea că „Basarabia nu mai este în imperiu şi că
de acum înainte toţi se pot bucura de libertate”. În duhul acestei
libertăţi şi fără prezenţa armatei române în Basarabia, s-a organizat
Moldova suverană şi independentă şi s-a realizat apoi revenirea ei la
sânul Patriei Mame, România. Cum era firesc, s-a reparat atunci şi
nedreptatea săvârşită în 1808 pe plan bisericesc, clerul şi
credincioşii din Basarabia revenind în matca Bisericii Mame Ortodoxe
Române.
Normalizarea situaţiei bisericeşti
n-a durat însă multă vreme căci, în 1940 şi apoi în 1944, în urma
ocupării Basarabiei de către trupele sovietice, Biserica Ortodoxă Rusă
şi-a impus, din nou, abuziv şi necanonic, jurisdicţia sa asupra
credincioşilor ortodocşi români din acest străvechi pământ românesc,
fără a încerca măcar un dialog cu Biserica Ortodoxă Română.
Consecinţele acestui act sunt binecunoscute: distrugerea sau închiderea
majorităţii bisericilor sau mănăstirilor de către regimul sovietic
ocupant, numirea unei ierarhii străine de neamul şi limba clerului şi
credincioşilor români moldoveni, desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei,
înfiinţată de Patriarhia Română în 1925.
Suflul sfânt al dorinţei de
libertate şi demnitate naţională a făcut ca o parte din Basarabia
străbună să-şi dobândească suveranitatea şi independenţa în cadrul
Republicii Moldova, începând cu august 1991. Ca urmare, apare firesc şi
sfânt, reluarea legăturilor cu fraţii de acelaşi neam şi limbă din
România pe diverse planuri, inclusiv cel bisericesc.
Ceea ce însă ne produce un adânc
sentiment de tristeţe, este atitudinea Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR,
acum Mitropolit de Chişinău, faţă de clerul şi credincioşii ce-şi
manifestă dorinţa legitimă a unor legături mai strânse cu Biserica Mamă
– Patriarhia Română. Deoarece un mare număr de preoţi şi credincioşi,
în frunte cu Prea Sfinţitul Episcop PETRU de Bălţi, şi-a manifestat, în
mod sincer, aceste sentimente cu totul sfinte, au fost supuşi unei
prigoane barbare, Prea Sfinţia Sa fiind chiar îndepărtat violent şi
samavolnic din reşedinţa sa din oraşul Bălţi. Şi din acest motiv, Prea
Sfinţitul Episcop PETRU a făcut apel la Patriarhia Română, după ce el
s-a plâns Sanctităţii Voastre, dar fără rezultat.
Înalt Prea Sfinţitul VLADIMIR a
manifestat, de asemenea, atitudine de nerespect faţă de obligaţia
canonică de a nu avea nici un fel de legături cu grupurile schismatice,
rupte din trupul Bisericii Ortodoxe. Astfel, el a invitat, ca oaspeţi
de onoare, în luna noiembrie 1992, doi „arhierei” schismatici din
România. Această atitudine contravine flagrant cu declaraţia de la
Constantinopol, din 15 martie 1992, care prevede că „este necesar ca
toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale, fiind în solidaritate deplină
unele cu celelalte, să condamne aceste grupuri schismatice şi să se
abţină de la orice comuniune cu ele, oriunde s-ar afla acestea”.
Situaţia bisericească din Republica
Moldova a devenit şi mai tensionată prin hotărârea Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Ruse, din 5 octombrie 1992, privind acordarea
„independenţei Bisericii Ortodoxe din Moldova”. Această hotărâre a
fost luată în ciuda celor discutate la întâlnirea Noastră de la
Constantinopol şi a intervenţiei adresată de Noi Sanctităţii Voastre,
la 2 aprilie 1992, prin care Vă arătam „că nu este momentul potrivit a
se lua în discuţie problema Bisericii din Moldova”, „afirmaţie justă”,
recunoscută chiar de Sanctitatea Voastră în scrisoarea ce Ne-aţi
adresat la 6 octombrie 1992.
De aceea, în contextul acestei
hotărâri unilaterale, precum şi al atitudinii antiromâneşti a Înalt
Prea Sfinţitului VLADIMIR şi persecuţiilor de tot felul la care au fost
supuşi cei care întreţineau legături cu fraţii şi neamurile lor din
România, Prea Sfinţitul Episcop PETRU, scos afară de la Bălţi, după ce
s-a adresat Patriarhiei Moscovei, a fost nevoit să se adreseze
Bisericii Neamului său. Clerul şi credincioşii, supuşi aceloraşi
persecuţii din partea Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR, constituindu- se
în Adunarea eparhială, au reactivat statutar vechea Mitropolie a
Basarabiei, l-au ales ca locţiitor de mitropolit pe Prea Sfinţitul
PETRU şi au cerut oblăduirea canonică a Bisericii Ortodoxe Române.
