RSS
 

De ce fel de profesori avem nevoie ?

20 Ian

Tradiţia germană ne arată că în centrul gândirii educaţionale se găseşte ideea că potenţialul educaţional depinde de cazuistică şi conţinutul devine o categorie centrală în teoria didacticii.

Tradiţia anglo-americană şi scandinavă ne sugerează că centrul de expectaţie se mută pe experienţele de învăţare ale elevilor. Astăzi se caută ca accentul să se mute de la procesul planificării şi de la problema opţiunii pentru unele metode de lucru la conţinuturi şi la strategii acţionale.

Secretele schimbării în practicile individuale ale profesorilor/educatorilor se află în modul în care fiecare combină şi leagă ideile normative şi informaţiile descriptive. Profesorul care are în centrul activităţii sale reflecţia pentru a pune în practică pe de o parte normele, pe de cealaltă parte obiectivele este educatorul de care avem nevoie în acest început de mileniu.
Calitatea acestei reflecţii este pusă în valoare de personalitatea cadrului didactic, de înţelegerea de către el a lumii în care trăieşte, de complexitatea devenirii sale profesionale (pregătirea academică, grade didactice, formarea continuă ) de gradul deschiderii către tineri şi către nevoile acestora etc).
Cel mai important reper al unei perspective analitice este contextul de evoluţie, direcţionat spre continuă perfecţionare, spre punerea în practică şcolară a unor conţinuturi uşor de învăţat pentru elevi, de măsurarea corectă şi realistă a rezultatelor învăţării, de dragostea faţă de semeni.

Dezvoltarea şcolii este de neconceput fără evoluţia profesională a dascălilor.Din acest punct de vedere,un contract permanent de muncă pentru aşa numiţii titulari, o perspectivă redusă de traseu pentru împlinirea profesională,lipsa motivaţiei perfecţionării continue în domeniul psihopedagogic, de specialitate fac ca reflecţia asupra calităţii prestaţiei pedagogice şi a dascălului contemporan să fie cu multe semne de întrebare din partea celorlalţi membri ai societăţii.

Învăţând din greşeli şi succese putem remodela dezvoltarea competenţelor educatorului pentru o deschidere mare spre didactica generală şi de specialitate a secolului al-XXI-lea.

Cu un elev astfel definit, datorită noului context al lumii contemporane, şi cu un profesor nevoit să facă faţă unor standarde şi proceduri profesionale bine definite, învăţarea devine validă pentru vremea ce o trăim în cazul în care modelul generat de creştere a unei societăţi include învăţământul ca prioritate a ei pentru dezvoltarea unor personalităţi distincte,responsabile şi capabile la evaluări continue, contextualizate zonal,regional,naţional şi mondial.

Pentru a nu ajunge în situaţia în care actul de învăţare al elevilor să fie izolat de contextul lui psihosocial este nevoie ca educatorii să fie deschişi către gândirea interactivă, către reflecţii pre şi postactive, către abordarea realistă a tendinţelor extreme reprezentate de concepţia conform căreia studiul individual al elevilor este suficient sieşi şi izolat de predare, copilul fiind singurul responsabil de comportamentul şi de rezultatele sale şcolare.Utopia aceasta nu are valoare operaţională, dar are unii (poate mulţi) adepţi în corpul de educatori.

În acest sens, evaluarea de judecată va ceda locul evaluării de dezvoltare a elevului pentru a-şi îmbogăţi rezultatele individuale. Se schimbă accentul de pe măsurarea produselor muncii lor pe constatarea efectelor, pe stimularea capacităţilor de autoevaluare a educabilului. În noul context prezentat evaluarea devine o bucurie motivantă, va fi multiinstrumentală şi multicriterială şi va urmări “valoarea adăugată”, efortul personal de acumulare a cunoştinţelor, conţinuturilor etc. Aşa nu va mai exista o prăpastie între curriculum naţional şi experienţa elevului.

Avem nevoie de o orientare a acţiunilor didacticii spre toate personalităţile implicate în procesul de învăţământ (cadrul didactic-elev-clasă), de raporturile în care elevul se simte “bine”în procesul instruirii, are iniţiativă, îşi exprimă liber şi nestingherit opinia, este autonom. Toate obiectivele propuse de şcoală trebuie să conducă pe elevi la atitudini pozitive.

De aceea, putem evidenţia, din acest punct de vedere, caracteristicile contemporane ale procesului de învăţământ:

• bilateralitatea complementară a procesului de predare-învăţare;

• biunivocitatea factorilor implicaţi (profesor-elev) într-un raport egal(1:1);

• interactivitatea-profesorul şi elevul se condiţionează reciproc şi sunt în interdependenţă.

Profesorii motivaţi de relaţiile interpersonale deschise, democratice vor fi mai eficienţi în orice situaţii, fie acestea favorabile sau nefavorabile. Ei vor fi cei care oferă ajutorul elevilor pentru a-şi descoperi structura propriilor idei, oferindu-le suportul pentru dezvoltarea sensibilităţii, pentru claritatea judecăţilor, pentru corectitudine civică. În acest mod elevii sunt ajutaţi să constate problemele existente în viaţa lor, a semenilor, a comunităţii locale sau naţionale.

 

Leave a Reply