RSS
 

Archive for mai 23rd, 2009

Motru si neamul

23 Mai

O aplecare a nostra spre scrierile lui Constantin Radulescu MOTRU ar fi necesara chiar si in secolul al XXI-lea.

Constantin Rădulescu-Motru (n. 15 februarie, 1868, Butoieşti, judeţul Mehedinţi – 6 martie, 1957, Bucureşti), a fost un filosof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru român, academician şi preşedinte al Academiei Române între 1938 – 1941, personalitate marcantă a României primei jumătăţi a secolului XX.

Acest mare om de cultura roman s-a straduit sa inteleaga , ca nimeni altul de pana la timpul sau , rosturilor noastre si a creat un sistem inchegat filozofic , unic pana atunci la noi, avand in centrul sau sufletul romanesc .

Despre individualismul românesc s-a vorbit adeseori. Unii au făcut dintr-însul principala trăsătură caracteristică a românilor.

Românului nu-i place tovărăşia. El vrea să fie de capul lui, stăpân absolut la el acasă. Cu o părticică de proprietate cât de mică, dar care să fie a lui. Din aceeaşi cauză el înclină puţin spre anarhie. Acest individualism românesc însă nu implică spiritul de iniţiativă în viaţa economică şi prea puţin spiritul de independenţă în viaţa politică şi socială, cele două însuşiri cu care se caracterizează individualismul popoarelor culte apusene şi care constituie sufletul burghez.

Marea majoritate a populaţiei satelor româneşti n-are într-însa nici o asemănare cu spiritul burghez. Din mijlocul ei nu ies indivizi întreprinzători, care să rişte odihna şi avutul pentru a se îmbogăţi prin mijloace neîncercate. Populaţia satelor româneşti, dimpotrivă, stă sub tradiţia muncii colective.

Fiecare sătean face ceea ce crede că va face toată lumea. N-are îndemnul să înceapă o muncă, decât la termenele fixate prin obicei. A ieşi din rândul lumii este, pentru săteanul român, nu un simplu risc, ci o nebunie. De aceea slabele rezultate date de şcolile primare rurale la noi. Copilul de sătean învaţă în şcoală să fie cu iniţiativă, fiindcă şcoala noastră este croită pe modelul şcoalelor burgheze apusene, dar, cu toate sfaturile primite, copilul de sătean când iese din şcoală se supune tradiţiei colective: el munceşte, cum a pomenit el în sat, din moşi strămoşi.

Această tradiţie de muncă colectivă, de altminteri, i-a fost de ajutor populaţiei noastre săteşti odinioară, în timpul secolelor de urgie. Prin această tradiţie de muncă colectivă, satele româneşti au durat. Când urgia le izbea, ele nu se risipeau, ci se mutau, ca un singur om, de la şes la munte, dintr-un cap la altul al Ţării. În Apus, în ţările locuite mai ales de anglo-saxoni, colonizările s-au făcut prin împraştierea indivizilor, în ţările locuite de români, prin împraştierea colectivităţilor săteşti.