Biserica noastră a luat act cu binecuvântare de dorinţa şi hotărârea
lor, recunoscând autonomia cerută, precum şi păstrarea calendarului
vechi şi a tradiţiilor bisericeşti locale.
În scrisoarea Sanctităţii Voastre
sunt invocate o serie de canoane pentru susţinerea opiniei cu privire
la aşa-zisa „ingerinţă anticanonică din partea Patriarhiei Române în
problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova”.
Mai întâi, precizăm că invocarea
canonului 8 al Sinodului III ecumenic nu poate, în nici un caz,
justifica extinderea jurisdicţională a Patriarhiei Moscovei asupra
Bisericii româneşti din Republica Moldova. Prin acest canon se
recunoaşte tocmai îndatorirea Bisericii unei naţiuni (Biserica
Ciprului), de a se organiza etnic şi de a se conduce independent de
Biserica altui neam (Biserica Antiohiei). Se prevede aici obligaţia ca
„nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de
demult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar
dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub
stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele
părinţilor, şi nici sub cuvânt de lucrare sfinţită, să se furişeze
trufia stăpânirii lumeşti”.
În spiritul acestui canon putem
aprecia că tocmai Biserica Ortodoxă Rusă, datorită împrejurărilor
politice cunoscute, este aceea care a cotropit jurisdicţional o mare
parte din vechea Mitropolie a Moldovei, care datează de la sfârşitul
secolului al XIV-lea. Anexarea imperialistă (ţaristă şi apoi comunistă)
a teritoriului românesc de la răsărit de Prut, dinspre hotarele
poloneze până la Marea Neagră, nu a justificat prin nimic extinderea
jurisdicţiei bisericeşti a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului
jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei.
Canoanele 13, 21 şi 22 ale
Sinodului de la Cartagina, precum şi canonul 2 al Sinodului II ecumenic
interzic, cum bine afirmaţi şi Sanctitatea Voastră, „episcopului unei
anumite eparhii să-şi întindă puterea asupra altei eparhii”. Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin binecuvântarea acordată
reactivării Mitropoliei Basarabiei, nu a făcut altceva decât să
restabilească adevărul istoric şi dreptatea canonică ce fuseseră
încălcate de atâtea ori prin extinderea necanonică a jurisdicţiei
Bisericii Ortodoxe Ruse asupra unei părţi a Mitropoliei Moldovei. O
astfel de extindere este, conform canonului 13 al Sinodului de la
Cartagina, „nulă” de drept, iar repararea unei nedreptăţi se impune cu
necesitate.
Invocarea canonului 59 al Sinodului de la Cartagina este, de asemenea, fără obiect, neavând legătură cu problema în cauză.
Canonul 15 al Sinodului local de la
Constantinopol prevede nu numai interdicţia ca un episcop „să nu se
depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh”, ci şi posibilitatea
ca episcopul respectiv „să se despartă pe sine de comuniunea cu
Întâistătătorul său”, dacă acesta propovăduieşte un lucru nedrept şi
necanonic. Nedreptatea şi lipsa de canonicitate caracterizează tocmai
hotărârile Bisericii Ortodoxe Ruse de a extinde şi menţine jurisdicţia
sa asupra unei etnii, alta decât cea rusă, în speţă asupra românilor
ortodocşi din Basarabia.
Prevederile canonului 16 ale
aceluiaşi Sinod, ce interzic numirea de episcopi într-o eparhie al
cărei titular este încă în viaţă, n-au fost nici acestea încălcate de
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin recunoaşterea Prea
Sfinţitului Episcop PETRU, ca Locţiitor de Mitropolit al Basarabiei,
conform hotărârii organelor canonice ale acestei eparhii. Mitropolia
Basarabiei este o altă eparhie decât cea condusă de Înalt Prea
Sfinţitul VLADIMIR, căci Înalt Prea Sfinţia Sa, conform normelor
canonice, poate avea jurisdicţia numai asupra credincioşilor ortodocşi
ruşi din Republica Moldova, atâta vreme cât se supune jurisdicţiei
Patriarhiei Moscovei. În lumina aceluiaşi canon 16 de la Constantinopol
şi ca o încălcare a prevederilor acestuia, constatăm cu tristeţe că, de
multe ori, în decursul timpului, Biserica Ortodoxă Rusă a purces la
numiri de episcopi în Basarabia în timp ce chiriarhii legitimi erau
încă în viaţă. Amintim, spre exemplificare, cazul deja menţionat al
Mitropolitului VENIAMIN COSTACHI, obligat să-şi părăsească scaunul
mitropolitan de la Iaşi în 1808, şi cel al Mitropolitului EFREM
ENĂCHESCU, înlocuit de Biserica Rusă în 1940 şi 1944, pe când era încă
în viaţă. Înalt Prea Sfinţia Sa a fost silit să se refugieze peste
Prut, în urma pactului Ribbentrop-Molotov.
