RSS
 

Modern in didactica

19 Ian

Prioritate capătă într-o perioadă a democratizării educaţiei în spiritul valorilor unei societăţi deschise, pluraliste realizarea de sine a educabilului, crearea condiţiilor ca el, în procesul de formare şi dezvoltare a propriei personalităţi, să-şi descopere eul, să-şi împlinească devenirea spre acele aspecte ale sale care îl definesc şi îl individualizează în raport cu ceilalţi.

Sistemul educaţional actual trebuie să se îndepărteze cât mai mult de paradigma dezvoltată încă de la începutul secolului al XVIII-lea până în prezent în care totul era centrat pe filozofia „cumpărătorului ” .

Acum, schimbându-se setul de reguli, într-o lume în schimbare continuă, cu o nouă arhitectură asupra viitorului trebuie să dezvoltăm un set de norme, atitudini şi valori ale vânzătorului („foloseşte legea în favoarea ta!”).
Trecerea la modelul de tip furnizor- client impune o fundamentare teoretică diferită, clară şi întemeiată pe o nouă normativitate şi etică a relaţiei educaţionale.

Din acest unghi, cele mai relevante competenţe ale profesorului/educatorului ar trebui să privească: competenţele educative , competenţele, valorice, competenţele de management ale timpului, competenţele de context educaţional, urmate de cele clasice: competenţele de învăţare, competenţele pedagogice generale, competenţele curriculare etc.

Avem nevoie ca în centrul demersului noii didactici să fie valorizarea individualităţii oricărui educabil în câmpul educaţional specific în care investiţia să-şi găsească eficienţa printr-o mare deschidere spre democratizarea şcolii şi spre buna guvernare a ei.

Nevoia schimbării de model didactic este cerută de tineri, de viaţa care nu stă în tipare, de raporturile noi între cetăţenii unei comunităţi dinamice, multiculturale şi multiidentitare, care doreşte un tip de educaţie numai pentru secolul al XXI-lea şi pentru următoarele, neprivind în urmă decât cu nostalgie sau dificultate.

În acest tip nou de conexiune, problematica predării-instruirii –evaluării, analizată din punct de vedere filozofic, epistemologic, antropologic, etic, sociologic, istoric, psihologic, biologic, pedagogic, capătă semnificaţii înnoitoare, deschizătoare de abordări multifactoriale şi multicriteriale în care contextul educaţional deliberat şi organizat şi individul care doreşte educaţia sunt elementele centrale.

Între liniile înnoitoare de perspectivă am în vedere ca procesul de predare -instruire – evaluare să fie un produs specific la nivelul personalităţii elevului, printr-o deschidere spre achiziţiile informaţionale proprii (cunoştinţe, abilităţi, atitudini), cât şi prin competenţe investite în realizarea personală, ca cetăţean (socială şi profesională).

Didactica trebuie să vină cu susţinerea şi sprijinirea individuală a învăţării, bineînţeles, în mod organizat şi instituţionalizat, cu urmărirea performanţelor specifice fiecărei persoane în procesul dezvoltării sale şcolare, cu reglarea naturii comportamentului educabilului prin seturi de acţiuni specifice care vin după acumulări de observaţii şi studii ştiinţifice realizate pentru fiecare persoană.

Instituţia şcolară aşa cum arată acum trebuie să dispară într-o vreme nu prea îndepărtată. Centrarea şcolii trebuie făcută pe individ, clasele trebuiesc remodelate pentru fiecare oră/disciplină în funcţie de aptitudinile şi interesele elevului, starea investiţiei comunităţii în educaţie trebuie regândită în formarea dezvoltării armonioase libere, creative a fiecărui om.

Personalitatea fiecărui elev se dezvoltă şi prinde contur de-a lungul unui proces îndelungat, care durează practic toată viaţa. Familia, mediul social, comunitatea influenţează mult procesele psihice de învăţare, de maturizare, de interacţiune cu alte fiinţe umane, de achiziţionare a fenomenelor culturale identitare (idei, tradiţii, cutume, instituţii, obiceiuri etc).

Acest mănunchi de procese de învăţare trebuie continuate, consolidate şi dezvoltate în şcoală printr-o didactică care să ţină seama de individ, de centrul lui de interes pentru propria-i viaţă. El vine în instituţia şcolară într-un interval al vieţii sale pentru a-şi găsi şi dezvolta acele aspecte ale sale care îl reprezintă, care îi dau individualizarea între semenii săi. Dacă acest loc, care îl numim şcoală, încălcând propriul traseu al devenirii sale, îl uniformizează sau, mai rău, îl mutilează, înseamnă că procesul didactic este străin de actul descoperirii valorii omului ca unică fiinţă în universul existent.
Noul tip de didactică are în vedere a pune în centrul său descoperirea proceselor în care fiecare elev îşi construieşte activ propria realitate instituţională („nu vedem lucrurile aşa cum sunt ele , ci aşa cum suntem noi!”).

Fiecare comunitate îşi are obiceiurile, datinile, zeii etc. proprii şi, totuşi, fiecare privim aceleaşi stele, trăim sub acelaşi cer, suntem cuprinşi în acelaşi univers. De aceea, calea didacticii trebuie să ne conducă pe fiecare la adevăr, neavând nici o însemnătate forma proprie de înţelegere a acestuia. La această taină nu poate duce o singură cale.

De aceea, criza de astăzi în planul educaţiei, este şi o consecinţă a unei didactici neancorate generării conştiinţei fiecărei persoane. Datorăm aceasta unui complex de factori interni şi externi care au în centrul lor economicul.

Dar a investi acum altfel în educaţie este cel mai rentabil, cel mai eficient mod pentru redescoperirea unei comunităţi, pentru devenirea unei personalităţi, pentru întărirea unei identităţi.

Rolul mediator al didacticii este de a oferi transformarea acestei realităţi prin folosirea instrumentelor specifice în formarea dezvoltării plenare a omului educabil. Acţiunea ei ar trebui să corespundă acestui scop şi operaţia unei noi construcţii didactice să fie provocarea acestei discipline în secolul al XXI-lea.

Câştigul cel mai mare ar consta în creşterea accesului celor ce învaţă la performanţe din ce în ce mai mari, la dezvoltarea unor practici didactice în care ucenicul se angajează, îndeplinind mai multe roluri şi în care profesorul ar fi stimulatorul formării noilor personalităţi /cetăţeni.

Ancorarea cunoaşterii şi acţiunii în cadrul socio-cultural -istoric ar fi o trăsătură a şcolii active care ar căuta să integreze afecţiunea şi cogniţia fiecărui elev în colectivitate.

Poate este necesar aici o oprire asupra examinării critice a practicilor curente, a modurilor globale, impersonale în care, acum, este tratat elevul, al angoasei, anxietăţii şi plictisului în care se află cel ce studiază astăzi într-o unitate de învăţământ.

Se conturează, fără teama de a greşi, o schimbare de atitudine, o descoperire creativă a naturii umane unice, o înţelegere profundă că modul de a trăi în înţelegere unii alături de ceilalţi trebuie să fie condus, cu multă iscunsinţă, de „arta predării şi studierii”.

 

Leave a Reply