La cele de mai sus, rugăm frăţeşte
pe Sanctitatea Voastră a lua în considerare canoanele: 8 al Sinodului
III ecumenic şi 34 apostolic, în lumina cărora se poate evalua corect
decizia Sfântului Sinod al Bisericii Noastre din 19-20 decembrie 1992.
Canonul 8 al Sinodului III ecumenic
a reglementat raportul dintre două Biserici surori. Biserica Antiohiei
voia, contrar tradiţiei canonice, să-şi întindă jurisdicţia asupra unei
etnii diferite ce forma Biserica Ciprului. Sfinţii Părinţi ai Sinodului
III Ecumenic de la Efes (431) au socotit nelegală şi necanonică această
tendinţă şi au impus respectarea principiului etnic în raporturile
dintre Biserici. Acest principiu s-a menţinut în istorie şi mai târziu
când, din cauza năvălirii islamice arabe şi apoi otomane, teritoriile
jurisdicţionale s-au păstrat intacte pe bază etnică.
În acelaşi sens, se pot înţelege şi
prevederile canonului 34 apostolic. Acesta stabileşte modalitatea de
conlucrare între „episcopii fiecărui neam” şi se statorniceşte
principiul sinodalităţii în cadrul unei etnii bine definite. Se prevede
aici ca episcopii fiecărui neam să aibă un Întâistătător al lor, pe
care să-l consulte, iar acesta să hotărască împreună cu ei lucrurile
mai importante. Acest principiu canonic fundamental în conducerea
bisericească ortodoxă s-a perpetuat de-a lungul istoriei, în ciuda
tendinţelor imperiale de hegemonie romano-bizantină sau de altă natură,
şi el este valabil şi azi în toate Bisericile autocefale, care nu fac
abstracţie de realitatea istorică a unui popor sau neam. Aşa se explică
faptul că, în majoritatea cazurilor, însăşi titulatura oficială a
Bisericilor Ortodoxe autocefale conţine numele etniei sau neamului pe
care îl slujeşte Biserica respectivă. De aceea, pretenţiile unei
Patriarhii Ortodoxe a unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicţie
peste ortodocşi de alt neam, care au propria lor Patriarhie, sunt
necanonice şi nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu
spiritual-pastoral.
Sanctitatea Voastră,
Suntem datori să nu uităm că, până
nu de mult, atât Biserica Ortodoxă Rusă, cât şi Biserica Ortodoxă
Română, au avut de suferit vreme îndelungată din pricina unor stăpâniri
lumeşti, fără credinţă în Dumnezeu, care au prigonit pe toţi cei
credincioşi şi au impus ura şi dezbinarea între neamuri.
Acum însă, mulţumind Bunului
Dumnezeu care ne-a dăruit puterea de a ne elibera de sub această robie
potrivnică credinţei, ne revine responsabilitatea de a îndrepta
nelegiuirile săvârşite de stăpânirea sovietică atee, care, între
altele, a încercat să îndepărteze pe românii ortodocşi din Basarabia şi
Bucovina de Nord de fraţii lor de acelaşi neam şi limbă.
De aceea, ne exprimăm încredinţarea
că vom găsi la Sanctitatea Voastră şi la Biserica Ortodoxă Rusă
înţelegerea necesară cu privire la actul de binecuvântare acordat de
Biserica noastră reactivării Mitropoliei Basarabiei.
Considerând că lămuririle de mai
sus sunt pe deplin edificatoare pentru a înţelege în mod just, dar şi
cu dragoste, drepturile sfinte ale clerului şi credincioşilor din
Republica Moldova de a avea legături duhovniceşti cu Biserica Mamă, ne
exprimăm dorinţa şi speranţa că relaţiile frăţeşti dintre Bisericile
noastre vor continua, spre întărirea Ortodoxiei noastre sfinte.
În spiritul celor de mai sus,
suntem gata a continua discuţiile pentru a lămuri problemele şi
neînţelegerile şi a dovedi astfel că, în relaţiile dintre două Biserici
surori, nu trebuie să domine considerentele vremelnice de până acum, ci
comuniunea frăţească a Sfintei noastre Ortodoxii.
Încredinţându-Ne rugăciunilor Sanctităţii Voastre, Vă îmbrăţişăm frăţeşte în Hristos Domnul nostru,
† TEOCTIST,
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE “

Orice comentariu este de prisos. Sigur avem a face o dreapta cumpanire a realitatii si a putea spune ca fiecare traieste , munceste si moare pe limba lui.

 

Leave a Reply